Rockwool

Felinarul din mijlocul casei. PC CARITAS, Melle, Belgia

Rar așa proiect cu suprafață mică și atât de complex și de derutant. Pentru început, rețineți atât: e o intervenție arhitecturală și structurală asupra unei (foste case), însă funcțiunea sa principală este cea de spațiu comun/public. Iar geneza este rezultatul unei colaborări până acum unice între terapeuți, pacienți și arhitecți.

Proiect: De Vylder Vinck Taillieu
Foto: Laurian Ghinițoiu, Filip Dujardin, De Vylder Vinck Taillieu, BAVO, PC Caritas

În primele două cărți ale Cronicilor Narniei de C.S. Lewis, apare un stâlp de felinar magic. Născut în timpul creării Narniei dintr-un fragment de stâlp de felinar victorian (nu râdeți, vă rog), el luminează încontinuu locul în care nu găsești case și străzi londoneze, ci o pădure sălbatică, plină de driade și fauni.

Ei bine, și în cazul acestui proiect, apare un astfel de obiect, tot lângă un copac, însă nu în plină pădure, ci la marginea acesteia, în schimb, într-o casă ruinată.

 

Proiectul celor de la De Vylder Vinck Taillieu a purtat și continuă să poarte mai multe nume, uneori concomitent. Când era un pavilion din cadrul centrului psihiatric ridicat la începutul secolului XX pentru pacienți feminini, se numea Sint Jozef (Sfântul Iosif). Acum, după reabilitare, denumirea oficială este „Kanunnik Petrus Jozef Triest Plein” („Piața Canonicului Petrus Josef Triest”), onorându-l astfel pe fondatorul centrului, dar și accentuând funcțiunea de loc public.

 

*Casa de păpuși ca instrument arhitectural și curatorial. Machetă demontabilă pentru discuții în procesul participativ © De Vylder Vinck Taillieu

 

Istoric

Atunci când a fost fondat, centrul era printre cele mai progresive de la vremea respectivă. Printre altele, structura pavilionară și lipsa unei îngrădiri ferme erau chiar revoluționare. Spiritul modernizator s-a păstrat de-a lungul celor peste o sută de ani de viață, mai puțin însă caracterul arhitectural. De-a lungul vremii, mai multe pavilioane, considerate vetuste, și de-o arhitectură agreabilă, însă fără pretenții de patrimoniu, au fost înlocuite cu clădiri ce funcționau bine în sens strict, însă cărora le-a lipsit orice legătură cu contextul, dar mai ales scara umană și calitatea spațiilor, esențiale inclusiv pentru identificarea pacienților cu locul și pentru actul terapeutic.

Ultimul val de înlocuire masivă a declanșat reacția negativă din partea corpului medical și a conducerii numite între timp. Revolta s-a bazat inclusiv pe faptul că demolarea nu era urmată strict de înlocuirea cu construcții noi, ci presupunea în unele cazuri pur și simplu plantarea cu gazon și crearea unor vaste spații libere fără vreo atribuire rezonabilă.

Aici lucrurile devin interesante: conducerea spitalului a făcut apel la BAVO, un colectiv de cercetare ce se ocupă de dimensiunea socială și politică a artei, arhitecturii și urbanismului.

În colaborare cu echipa de doctori, terapeuți și asistenți, cei de la BAVO au declanșat un proces de planificare comunitară cu scopul de a se ajunge la un masterplan pentru întregul campus. *Definirea proiectului. Visul ca instrument pentru masterplan ©BAVO

Una dintre etapele esențiale a constat în stoparea procesului de demolare. Asta a salvat integral unele clădiri. Altele dispăruseră deja. Pavilionul despre care vorbim se afla în plin proces de distrugere, întreruptă însă din cauza găsirii de azbest – ce presupunea o procedură mai complicată. A fost un noroc, pentru că asta a creat o pauză, în care procesul comunitar și cel profesional s-au intensificat și concentrat. După o serie de studii, dar mai ales de discuții și workshopuri, s-a ajuns la o temă de proiectare, ce presupunea păstrarea și reabilitarea clădirii semidemolate și transformarea sa într-un loc terapeutic și comunitar. Cum și în ce fel? Nu era și, de fapt, nici acum nu e foarte clar, și asta în mod voit. E vorba despre un proces de autoconstrucție, în toate sensurile cuvântului, cu etape succesive de acțiune și de reflecție.

S-a ajuns la o temă de bază, și de-acolo la un concurs restrâns, câștigat de către biroul De Vylder Vinck Taillieu.

*Instrumentar de intervenție © De Vylder Vinck Taillieu

 

*Propunerea de concurs conținea și o viziune pentru campus. Pergolele albe (așa cum este și cea a ruinei) devin spații comune, instrument de ordonare și de integrare a diferitelor clădiri © De Vylder Vinck Taillieu

Afară, înăuntru, împreună, în schimbare

Ideea proiectului a fost aceea de a se interveni în câteva puncte esențiale, pentru a stabiliza clădirea și pentru a securiza folosirea. Dincolo de acestea, lucrările au constat în principal din: eliminarea izolării și a finisajelor, pentru a lăsa clădirea să respire (printre altele, în loc de podea este acum un pat de pietriș care împiedică adunarea apei, veți vedea mai jos de ce); crearea unui amfiteatru scufundat; introducerea unor sere prefabricate pentru a servi drept spații închise în cadrul construcției ce rămâne complet deschisă către mediul său; amenajarea unui șemineu; construirea unei pergole noi în partea posterioară; apoi introducerea unui copac și a unui felinar public, de exact același model cu cele din parcul centrului.

