Rockwool

Dosar: Reșița. Un oraș în mișcare (II)

Regenerarea la scara unui întreg oraș – și nu a unei metropole energice, ci a unui oraș post-industrial e subiectul unui dosar coordonat de Lorena Brează și Mugur Grosu și publicat în revista Zeppelin #166 (vara 2022). Ne-am asumat o analiză extinsă, cu interviuri amănunțite, cu date etc., pentru că Reșița – un centru al modernității încă din secolul al XVIII-lea, apoi supus unei dezindustrializări brutale – este un exemplu de renaștere. Unic în România și destul de valoros pentru a servi drept model internațional, chiar dacă procesul este încă în curs. Îl publicăm acum și online, în două mari episoade. Aici – episodul 1. Iar acum episodul 2:

 

stema Resita

 

Idei sub un curcubeu ruginit. Artă, patrimoniu, reinventare

Introducere, interviuri: Mugur Grosu
Foto: Petre Dalea, Daniel Pușcău, Mugur Grosu, D Proiect

Până recentt nu știam mai nimic despre Reșița. Aveam doar o amintire din copilărie când, în tranzit spre Semenic, am remarcat arcul sumbru al funicularului peste oraș ca un curcubeu ruginit.

 

funicular – starea actuala -4

 

În 2022, în martie, am stat o lună acolo, cu ocazia primei co-producții cinematografice româno-germane realizate-n oraș, filmul Clara, al regizorului reșițean Sabin Dorohoi. Nu cred că m-ar fi tentat proiectul dacă n-aș fi tot aflat lucruri care m-au provocat: că artiștii Gorzo și Comănescu au expus pe acolo minuni, sau că funicularul va fi transformat în pietonal ca faimosul High Line din New York.

 

*Proiectul de reconversie a funicularului din Reșița. Sursa: biroul D Proiect (2018-2019) / Arhitectură/Faxa S.F.: arh. Oana Stănescu, arh. Bogdan Demetrescu, arh. Andreea Simici, arh. Bogdan Tudor / Structură: Universitatea Politehnică Timișoara, prof. dr. ing. Valeriu Stoian, ing. Sorin Codruț Floruț,iIng. Cornel Farcaș / Beneficiar: Primăria Reșița / Foto: Bogdan Demetrescu, Oana Stănescu

 

Și cum am ajuns, am dat nas în nas, pe stradă, cu Comănescu, care tocmai urzea alt proiect. La o filmare care avea loc lângă fostul Magazin Universal l-am întâlnit pe Dorinel Hotnogu, care mi-a povestit de reinventarea Reșiței și mi-a făcut un tur al orașului, electrizant. Așa că-n aprilie am revenit, la inaugurarea unei instalații a lui Comănescu la Monumentul Eroilor, unde am și dat o mână de ajutor, simțind pe viu controversele. Un necunoscut a apărut cu o carte de-a mea să-mi ceară autograf – ceea ce nu pățisem nici în orașul natal. Am vorbit cu toți o mulțime. Iată niște idei aici.

 

Metal & Cultură Enduro. Un dialog cu Dorinel Hotnogu – consilier cultural al primarului Reșița

 

Coma 10 – cu Dorinel Hotnogu -Dumitru Gorzo si Mugur Grosu*Dorinel Hotnogu, Mugur Grosu, Dumitru Goarzo și Nicolae Comănescu, la finalizarea instalației „Mai rău ca moartea” a lui Nicolae Comânescu

 

Mugur Grosu: Mi-a zis Nicolae Comănescu că ați avut un „necaz”, ați luat prea multe proiecte europene, de obicei e invers. Și-acum trebuie să le asigurați cofinanțarea.

D.H.: Da, ne-am întins mult, am scris multe proiecte. Dar, ca exemplu: noi ne-am fixat ca obiectiv să refacem toată infrastructura școlară. Aparent cofinanțările nu sunt mari, 2%. În realitate însă, când te apuci, de exemplu, să faci o școală, trebuie să refaci terenuri de sport și spații verzi din curte etc. Aceste cheltuieli nu-s eligibile și, de fapt, îți urcă participarea financiară la 20 spre 30%. Dar nu ai cum altfel, că trebuie să faci lucrurile pentru 10–20 de ani de-acum înainte. Mai ales orașele mai mici, cum e Reșița, au mare nevoie de investiții, infrastructura e „nederanjată” de 50 de ani, să zicem așa. Și-atunci încep, la un moment dat, să fie probleme. Dar le găsim soluții. Pentru că, de exemplu, bugetul local în ultimii 6 ani aproape s-a triplat. Ideea e că asta e calea. Să investești în dezvoltare pentru că asta va genera și venituri mai mari. Și nu trebuie să te oprești. Cum zice imnul de la Liverpool (Walk on, walk on / With hope in your heart / And you’ll never walk alone, n.r.)

