O casă aparent condamnată. Voluntariat. Restaurare și nu reconstrucție. Casa fragilă a mamei lui Enescu devine un mijloc pentru un program cultural independent și o speranță pentru comunitatea locală.
Text: Mirela Duculescu, Andreea Machidon, Raluca Munteanu, Raluca Știrbăț, Șerban Sturdza
foto: Camil Iamandescu, Raluca Munteanu, Șerban Sturdza, Pro Patrimonio
*Casa George Enescu, cca 1920. Arhiva Dr. Ștefan Botez
Intro
Mirela Duculescu, cronicarul
Arhitectura servește societatea. Clădiri de patrimoniu salvate și integrate firesc în economia vieții contemporane, educație pentru tineri, meșteșuguri recuperate și comunități consolidate sunt direcțiile fundamentale în care Fundația Pro Patrimonio este extrem de activă. Fundația caută, concepe modele de salvare și restaurare, găsește și oferă soluții pentru patrimoniu ca resursă economică, culturală și de mediu.
Se dă un studiu caz exemplar. În 2013, o pianistă de excepție întâlnește un arhitect imposibil de încadrat în tipare și îi semnalează starea dezastruoasă în care găsise casa lui George Enescu, în satul Mihăileni, județul Botoșani, la granița cu Ucraina, într-o zonă cu toate datele de risc crescut (depopulare, sărăcie, coeziune comunitară șubredă).
*Situația existentă, aprilie 2014 ©Raluca Munteanu.
Arhitectul își ascultă instinctul, strategia și expertiza de o viață. Gospodăria țărănească, aflată într-un stadiu uluitor de ruinare, cu certe calități arhitecturale (planimetrie elaborată, bazată pe secțiunea de aur), este proclamată demolabilă de confrați și autorități.
*Situația existentă, aprilie 2014 ©Raluca Munteanu.
Totuși, ea este clasată ca monument istoric, în noiembrie 2013, cod LMI BT-IV-m-B-21063, grație încăpățânării pianistei. Urmează declararea situației de urgență, conservarea și restaurarea pas cu pas, în sincronie cu etapa complicată de căutare de modele valabile de integrare a casei în cotidian, alături de comunitate, dincolo de arhitectură.
După 7 ani, în 19 august 2020, șantierul de restaurare a Casei lui George Enescu din Mihăileni se încheie, iar memoria compozitorului este onorată de un concert susținut de pianistă. În fapt, se închide o etapă, cea de restaurare de patrimoniu rural vitregit, și se deschide o altă etapă, de utilizare-locuire a spațiului prin educație și cultură muzicală pentru comunitate, un viitor nucleu ce are șansa de a deveni un centru de excelență în studierea sunetului.
Întregul demers a fost un uriaș efort comun, coordonat de Pro Patrimonio, la care au pus umărul exclusiv entităţi private, o armată de persoane fizice şi juridice, care au sprijinit financiar sau în natură tot procesul de restaurare.
În 2020 s-au împlinit 20 de ani de la înființarea Fundației Pro Patrimonio în România de către arhitectul Șerban Cantacuzino.
Avem casa, avem teritoriul, trebuie să avem și comunitatea!
Șerban Sturdza, arhitectul care explorează strategic
Stăteam confortabil împreună cu mai mulți prieteni în conacul lui Radu Miclescu de la Călinești, când, întâmplător, am aflat de casa Enescu de la Mihăileni. Nu știusem de eforturile Ralucăi Știrbăț de a redescoperi istoria locului, de plimbările ei și ale mamei sale în satele din jur și, până la urmă, de demersurile cu aspecte contondente pe care deja le parcursese. Prietenul meu, arhitectul Alexandru Beldiman, văzuse deja casa năruită și ne spusese că este aproape imposibil să mai fie salvată. Mi-am dat seama atunci de miezul posibil al acestei povești, un obiect mic de arhitectură pe care, dacă l-ai putea salva, ar deveni un extrem de bun exemplu pentru atât de multe locuri uitate din cultura română. Chintesența proiectului era bine conturată în fața mea. Salvarea acestei mici clădiri era programată fără să o fi văzut. Conținea în fapt problemele esențiale de la noi (vezi casa lui Brâncuși etc.). De ce să existe Conacul Radu Miclescu restaurat și să nu existe casa lui George Enescu la numai 35 km distanță, când Ipoteștii lui Eminescu se află la doar 15 km de locul unde mă aflam?
