Cutia cu articole

Rar așa proiect cu suprafață mică și atât de complex și de derutant. Pentru început, rețineți atât: e o intervenție arhitecturală și structurală asupra unei (foste case), însă funcțiunea sa principală este cea de spațiu comun/public. Iar geneza este rezultatul unei colaborări până acum unice între terapeuți, pacienți și arhitecți.

O casă țărănească interbelică suferise alterări importante în anii’70. Modernizarea de acum readuce o identitate pierdută, iar elementele contemporane sunt cele strict necesare și foarte discrete.

Proiect, text: Romina Grillo, Liviu Vasiu
Foto:  Delfino Sisto Legnani e Marco Cappelletti

Vila construită în 1910 într-un mic oraș piemontez este situată la marginea țesutului construit și se deschide spre vastele câmpuri agricole, fiind unul dintre

Text: Raluca Zaharia
Foto: Alina Filip, Marian Sterea, Marius Tudor

În ultima săptămână a sezonului de vară, în satul pescăresc Jurilovca, în Rezervația Delta Dunării, pe malurile complexului lagunar Razim-Sinoe, un grup

E greu în general să reabilitezi opere moderniste, echilibrând intervențiile inevitabil radicale cu respectul față de opera colegilor (sau chiar a maeștrilor) tăi. Cum procedezi însă cu modernismul minor, (semi)vernacular, fără mare valoare istorică, dar plin de farmec și de probleme? Miklós Péterffy a ales să lucreze în spiritul ce a generat proiectul vechi mai degrabă decât în prezervarea cu orice preț a substanței construite.

Proiect: JB Arhitectura
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Cosmin Dragomir

O parte a unui loc mai mare

Chiar dacă spațiul liber din jurul Bisericii Negre din Brașov arată și este perceput drept o piață – un loc public cu prestanță, deschis în permanență tuturor –, el e, de fapt, proprietatea istorică a Bisericii Evanghelice. Nici nu se cheamă Piața, ci Curtea Johannes Honterus. În perioada timpurie a orașului era, de fapt, o curte închisă

Proiect: Starh
Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Radu Malașincu

Puțin context. Buna practică, deschiderea și patrimoniul modest

Un proiect în cadrul programului I’M UAU
Text: Justin Baroncea
Foto: Radu Malașincu, Cristina Ginara, Alexandru Ivanof

Un laborator care include ateliere de „confecții” ceramice, aparate de iluminat, mobilier din materiale și piese reciclate, bandă desenată pe pereți și un boiler pe tavan.

Câștigătorul trofeului european pentru arhitectură contemporană Mies van der Rohe Award 2019 este proiectul de transformare a 530 de locuințe sociale din cartierul Grand Parc, Bordeaux, realizat de Anne Lacaton & Jean-Philippe Vassal în asociere cu Fréderic Druot & Christophe Hutin architectes. Suntem onorați că, la această ediție, între cei 7 membri ai juriului s-a numărat și colegul nostru, redactorul-șef Zeppelin: Dorte Mandrup, George Arbid, Angelika Fitz, Ștefan Ghenciulescu, Kamiel Klaasse, María Langarita, Frank McDonald.

Din textul voit lipsit de orice lirism al arhitecților (mai jos) lipsește orice referire la estetică sau „filozofie”. Când am vizitat însă împreună cu Miguel Roldán muzeul (pe atunci încă neterminat), mie mi s-a părut un proiect cu multă poezie și chiar cu un ușor aer oniric: lumina devine aproape materială, aceeași culoare strălucitoare se așează peste elemente vechi și noi, iar la acestea se adaugă delicatețea articulărilor și a golurilor curbe tăiate în pereții vechi și repetiția și suprapunerea obsesivă de elemente metalice verticale.

Ansamblul fostei Școli Tehnice de Aviație de la periferia orașului Mediaș, la ieșirea către Sighișoara era pe cale de a se degrada până la dispariție. În ultima perioadă însă, își schimbă funcțiunile, unele clădiri dispar, altele sunt reabilitate, apar clădiri noi. Un program social – ateliere protejate pentru persoane vulnerabile – și-a găsit loc în fosta popotă. Proiectul ADP este un exemplu de reinventare a unei construcții, dar și de re-densificare a marginii orașului, de construire a unui pol public precum și un argument pentru limitarea extinderii necontrolare a orașului.

Text: Paolo Zermani
Foto: Stephane Giraudeau

La cincizeci de ani distanță de la cel de-al doilea Consiliu al Vaticanului și de la solicitarea acestuia de a construi o nouă Biserică, este bine să amintim de cadrele în care, în 1950, Roberto Rossellini alege să așeze întâmplările din filmul său, “Francesco, giullare di Dio”, pe strada ce urcă înspre Sovana, în fața bisericii, într-una dintre scenele cele mai însemnate ale filmului său dedicat Sfântului Francisc.