M.G.: Dar câte proiecte ați câștigat acum?

D.H.: Peste 50 de proiecte, și mai mici, și mai mari. Acum, de exemplu, avem în derulare proiectele de mobilitate urbană. Reintroducem tramvaiul în Reșița. El a fost abandonat acum 10–11 ani și credem că a fost o idee greșită, și liniile de finanțare ne asigurau nu doar să cumpărăm tramvaie, să schimbăm linia, ci și să facem piste de biciclete, trotuare dintr-un bloc în celălalt bloc. Cu tot cu achiziția de tramvaie, de autobuze electrice pentru liniile secundare, proiectul bate la 100 de milioane de euro. Proiectul e scris de acum 4–5 ani, da-s foarte multe etape. La sume mari, internaționale, procedura e mai greoaie. Iar în ultimii ani costurile materialelor de construcție au crescut foarte mult, odată cu pandemia, odată cu războiul, au trebuit refăcute proiecte, și asta a generat întârzieri.

M.G.: Nicolae Comănescu îmi spunea că asta ar putea însemna mai puțini bani pentru cultură.

D.H.: Nu neapărat. Și datorită faptului că anul trecut, 2021 a fost aniversar, Reșița a împlinit 250 de ani de tradiție industrială, de foc nestins, anul 2022 la fel – 150 de ani de la construcția primei locomotive la Reșița, bugetele alocate pentru cultură au crescut substanțial. Se merge în tandem. Pentru că, așa cum își dorește municipalitatea, să restartăm orașul, să-i dăm și o dimensiune culturală puternică, nu se poate fără bani. La o dezbatere din acest an, academicianul Mircea Martin își aducea aminte că Reșița în anii ’70 nu reprezenta doar un mare oraș industrial, ci și unul cultural, aici aveau stagiune Opera și Filarmonica din Timișoara, exista operetă muncitorească – cu tradiție încă din perioada interbelică –, de asemenea exista o filială de filologi foarte puternică; înainte de ’89 aici au montat regizori foarte importanți. Poate și pentru că cenzura era mai puțin atentă în provincie, exista o activitate culturală substanțială.

M.G.: De acord, dar tot m-aș gândi la o cultură mai cuminte, să spunem, mai apropiată de formele clasice. Sunt curios de când sau de unde înclinația spre arta contemporană, că asta-i de obicei mai urgisită.

D.H.: La Reșița există un grup de scriitori și poeți importanți, cenaclul Semenic, care a împlinit 70 de ani anul trecut, este cel mai vechi cenaclu cu activitate neîntreruptă din România, asta ar fi o filieră, poezia contemporană. Apoi, tot timpul au existat iubitori ai artelor vizuale aici. La nivel național a existat o dezicere de evenimentele importante de dinainte de ’89, când se țineau niște saloane republicane, pe care le organiza UAP și-apoi n-au mai avut loc. La Reșița, un grup de artiști inimoși a organizat câteva ediții de saloane internaționale de artă plastică, asta-nsemnând expoziții cu peste 4–500 de lucrări.

M.G.: Cel mai cunoscut nume care-mi vine în minte e Constantin Lucaci, de fel din învecinata Bocșa, care v-a lăsat monumentul și fântâna cinetică.

 

Fantana cinetica a lui Lucaci -PETRE Dalea

 

D.H.: Lucaci a avut foarte multă influență, în anii ’60–’70 a participat la înființarea Combinatului Fondului Plastic, a primit premiul Herder în anii ’80, a reușit și înainte și după ’89 să convingă municipalități să realizeze fântânile astea ce îmbină sculptura, tehnologia și artele și readuc cultura în spațiile urbane. Fântâna sa de la Reșița e într-un proces de reabilitare, a fost demontată; trebuie făcut asta o dată la 5 ani, elementele fiind în mișcare se uzează. Desigur că lucrurile astea consumă mulți bani, structurile cinetice sunt spectaculoase, însă au nevoie de mentenanță.