Modelul de salvare se află dincolo de arhitectură, în nevoile sociale ale locului și într-o conversație avută cu domnul Ovidiu Ionică, om al locului, constructor întreprinzător. Mi-a spus că, dacă am repara casa, „am putea și noi să ne trimitem copiii aici să ia lecții de muzică”. În momentul acela, sau poate puțin după, am realizat un fapt care între timp a devenit concret: casa și arhitectura ei sunt un pretext, important e cum o pui din nou pe picioare, cu cine și cum faci un loc pentru educație. Nimic mortificat, nimic muzeificat, totul folosit, și nu oricum, ci la cel mai înalt nivel.
După o analiză atentă a aspectelor fizice, cu releveele clădirii în față, uimit de proporțiile și relațiile dintre spații, am redescoperit câteva trasee regulatoare și relații geometrice conținute în planul de arhitectură și am perceput obiectul altfel. Afirm acum că nu avem în față o casă țărănească obișnuită, ci un plan de arhitectură îndelung și inteligent elaborat, care a fost locuit de o familie cultivată, instruită profund. Deodată, existența unui pian în această casă a devenit acceptabilă mental – de fapt, readucerea instrumentului acolo unde își avusese dintotdeauna locul – și s-a conturat un plan de intervenție.
În locul unei firme de construcții specializate în restaurare și a unor ștampile și CV-uri complicate, am preferat o analiză a limitărilor locale, o tehnologie comună în zonă și oameni care știu să facă și să refacă din când în când cu mijloace simple acei parametri obligatorii ai locuirii. Uimirea s-a produs când, vizitând ruina casei, oamenii din sat sau din împrejurimi au recunoscut lucrurile comune care nouă ne erau atât de necunoscute: iatacul, peretele-sobă, dormitul pe cuptor, rostul pivniței ca sistem de ventilație. Singura șansă de a realiza proiectul cu un grad de ridicat de autenticitate a fost claca – efort comun împărtășit de vecini și răsplătit cu vin și muzica fanfarei.
Am balansat continuu proiectul și realizarea lui între două extreme. Pe de o parte, munca fizică, utilizarea substanței originare (lut, paie, balegă), brutalitatea tehnologiei impusă de gestul aruncării lutului de la distanță în pereți și a lipirii lui prin forță, dar și gingășia ultimei clăci, „mâna bună” a femeilor din sat. Pe de altă parte, invitarea lui Tudor Patapievici, student arhitect în acea vreme, de a-și face diploma, îndrumat de domnul profesor Dan Marin, pe parcela de vis-à-vis de casa Enescu cu o temă necesară: un centru de educație muzicală și cercetare în domeniul muzicii, proiect care, odată terminat, încântați de rezultat, ne-a convins pe toți cei implicați că, în mod sigur, în Elveția acest proiect ar fi fost continuat și cu execuția. Exista o șansă pentru realizarea unui landmark în zona Bucovinei…
Avem casa, avem teritoriul, trebuie să avem și comunitatea. Tema rămâne muzica și cercetarea sunetului în general. Căutăm colaboratori și investitori pentru conștientizarea unui proiect cu potențial uriaș de care puțini sunt conștienți acum: un centru de excelență în muzică și studiul sunetului. Dimensiunea clădirii și faptul că este departe, undeva în nord, la câteva sute de metri de granița cu Ucraina, nu-i scade din putere și, să nu uităm, George Enescu e din ce în ce mai mult descoperit de lumea internațională. Atenție.