 

 

 

În rest, casa a rămas cam cum era în momentul stopării demolării, cu doar un fragment de acoperiș, cu căpriori rămași în continuare expuși – am întrebat, și nu a existat nici o măsură de protecție a lemnului.

 

Nu e chiar o ruină, pentru că au existat reparații și alte intervenții; nu e însă nici o ruină stabilizată, ca în cazul celor istorice, pentru că se acceptă deliberat faptul că unele porțiuni se vor degrada, că altele vor fi schimbate, unele poate chiar închise mai ferm.

 

Una dintre calitățile esențiale ale proiectului constă în procesul descris mai sus și în curajul tuturor actorilor de a-și asuma un proces cu evoluție deschisă; acesta presupune, printre altele, că rolul arhitectului nu s-a încheiat odată cu predarea clădirii. Arhitecții ne-au povestit că revin periodic, pentru a verifica starea clădirii, pentru a întreba despre folosire, probleme și propuneri, și de a curatoria, împreună cu cei de la BAVO, diferite schimbări. Astfel, de la terminarea operației și până am ajuns noi acolo, deja o parte dintre sere își schimbaseră locul, la cererea pacienților. Cred că procesul participativ și balansul dintre proiectare efectivă și curatoriat sunt esențiale pentru viitorul profesiei noastre.

 

Deja putem vorbi despre un model de bună practică: Dagerrad, un alt pavilion din complex a fost reabilitat fără proiect arhitectural, însă prin participarea la decizii a pacienților. Operația nu va lua niciodată un premiu de arhitectură, însă este nu doar decentă și apreciată, ci a și fost în primul rând posibilă datorită experienței și principiilor dezvoltate în timpul proiectului Pieței Jozef.

 

*Pavilionul Dageraad, amenajat fără arhitect , dar cu participarea pacienților și a personalului

 

Cum este folosit locul? Nu intens, însă în moduri extrem de diferite. Se pare că mai mult de pacienții tineri decât de cei mai în vârstă; ca loc pentru discuții informale – între pacienții –, dar și pentru discuții terapeutice informale între terapeut și pacient; pentru seminare, ateliere, întâlniri de tot felul.

 

*Activități într-una din sere

 

E foarte important de menționat faptul că această parte din terenul centrului, dedicată pacienților care nu prezintă pericole, și pentru care socializarea și ieșirea din campus sunt încurajate, este deschisă publicului. Este legată de parc, dar și de drumurile publice. Ca atare, este folosită și de localnicii care se plimbă, de drumeții prin zonă. E cu adevărat un spațiu public, poate fi oricând traversat sau folosit pentru odihnă. De unde și iluminatul cu exact același tip de felinar ca în restul campusului.

 

Aceasta ne duce la ultima categorie de valori, cele legate de reinventarea de lumi spațiale și de poezie. În această privință, principalul context pentru proiect mi se par fenomenele de transformare radicală și în același timp păstrând esența spațială a unui tip de loc în altceva: suprapunerea unei ordini vechi cu una nouă, ambiguitatea fundamentală și fertilă între universuri diferite. Așa s-a întâmplat cu clădiri mari ce au devenit orașe (de pildă, palatul lui Dioclețian sau un amfiteatru transformate în orașele Split, respectiv Arles). Numai că acolo a lucrat istoria, și în timp îndelungat, în vreme ce aici procesul a fost mai scurt și voluntar. Însă tot se pun în chestiune categorii arhitecturale fundamentale.

 

Piața Jozef e o clădire, dar e și un spațiu public. Spațiul e unul interior, pentru că e în clădire, dar și o succesiune de locuri exterioare; devine oricum un mediu exterior pentru sere, singurele spații cu adevărat închise, dar în același timp transparente și incluse vizual în spațiul general. Locul e extrem de bogat, până la detaliu, cum ar fi inserția blocurilor de beton ce repară zidurile, marcând în același timp trauma prin care au trecut acestea.

 

Nu putem ști cum va evolua această clădire. S-ar putea ca în câțiva ani să devină chiar o ruină ce va trebui îndepărtată. Sau, dimpotrivă, se va transforma într-un spațiu ceva mai clar delimitat și folosit. În orice caz, orice ce se va întâmplă nu va fi vorba despre o „stricare”. Ca să-i cităm pe cei de la BAVO, „e un proiect a cărui funcțiune este să fie liber de orice program, un proiect deschis și neterminat prin esență ”.

 

*schițe

Și putem zice că și-a făcut treaba, dacă ne gândim la declanșarea unui mod de-a gândi și împreună viitorul unui loc, la contribuția la starea de bine a unor persoane fragile și la poezia extraordinară a unui act arhitectural.

 

 

Info & credite

 

 

Perioadă: 2016-2017
Arhitectură: architecten De Vylder Vinck Taillieu
Colaboratori: Caroline Lambrechts , Petter Krag , Francisco Ascensao , Patricia Morais , Vinh Linh , Max Kesteloot
Coordonarea proiectului: BAVO – Gideon Boie, Fie Vandamme
Specialități: UTIL
Arie totală: 1800 m2

 

Sari la conținut