M.G.: Am remarcat la ieșirea din Reșița, spre Văliug, niște sculpturi enorme lângă o hală, și-așa am aflat de alt proiect ambițios: Hala Minda. Ce puneți la cale acolo și cum v-a venit?

D.H.: Noi am cumpărat de la Combinatul Siderurgic, adică de la noul proprietar – TMK –, mai multe active, printre care și-această hală. Primarul a văzut, într-o vizită la Bilbao, la Guggenheim Museum, operele lui Richard Serra, sculptorul minimalist american, și labirinturile sale din foi metalice, și-a zis că și noi, la Reșița, avem tradiție în metal. În Uzina Constructoare de Mașini au rămas două motoare navale pregătite în ’90, care nu s-au mai livrat, și motoarele astea sunt niște monștri de vreo 3–4 etaje, cu pistoane. Discutând despre artă, am început să facem achiziții de artă contemporană. Ne-am gândit să-i dăm halei o destinație legată tot de prelucrarea metalului, s-o transformăm într-un mare atelier în care să poți face lucrări monumentale în metal, s-o dotăm, cu strunguri, cu lasere de tăiat metalul, să-i adăugăm cuptor de bronz, să-i facem și-o mică turnătorie, să fie un spațiu multifuncțional, în partea de birouri să facem 10 apartamente pentru rezidențe etc. Am intrat într-un program european, cred că sunt 10 țări, se cheamă Cinema („Industrii creative pentru noile economii urbane în Regiunea Dunării ”), program care caută idei de regenerare urbană, și cu sprijinul ăsta anul trecut am organizat prima ediție ReMetal – tabere de sculptură monumentală la Reșița, cu lucrări executate de 6 artiști: Peter Jecza, Roman Cotoșman, Doru Covrig, Constantin Flondor, Aurel Vlad și Ingo Glass. Le-am poziționat în fața Halei Minda, la ieșirea din oraș, pe drumul care duce la Văliug–Gărâna.

 

 

În 2022 avem ediția a doua, curatoriată de Erwin Kessler, directorul Muzeului de Artă Recentă. El a propus 6 artiști, printre care pe Marian Zidaru, Mircea Roman și Nicolae Comănescu. Schițele lor vor genera câte un proiect tehnic, apoi artiștii, în colaborare cu câteva fabrici care lucrează-n metal din zonă, vor trece la realizare, astfel încât la toamnă să le montăm și să le inaugurăm, în funcție și de complexitatea lor. În proiectul ăsta Cinema, care implica mai multe activări în zonă, au fost bani și pentru un studiu D.A.L.I. (Documentație de Avizare a Lucrărilor de Intervenție, n.r.). Au fost mai multe consultări cu ONG-uri și arhitecți, a fost aleasă o echipă (un birou din Timișoara) care-a creat un proiect tehnic, urmând ca-n momentul când se lansează liniile de finanțare pentru genul ăsta de activități creative, probabil anul viitor, să-l putem depune.

M.G.: Tu ești consilier cultural și știu că nu ești din Reșița. Cum ai ajuns în situația asta? Și cum ajunge o administrație locală să se „aplece” spre arta contemporană?

D.G.: Sunt consilier personal al primarului pentru proiecte culturale. Am venit în Reșița în 1993, am avut și o etapă în care am cochetat cu politica, în 2004–2008 am fost viceprimar. Dar și-atunci mă ocupam de asta, și de educație, de rețeaua de școli. Pe Comănescu și Gorzo, de exemplu, i-am cunoscut în 1999, când am văzut o expoziție în București, cred că la Sala Dalles. M-au impresionat și m-au stârnit să-i urmăresc și să citesc despre ei, și mi-am dorit ca odată să-i colecționez, când o să pot, și să-i aduc la Reșița.