Profesia se adaptează continuu, sub ochii comunității. Principii de conservare
Raluca Munteanu, arhitecta care nu renunță
Casa George Enescu din Mihăileni, județul Botoșani, este o casă simplă de târg de provincie, organizată simetric, organizarea planimetrică și elevațiile fiind definite de raportul de aur: două camere de locuit de 4×4 m care comunică fiecare cu cîte două „iatace” (camerele de dormit) de 2×2 m. Comunicarea se face prin câte un perete-sobă, element de arhitectură rar și inedit. Fațada principală are un pridvor închis cu geamlâc din care se intră într-un hol central cu acces către cele două camere mari, dispuse de-o parte și de alta a holului. Tot în hol se află trapa de acces în beci (un beci parțial, din piatră) și scara de acces în pod. În capătul din spate al holului se ajunge în două camere aflate sub polată, una cu funcțiunea de bucătărie cu o sobă de gătit, cealaltă cu destinația de cămară. Pe exterior, casa este înconjurată de o prispă îngustă pe trei laturi.
-
+3
În 2014, casa era în stare de precolaps. Ploile și zăpezile care au pătruns prin acoperișul degradat de la an la an au afectat pereții din paiantă și structura de lemn. Casa fusese abandonată de ani buni, neîngrijită, iar valoarea ei culturală uitată. Primul pas firesc a fost o intervenție de urgență care să îndepărteze pericolul prăbușirii totale, care părea iminent odată cu venirea ploilor de toamnă și a zăpezilor. Energiile multor tineri arhitecți și studenți, coordonate de Ordinul Arhitecților, filialele București și Nord-Est, s-au alăturat unei echipe locale și vreme de cîteva săptămîni au reușit să sprijine casa, să o protejeze de apă și să curețe interiorul, făcînd inventarul obiectelor găsite și releveul casei.
*Intervenție de urgentă, iulie-august 2014 ©Pro Patrimonio.
În paralel cu eforturile de a clarifica situația juridică și de strângere de fonduri pentru restaurare, ca arhitecți, ne-am pus problema modalității de reabilitare. O construcție cu structură de lemn din stejar, pe o fundație de piatră uscată, fără adâncime prea mare, cu pereții umpluți cu lut și paie, nu prea se încadrează în practica uzuală de intervenție. Meșterii au sugerat demolarea și reconstruirea ei folosind aceleași tehnici pe care încă le stăpânesc. Propunerea nu părea greșită, dat fiind faptul că mare parte din structură părea compromisă, iar cunoștințele meșterilor de a reproduce tehnica de execuție păreau satisfăcătoare. Totuși, în contextul actual în care prea des și prea mult se acceptă reconstrucții (chiar și fără materiale tradiționale și fără reproducerea tehnicilor de execuție), echipa Pro Patrimonio, condusă de arh. Șerban Sturdza, a ajuns la părerea că este mai important ca lucrarea să devină un exemplu pentru principiul conservării substanței istorice decât de a obține o copie nouă, îmbunătățită. În plus, modul de abordare a avut și un impact psihologic important asupra comunității: clădirea nu a dispărut de la fața locului și au putut fi văzuți toți pașii de reparație, astfel încât atât localnicii, cât și publicul larg, să vadă că o ruină poate să renască.
*Structura de lemn conservată, 2015 ©Raluca Munteanu.
Cum s-a lucrat? Din pereții beciului s-au desfăcut pietrele instabile și s-au rezidit la loc cu mortar de var, structura acoperișului a fost proptită cu tije metalice reglabile utilizate pentru cofraje și s-a desfăcut paianta fisurată și deteriorată din pereți. Pereții au fost curățați de impurități (var și resturi de moloz), s-a completat cu lut, nisip și balegă și s-a refolosit pentru umplerea pereților. Înainte de reumplerea pereților, structura de lemn a fost verificată și completată cu piese de lemn lipsă sau înlocuite elementele deteriorate. Umplutura și finisarea cu lut s-au făcut în cadrul a trei clăci tradiționale (2015-2016), în care comunitatea locală, voluntari din sate învecinate și simpatizanți ai proiectului din toată țara s-au adunat și au muncit de dimineață pînă seara acompaniați de o fanfară din Hilișeu-Horia și au mîncat la masa comună pregătită de localnici.
*Refacerea umpluturii de paiantă cu lut, prima clacă, 2015 ©Raluca Munteanu.
De asemenea, toată tâmplăria exterioară a fost reparată cu meșteri tâmplari locali, fiind păstrate inclusiv ochiurile de sticlă manuală de 2 mm găsite la fața locului. Ochiurile lipsă au fost înlocuite cu bucăți de sticlă de aceeași calitate de la alte case din sat, unde localnicii nu au vrut să le mai păstreze, sau de la case ruinate.
