Text: Paolo Zermani
Foto: Stephane Giraudeau
La cincizeci de ani distanță de la cel de-al doilea Consiliu al Vaticanului și de la solicitarea acestuia de a construi o nouă Biserică, este bine să amintim de cadrele în care, în 1950, Roberto Rossellini alege să așeze întâmplările din filmul său, “Francesco, giullare di Dio”, pe strada ce urcă înspre Sovana, în fața bisericii, într-una dintre scenele cele mai însemnate ale filmului său dedicat Sfântului Francisc.
Proiect: Filofi și Trandafir Arhitectură
Text: Irina Filofi, Cătălin Trandafir
Foto: Cosmin Dragomir
Un amalgam de proprietăţi, clădiri vechi degradate, clădiri mai noi suprapuse, multe facturi de electricitate, Castelul Corvinilor din proximitate şi un oraş în reconstrucţie, după cvasidecesul industriei care îl întreţinea. Este vorba despre oraşul Hunedoara şi despre amintirile pe care le poartă primul contact cu proiectul care mai târziu se va contura sub numele de Werk.
Texte: Brenac & Gonzalez & Associés
Text intro: Ștefan Tuchilă, Ștefan Ghenciulescu
Foto: Ștefan Tuchilă, Sergio Grazia
În acest articol vorbim ceva mai puțin despre clădiri în general și mai mult despre fațade. Pielea construcției – solidă, opacă, poroasă, deschisă, transparentă, cu goluri mari sau mici, cu loggii, cu structură sau foarte autonomă, cu balcoane, logii, verande și obloane – a fost dintotdeauna un element arhitectural fundamental. Astăzi este probabil piesa principală a conceptului de sustenabilitate.
Foto: Jan Liégeois
Un investitor mai puțin obișnuit – colecționarul Axel Vervoordt. Artă și dezvoltare imobiliară. Un fost sit industrial aflat la periferie. Recuperare, densificare și urbanizare ca antidot la demolare și lăbărțare suburbană. Amestec de funcțiuni și tipologii. Viziune, masterplam, trei birouri de arhitectură și unul de peisagism. A, și o operă a unui mare artist ca semn și primă acțiune a proiectului.
În 2004, se termina amenajarea Pieței Libertății din Baia Mare. Multă lume era supărată pe scoaterea mașinilor sau pe transformarea unor spații verzi în suprafețe minerale. Ei bine, astăzi acea realizare a unei pieți urbane veritabile și de amenajare contemporană într-un context istoric e considerată un exemplu de pionierat și de bună practică în România. Între timp, s-au realizat mai mult piețe, mai ales în Transilvania, unele cu rezultate excelente, altele discutabile.
Uitându-vă superficial pe textul de mai jos, el poate să vă pară o înlănțuire de date și întâmplări urmată de o listă de intervenții actuale. Dar raportul modest, sec, lipsit de discursuri retorice despre concepte și viziuni dă, de fapt, știre despre viața unei clădiri: Ev Mediu și Renaștere întârziate, baroc, reinventarea istoricistă, intervențiile pline de personalitate ale unui mare arhitect – Kós Károly, intervenții dure sau inteligente, reevaluări și multe altele și așa mai departe. O poveste din care aflăm, de pildă, că fațada iconică din piatră aparentă e, de fapt, rezultatul unei decizii de restaurare din anii ’50. Și aflăm, așa în general, că istoria bisericii este mult mai complexă și mai plină de contradicții decât pare la prima vedere.
Text: Corina Laza
Foto: Delfino Sisto Legnani and Marco Cappelletti © OMA
Am vizitat clădirea în toamnă, însă am scris acest reportaj în perioada de isterie marcată de Black Friday și Crăciun: un context bun pentru un articol despre noul centru comercial de lux, instalat savant de OMA în clădirea-monument istoric ce marchează discret, de aproape 800 de ani, fundalul podului Rialto.
Ștefan Ghenciulescu: Șerban, tu te consideri un tradiționalist?
Șerban Sturdza: Nu. Mă obsedează însă, chiar din studenție, problema echilibrului. Echilibru între mase, între diferite elemente, dar (între timp) și între nou și vechi, între moduri de-a acționa. Primul meu contact cu profesia, ca foarte tânăr arhitect la Timișoara, mi-a cauzat un șoc foarte puternic. Se construia un cartier de blocuri și, în cadrul șantierului mare, a apărut și un șantier de demolare a unei mici construcții vechi, care ar fi putut fi clar păstrată, fără să deranjeze cu nimic noul ansamblu. M-a surprins cu câtă relaxare priveau demolarea nu doar constructorii, ci și arhitecții.
Verigă între trecut și viitor și între centru și periferie, Fondazione Prada Milano reprezintă o intervenție vizionară și generoasă. Reabilitarea industrială provocatoare și spectaculoasă coordonată de OMA a creat un nou reper pe harta spațiilor culturale și în același timp un impuls evident pentru regenerarea unui cartier destructurat.
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Esenghiul Abdul, Christian Beros
Când atâtea clădiri valoroase din trecut sunt făcute praf, pare greu să înțelegi eforturile de a păstra și lucra asupra unei case existente fără valoare arhitecturală. De ce să nu o dai jos și să faci, cu mult mai puține chinuri, una complet nouă? Ei bine, nu e chiar așa.