 

Gorzo Muzeu1-PETRE-instalatia Gheorghe*Dumitru Gorzo, instalația Gheorghe la Muzeul Banatului Montan, expoziția „Picturi cu vârf și-ndesat” (mai – august 2021)

 

Mie mi se pare normal să mizezi și pe ceea ce se întâmplă azi, că i-am invitat pe Gorzo, pe Comănescu, pe Dan Perjovschi și Aurel Vlad, mi se pare c-așa ar trebui să se-ntâmple. Nu inventăm roata. Tot ne place să spunem că, dom’le, România este europeană de la Decebal și Burebista. Dacă vrem să spunem asta, ar trebui să și facem ce se întâmplă în restul Europei, adică să bugetăm, să avem activități culturale importante an de an. Dacă urmărim parcursul unor orașe industriale importante din Austria, Franța; Germania, Belgia, toate au căutat să se reinventeze cumva. De altfel, la o expoziție Joseph Beuys din Düsseldorf, primarul care ținea un speech spunea că cea mai mare bogăție a urbei este arta contemporană.

M.G.: Știu că vreți să vă conectați și la Timișoara, la viitorul program de capitală culturală europeană.

D.H.: Programul cu care s-a câștigat candidatura la titlul european era regional, prevedea activități și la Reșița. Pentru asta erau prevăzute alocări financiare care să stimuleze asta și din partea guvernului, alocări care n-au venit. Acum, chiar dacă n-o să vină, noi căutăm cumva să ne coordonăm cu cei de la Timișoara. Discutăm cu Centrul de proiecte, dorim să fim prinși în acest program mare și să realizăm niște proiecte care să fie complementare, să fie într-un dialog cu ceea ce se întâmplă la Timișoara și să aducă publicul de acolo și la Reșița.

M.G.: O problemă, pentru unii ca mine, care nu au mașină, e conectarea dintre orașe exclusiv rutiere, pentru că trenul face agonizant de mult. Dar am auzit de un proiect feroviar care-mi sună SF, cu un tren pe hidrogen care să vă conecteze.

D.H.: Avem un proiect prin care dorim să legăm Reșița de aeroportul din Timișoara. Să modernizăm calea ferată și să mergem cu trenul până la aeroport. Să-l facem împreună, primăriile și consiliile noastre județene. El e finanțat prin PNRR (Planul Național de Redresare și Reziliență, n.r.) și ar trebui să se-ntâmple până-n 2026. Pentru anul viitor, am avut discuții cu cei de la Timișoara să introducem un tren cultural între cele două orașe, cel puțin atunci când sunt evenimente importante; pe parcursul deplasării să aibă loc spectacole de teatru, poezie în tren, să facem o conexiune culturală. Pentru proiectul de modernizare există o firmă, Metroul S.A. care realizează studiul de fezabilitate, și sunt mai multe ipoteze: una este trenul cu hidrogen (viabil pentru distanțe de 100–150 de kilometri, cum e cazul nostru), alta ar fi niște trenuri electrice care nu necesită infrastructură electrică pe întregul traseu, care pot merge și pe baterii. După ce primarul a mers și-a făcut o prezentare la Ministerul Transporturilor, au prins în dosarul PNRR și folosirea trenurilor cu hidrogen în România, pe mai multe destinații, au înțeles că e o tehnologie care funcționează. Întâmplător un domn plecat din Reșița e director la o companie din Baden-Baden și ne-a arătat că acolo un astfel de proiect e în stadiu avansat.

M.G.: Apropo de conectare, e interesant că Reșița a ținut să fie prinsă în traseul Via Transilvanica, reușind o deviere considerabilă.

D.T.: Primarul și președintele CJ i-au invitat pe frații Ușeriu (de la Asociația Tășuleasa Social, inițiatoarea proiectului – un lung traseu de drumeție, de cam 1 400 de kilometri, care unește nordul României de sud prin 10 județe, de la Putna și Bistrița până la Dunăre la Drobeta, n.r.), le-au arătat Banatul de munte și cât e de interesant un traseu șerpuit, pe la Gărâna, Văliug, Reșița, Carașova, Anina, că nu neapărat traseul cel mai scurt e cel mai bun. A fost o mobilizare extraordinară anul trecut din partea tuturor comunităților locale, astfel încât am bornat cei aproape 300 de kilometri.

 

Via Transilvanica Borne – PETRE Dalea*Via Transilvanica – borne Reșița

 

M.G.: În această strategie mai largă, care poate părea încă neverosimilă pentru mulți, de reorientare a unui fost oraș monoindustrial spre turism cultural, e important și tipul ăsta de povești și conexiuni; nu să te îngrijești să-ți aurești propriul buric, cât să fii atent la context și să te integrezi organic.