*Desfacere și refacere sobe, 2016 ©Pro Patrimonio
O altă decizie dificilă a fost introducerea dotării sanitare în casă. Pentru a putea folosi casa la nivelul de confort și igienă actual era evident că este necesară o baie. O casă din paiantă este sensibilă la apă, ceea ce a făcut și mai dificilă decizia. Dacă inițial soluția agreată înclina către o anexă independentă care să adăpostească dotările sanitare, în final cămara a fost transformată în baie.
*în stânga – baia / în dreapta – bucătăria ©Camil Iamandescu
Pentru a limita riscurile de contact între instalația de apă și pereții de lut, obiectele sanitare au fost grupate în centrul încăperii pe un parapet independent, din materiale moderne (structură metalică și plăci de fibrociment) care să asigure o întreținere facilă și o utilizare optimă. Camera păstrează nemodificați pereții din lut cu tencuială de var.
Din experiența acestei restaurări am putea desprinde cîteva lecții pentru arhitecți: oricît de deteriorată e o clădire, arhitectul trebuie să analizeze înainte de toate modul în care poate conserva cât mai mult din substanța istorică, înainte de a decide realizarea unei copii. Autenticitatea și materia originară cresc valoarea locului și au impact asupra comunității, pe care adesea îl subevaluăm. Un alt aspect importat a fost colaborarea cu localnicii la nivel de idei, atât soluțiile de restaurare, cât și modul de a utiliza casa după reparație s-au născut din aceste discuții, care nu au fost gândite din spatele planșetei.
… Enescu plasează momentul „tăieturii” de aur (Goldener Schnitt) cu precizie matematică….
Raluca Știrbăț, pianista
Casa Enescu de la Mihăileni a intrat în viața mea pe neașteptate, ca urmare firească a perindărilor pe meleagurile Moldovei, în căutarea traseelor muzicale și biografice enesciene. Nu eram defel pregătită pentru multe dintre cele ce aveau să urmeze, dar nu voi vorbi aici despre necazurile cauzate de nepăsarea – chiar opoziția – greu de înțeles față de un monument enescian discret, dar prețios, singurul care conservă substanța autentică arhitecturală și emoțională a unei case vechi, construite și locuite neîntrerupt de familia compozitorului.
Adevăratele surprize au fost legate, pe de o parte, de descoperirea unor aspecte intime din viața compozitorului și a familiei sale – aspecte complexe și demne de un volum în sine –, precum și de constatatările arhitectului Șerban Sturdza privind traseele regulatoare și prezența proporției de aur într-o arhitectură aparent simplă, dar de o discretă eleganță.
*Dreptunghiul de aur în organizarea planimetrică a casei ©Șerban Sturdza
Ca muziciană cu o mai veche pasiune pentru matematică, estetica proporțiilor sau misticismul numărului de aur al lui Matila Ghyka (apropos, născut la Iași în același an cu Enescu), caut în partituri structurile mai mult sau mai puțin vizibile, călăuzitoare în hățișul limbajelor sonore complicate, în special cel enescian. Asemenea idolilor săi – „cei trei mari B”: Bach, Beethoven, Brahms – Enescu plasează momentul „tăieturii” de aur (Goldener Schnitt) cu precizie matematică și genială naturalețe la revenirea temei principale în debutul reprizelor ori în cele mai sensibile momente ale compoziției.
La fel de surprinzătoare, claca „lutul bun” sau „mâna bună”, unde femeile – cu mâinile lor suple și agile – mângâie textura moale și umedă care va deveni peretele casei, a fost pentru mine o experiență senzorială unică, fără a mai vorbi de implicarea emoțională și propriu-zisul „a pune o mână” la reclădirea casei lui Enescu.
*Finisarea cu lut a structurii, așa-numita „mână bună” realizată de femei, clacă, 2016 ©Raluca Munteanu.
M-au uimit atunci similitudinile de substanță între plămădirea unei case de lut cu mâinile goale și frământatul aluatului de pâine sau cel al unei piese muzicale noi pe care o descoperi, remodelezi și reclădești, afundându-te în claviatura pianului și pătrunzând în universul intim cel mai profund al compozitorului.