D.H.: Păi de exemplu Hala Minda este pe traseul Via Transilvanica, va fi un punct important al traseului, la nivel național. E o punere în valoare prin sculpturi și reconversie a unui loc foarte interesant de vizitat. Vom transforma toată zona și într-un parc de sculpturi, cum există, de exemplu, în Anglia, Yorkshire Sculpture Park, unde găsești marea artă britanică, și nu numai, din ultimii 100 de ani.

M.G.: Apropo de arta în aer liber, mai aveți și un festival de street art, și ați schimbat fața multor clădiri anoste prin intervenții murale.

 

 

D.H: Avem deja peste 20 de lucrări. Se numește Festivalul de Artă Urbană Reșița, prescurtat FAUR. Pe lângă picturi murale și graffiti, avem o secțiune de breakdance și, pentru că avem un skatepark modern, una de acrobație. În strategia asta de-a împrieteni lumea cu arta contemporană, street-art-ul e un mijloc, aducem arta aproape de oameni, se întâlnesc cu ea direct și e mai ușor de înțeles. Și încurajăm folosirea orașului și a împrejurimilor. După ce am amenajat treptele de pe deal spre stema USMR, iar acolo sus, pe platou, am făcut festivalul de rock Custom, lumea a început să descopere zona și să vină acolo tot mai mult. Când e vremea faină chiar intens, zici că e bulevard.

 

 

De-acolo, de la stemă, se văd centrul civic și orașul nou.

 

Resita – vedere dinspre stema

 

Acum amenajăm alt traseu, spre crucea lui Herglotz (ridicată în 1874, în cel mai înalt punct al orașului, n.r.), restaurată anul trecut. De acolo se vede foarte fain, furnalul și toată Reșița Montană, o să facem și aici trepte până sus, unde vom amenaja o promenadă.

 

cruce Herglotz*dreapta sus: crucea lui Herglotz  luminată noaptea

 

La Reșița e foarte interesant și că au început să vină oameni din afara orașului, și pentru evenimentele culturale, dar și pentru că există o asociație a iubitorilor de biciclete, Bike Attack, și ei au făcut pe dealurile din jurul orașului foarte multe poteci. Cei din Timișoara, din Arad, vin vinerea sau sâmbăta și își lasă mașinile, își caută cazare, se urcă pe biciclete și fac trasee pe poteci în jurul orașului, unii se avântă spre Văliug, Gărâna și Anina, alții se limitează la traseele mai ușoare din jur. Am ajuns acum ca la Reșița să aibă loc etapă (Metal Enduro Reșița) pentru accesul la campionatul mondial de bike enduro, cu participare de masă.

 

BikeRace 1 -PETRE

 

M.G.: Tu ești și biker? Știu că ai mașină electrică, ceea ce-n vremurile astea chiar se dovedește-o mișcare smart: unde n-a reușit să convingă ecologia reușește războiul. Cum e cu stațiile de încărcare?

D.H.: Eu mai fac naveta pe bicicletă de la Carașova până la Reșița, că stau la 15 kilometri. Avem 8 stații de încărcare, iar până la sfârșitul anului vor fi încă 12, avem contractul semnat, iar în PNRR am aplicat pentru 45 de stații. Am început noi și au început și supermarketurile să își pună. Avem o strategie să electrificăm parcul auto din oraș și-n viitor să nu mai acordăm licențe de taxi decât mașinilor electrice sau hibride. Credem că trebuie să dăm un semnal în direcția asta și că orașul trebuie să fie tot mai verde. Vrem ca tot transportul public să devină electric; pe lângă tramvaie o să aducem și autobuze electrice. În trecut, fiind unul dintre orașele superindustrializate, era și superpoluat, acum și fabrica s-a retehnologizat, organizăm o tranziție. Revenind la arta contemporană, eu cred că ea îi implică pe oameni, e foarte importantă și prin mesajele pe care le transmite, și prin faptul că generează dezbatere și participare, inclusiv în relație cu domenii mai clasice, cum sunt arheologia, etnografia.

M.G.: Sau intervenții cu controverse, precum cea a lui Comănescu din Piața Tricolorului, care nu cred că v-a făcut viața ușoară.

 

Coma 7-dezbatere publiva – PETRE

 

D.H.: …dar care va rămâne în memoria colectivă pentru multă vreme. Oricum, tot parcul și piața vor intra în reabilitare, probabil în 2023. Eu îmi doresc, sper să avem curajul, după modelul Trafalgar Square din Londra (proiectul The Fourth Plinth, n.r.) să invităm în fiecare an un artist să realizeze o instalație în jurul Monumentului Eroilor al lui Constantin Lucaci. Cred că ar dinamiza foarte mult locul și ar pune și mai mult Reșița pe harta artei contemporane.

Picturi cu vârf și-ndesat & Magazinul Universal

Text: Dumitru Gorzo

 

Gorzo – DSC09551

La începutul anului trecut, încă în pandemie și alte cele, când lucrurile erau închise și părea că nu se poate nimic, mi-a trăsnit că vreau să fac expoziții în toate orașele din România. Între timp lucrurile s-au mai ajustat, și la un moment dat, când Valentin Savu mi-a spus că vrea să înceapă un program de producție de expoziții, i-am prezentat, în mare, ce intenționez și primul lucru pe care mi l-a zis a fost: „Ce zici de Reșița?”. Eu nu cunoșteam orașul, nici măcar nu trecusem vreodată pe-acolo, m-am uitat după muzeu. Bun, Muzeul Banatului Montan, o clădire ușor brutalistă, ahaha, destul de interesant, hai să mergem să-l vedem. După o săptămână eram deja la Reșița, într-un fel de prospecțiune. Ăsta-i momentul când l-am cunoscut pe Dorinel Hotnogu, care a ținut să ne dea un tur al orașului, să ne arate toate cotloanele, toate părțile interesante, printre care și Magazinul Universal.

 

filmare la Universal – regizorul Sabin Dorohoi si actrita Olga Török

 

„Foarte frumoasă clădire, zic, doar că eu nu prea am ce să fac aici.” „Păi nu, că se poate face o expoziție de sculptură”. N-am timp – pentru ceva de impact și de o anumită dimensiune. Rămăsesem chitit pe picturi, și atunci când el, cu oarecare blândețe, insista că totuși locul ăsta ar merita o șansă (lucru cu care eram de acord), mi-a scăpat printre dinți: unde naiba să pot pune picturi aici, poate pe geamuri și-n vitrine. Și mi-a tot sunat în cap asta, pe geamuri? vitrine? Pe seară, când mă întorceam spre București, eram în aeroportul din Timișoara cu Nicolae Comănescu, fumam o țigară pe terasa care dă spre pistă, mi-am dat seama că da, o să expun la Muzeu, dar o să lucrez cu Magazinul Universal. În punctul ăla în capul meu era o cârpă înmuiată în pigment sau în noroi și eu dând pe interior cu cârpa respectivă, făcându-mi lucrările. Mă uitam inițial și la vitrinele de jos, mă uitam la restul clădirii. Erau cam multe geamuri, lucrurile păreau complicate, dar ușor-ușor m-am trezit angajat în picturi pentru toate suprafețele de acolo. Dar: magazinul nu are foarte mulți pereți interiori, doar coloane și foarte multe geamuri, prin forma pe care o are e ofertant, dar și restrictiv.

 

Gorzo Universal-interior 6-PETRE

 

Învârtind toate acestea în cap, mi-am dat seama că aș putea pune lucrări pe interiorul geamurilor. Putea astfel funcționa excelent cu lumină de zi, iar noaptea cu magazinul iluminat cât de bine se poate dinspre interior, partea aia de oraș fiind și destul de liniștită, s-ar fi proiectat un fel de catedrală întoarsă.

 

Gorzo – magazinul Universal noaptea 2

 

Am folosit pânză preparată doar cu rășină, să rămână translucidă. (La parter și la ultimul etaj au fost și bucăți la care-am lucrat pe hârtie). Lucrările au fost întâi făcute pe șasiu, apoi desfăcute și prinse pe ramele geamurilor. La parter am folosit exclusiv luminile din dotare, ale fostului magazin, erau suficiente neoane, doar s-au schimbat câteva. La fel la primul etaj, care avea două rânduri de geamuri. La ultimul, care avea doar un șir, a fost montat câte-un bec în fiecare geam.