Țin să împărtășesc și momentul apariției pianului, când am simțit – poate cu pardonabilă subiectivitate – că, după 7-8 ani de eforturi, casa și-a recăpătat definitiv „sufletul”, Bösendorfer-ul devenind un soi de axis mundi într-un mini-univers mihăilean. Și totuși, poate nu chiar atât de „mini”, dacă rememorăm revelația auditiv-senzorială a Jorjac-ului de 3 ani, nemulțumit de cele patru strune ale scripcii de jucărie pe care nu putea compune, și experiența ce avea să-i traseze definitiv destinul de compozitor:
-
+1
„Mergând vara la casa mamei din Mihăileni și văzând pianul de acolo pe care mama mi-a cântat, am cerut pe dată ca să luăm pianul cu noi […]. Ce bine era acum să mă desfășor în acorduri! Un pahar de apă dat unui om însetat nu poate aduce mai multă bucurie!”
Cucerirea teritoriului prin educație
Andreea Machidon, arhitecta entuziastă („doamna noastră”, ar spune copiii din satul Mihăileni)
Am creat Caravana Educației pentru Patrimoniu în 2015 ca pe un instrument strategic care se adresează în mod special copiilor și tinerilor din zonele, uneori sărace și destructurate, în care Pro Patrimonio desfășoară proiecte. Atelierele au ca scop educația și învățarea directă, prin experiment și creativitate, despre patrimoniul de arhitectură, memorie, identitate locală, relații între oameni, natură, clădiri și valori culturale.
*Educație pentru patrimoniu, atelier cu copiii din Mihăileni, 2020 ©Andreea Machidon
Pentru prima oară, în august 2020, caravana a ajuns în Bucovina, la Mihăileni, unde 20 de copii au participat la un program intens dedicat patrimoniului, descoperirii Casei Enescu și explorării creative a resurselor locale. Una dintre cele mai iubite activități a fost cea destinată educației despre sunet. Vibrațiile diferitelor materiale înconjurătoare au fost folosite ca puncte de plecare în încercarea de a carta sunetele locului, de a le compara cu voci și instrumente și de a le folosi ingenios pentru a construi instrumente artizanale, acordate în final într-o orchestră ad-hoc. Iar în ipostaza de istorici, copiii au cercetat și descoperit istoria casei și a amintirilor lui George Enescu legate de aceasta, realizând o animație dedicată locului.
Info & credite
DE PROIECTE
Loc: sat Mihăileni, jud. Botoșani
An de construcție: 1775-1830
Intervenție de urgență, conservare, restaurare: 2013-2020
Cod monument istoric: LMI BT-IV-m-B-21063
Program: Academie de Muzică și Studiul Sunetului cu componentă memorială
Proprietar: Pro Patrimonio Foundation
Arhitectură:
Șef de proiect: Șerban Sturdza
Echipa: Raluca Munteanu, Tudor Patapievici
Arhitecții voluntari releveu: Lucian Rădulescu, Natașa Andrei, Mădălina Bălulescu, Alice-Maria Dimofte, Elena Rucsandra Maior, Alexandru Miron, Andra Eliza Poenaru, Diana Stancu, Alexandru Tone, Vlad-Alexandru Voicu, Ionuț Dohotariu, Răzvan Stanciu.
Meșteri pentru intervenția de urgență și cele 3 clăci pentru reparația lutului: echipa condusă de Ovidiu Ionică
Finisaje, instalații și amenajări: echipa condusă de Gabriel Drancă, firma DMG House & Building SRL
Suprafaţă teren (mp): 1267
Suprafaţă construită (mp): 134
Parteneri:
Societatea Internațională „George Enescu”, Viena, Fundația Remember Enescu, UiPath Foundation, The Prince of Wales’s Foundation Romania, biroul de avocatură Popovici Nițu Stoica & Asociații, Fundația Radu Miclescu, Ordinul Arhitecților din România — filialele București și Nord-Est, Color Magic Sikkens Romania, Geberit Romania
Fonduri private:
Intervenția de urgență – 10.000 Euro
Restaurarea – 85.000 Euro