 

 

Proiectul avea o viață de zi și una de noapte. Exista și-o a treia, dacă te nimereai când făceam diverse lucruri pe-acolo, puteai vizita și interiorul. Lucru care de altfel s-a și întâmplat la vernisaj  – eveniment simultan, expoziția „Picturi cu vârf și-ndesat” de la Muzeul Banatului Montan –  unde, după discuții, i-am invitat să vernisăm și magazinul.

 

Gorzo Muzeul Banatului Montan*Dumitru Gorzo la vernisajul expoziției „Picturi cu vârf și-ndesat” de la Muzeul Banatului Montan (mai, 2021)

 

Când am ajuns acolo, erau o sută și ceva, poate două sute de oameni, și mi-am dat seama că doreau toți să intre. Cumva eram luat pe nepregătite, dar era atât de normală și legitimă nevoia reșițenilor de a-și vedea vechiul Universal din interior, încât n-am zis nu, și-am intrat într-un fel de labirint de materiale și tot felul de resturi.

 

Gorzo-24 -Magazinul Universal interior

 

Ce-i drept, experiența a fost bună, una dintr-un șir de întâmplări bune; și-n șirul ăsta e și Dorinel Hotnogu cu entuziasmul lui molipsitor, că el e bolnav de entuziasm atunci când e un proiect de artă pe țeavă, și cumva reușește să facă lucrurile să se întâmple. Ăsta-i singurul fel în care poți să produci, cu resurse puține, într-un loc care nu e centru, proiecte interesante. Așa și Marian Truțulescu, profesor la liceul de artă de-acolo, care-a avut amabilitatea să mă ajute la montatul expoziției, m-a convins să țin un workshop acolo pentru vreo 15 copii mai mici sau mai mari – cel mai mic cred c-avea vreo 4 ani. Am lucrat cu cărbune făcut de mine cu lemn din Reșița, am pus întâi o hârtie pe perete, i-am lăsat să lucreze pe ea, apoi să se extindă pe perete, și după au intrat în ritm și-au terminat peretele, le-am cerut să-l atace și pe al doilea. Și-a fost interesant că, de la timiditatea inițială, a ieșit semihaos, cu fugă spre urmtorul perete și-au început să dea cu toate mâinile și cărbunii disponibili.

Proiectul a fost gândit la nivelul străzii, pentru oamenii obișnuiți din Reșița. Am luat magazinul ca pe-o provocare și am expus o suită de lucrări, astfel încât oricine trece pe-acolo să poată avea acces la ele. Asta-i partea care mi-a convenit în proiectul ăsta, că n-am stat în muzeu, m-am dus în stradă și-am încercat să inițiez o conversație, pentru că mă preocupă de multă vreme schimburile de la nivelul străzii. Întâi, că și mie-mi convine tare când mă mișc prin unele locuri și am câte-o surpriză vizuală. Apoi, că există un segment mare de oameni care, din varii motive, nu se duc la galerii, n-au practica mersului după artă, și sunt momente când zici OK, hai să meargă arta, nu neapărat după voi, dar hai s-o arătăm altfel. Nu știu dacă să fie mai accesibilă, dar să creezi posibilitățile unor întâlniri e u lucru bun în sine. Chiar dacă-mi pun lucrările în cât mai multe locuri, nu le fac mai simple, eu cred că oamenii trebuie tratați egal. Nu văd niciun fel de diferență între un om care merge în galerii și prin toate târgurile și unul care are foarte puțin de-a face cu arta. Nu zic că interesul nu e diferit sau că unul nu știe mai mult decât celălalt, dar există momente în care citirea unei lucrări se face altfel decât prin filtrele astea exclusive, culturale șamd. Sunt foarte importante întâlnirile cu niște lucruri care sunt altfel. Un fel de ruptură în derularea ordinii cotidianului.

 

Gorzo-86-Magazinul universal

 

Și reșițenii au receptat foarte bine. Aveai sentimentul de familiaritate, că asta a devenit a lor. Lucru care deja a fost un câștig.

„Scrap Metal Kaboom Orchestra” & „Mai rău ca moartea”

Text: Nicolae Comănescu

Anul trecut, în martie–aprilie–mai, am făcut parte dintr-un proiect de restaurare a Casei Pittner din Reșița. Eu n-am avut treabă cu restaurarea, am avut treabă cu ce ar putea să se facă în casă după ce restaurează. Adică expoziții de artă, nu-știu-ce, nu-știu-ce. În grupul ăla de inițiativă pentru restaurare era Dorinel Hotnogu, care știa ce lucrări făcusem eu mai demult la Moara lui Asan, adică cu pulbere din rugină, pământ, cărămizi din locul ăla. Și m-a invitat acolo înainte de restaurare, dacă pot să folosesc și din ea ceva, cumva, știind că eu am mai făcut pictură cu praf, cu cărămizi, cu pulbere, praful și pulberea care rămân.

 

Scoala Pittner – interior 2 – PETRE

 

M-a invitat acolo și-a fost prima oară în viața mea când am fost la un proiect plătit. Bine, au mai fost proiecte cu 100 de lei – de autobuz –, dar nu cu 10 drumuri dus-întors, stat la hotel, făcut documentare, fotografii, cumpărat materiale, făcut ordine ca la carte. Și n-am fost plătit de contribuabilul reșițean – care poate nu-i cel mai încântat de mine –, ci am fost plătit dintr-un grant norvegian.

În urma proiectului am făcut vreo 40–50 de lucrări, iar 8 le-am donat primăriei Reșița; deocamdată, o să fie la Casa Pittner după ce va fi restaurată, sunt primele lucrări din colecție. Am folosit cărămidă, lut nears din casa Pittner, dar și zgură din halde, zgură din combinatul siderurgic, diverse culori, diverse negruri. Am umblat peste tot prin Reșița, am sărit garduri, m-au alergat paznicii – că sunt unii care nu-s prieteni cu primarul –, unii directori și unele entități, ăștia nu mi-au dat voie să intru să fotografiez, să fac nimic. Dar am umblat peste tot, pe unde am mai găsit chestii vechi din Reșița și industria ei. Dar ce mă așteptam eu să fie, sute de hectare de hale industriale interbelice și nu știu ce, n-a fost chiar așa, că orașul ăsta se desfășoară pe o vale îngustă, spațiu nu e, și întotdeauna ce s-a construit, hală sau fabrică nouă, s-a construit pe locul ălora vechi și s-au tăiat, topit, reconstruit, și nu găsești aproape deloc chestii vechi. Eu am găsit acum doar din perioada comunistă; de-alea mai vechi – interbelice sau din perioada Imperiului Austro-Ungar – nu prea, și mi-a luat două luni să mă conving de asta.

 

 

 

Ăsta a fost proiectul „Scrap Metal Kaboom Orchestra” (expus în august 2021 la Reșița, iar în septembrie la București, la galeria H’art – Malmaison, n.r.).

În 2022 eram cumva în continuarea acelui proiect, chiar dacă terminasem ce aveam de făcut, mai departe mi s-au tot arătat o grămadă de lucruri, așa că revenisem la Reșița. Gândeam niște intervenții pe fotografii făcute după negative din comunism, de la fotografii industriali agreați atunci de partid, și-am vrut să le reproduc folosind tehnologia de atunci, cu un aparat de mărit din RDG. Lucram deja de o săptămână, într-un subsol, la Muzeul Jocurilor Video (o inițiativă privată, găzduită de Centrul Universitar UBB din Reșița, n.r.), când mi-a venit ideea unei intervenții la monumentul lui Constantin Lucaci din Piața Tricolorului.

 

Comanescu – monument – inainte -IMG_9495_1

 

Fiind acolo, l-am căutat pe Dorinel și l-am atacat pe primar, i-am spus, a fost de acord, și-a doua zi de dimineață ne-am și apucat de treabă. (instalația „Mai rău ca moartea”)

 

 

Pe scurt: impresionat de ce se întâmplă în Ucraina, ca-ntr-un dicteu automat, am refăcut apărarea aia antibombardament din jurul monumentului din Odesa, împrejmuind cu saci de nisip Monumentul Eroilor din Reșița. Într-o țară unde e pace am apărat un monument de bombardamentele din altă țară.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
BIBLIOTECA
DE PROIECTE

 

Un articol extins despre  instalația „Mai rău ca moartea”, aici:

Mastabaua curajului. 3000 de saci de nisip și discuții în jurul unui monument

 

Articol conex:

Dosar: Reșița. Un oraș în mișcare (I)

Sari la conținut