Proiect: ADN BA
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Cosmin Dragomir
E un mare privilegiu să intervii ca arhitect în cartierele-grădină din Nord. Nu pentru că e o parte de lux a orașului – luxoasă e și suburbia sălbatică din Pipera–Voluntari –, ci pentru că zona extrem de valoroasă și de coerentă era deja aproape terminată înainte de război. Ce mai rămăsese a fost umplut: într-un regim politic sinistru însă cu o arhitectură destul de decentă și apoi în 1990, în condiții de libertate, dar într-un mod brutal. Nu prea mai sunt loturi libere, iar răspunderea e chiar ușor înspăimântătoare.
Nimeni nu mai face locuințe individuale în zonă. Opoziția dintre vilele de atunci și blocurile de acum trebuie totuși nuanțată, pentru că, la o privire mai atentă, mare parte dintre casele interbelice se dovedesc a fi tot un fel de blocuri: vile urbane, de obicei, cu puține apartamente și, în fapt, o locuire destul de densă.
În imediata vecinătate a noului bloc proiectat de ADN BA, densitatea e chiar mai puternică. Pe lângă vilele moderniste, florentine sau neoromânești apare și un bloc de P+4 din anii ’60, dar și un ansamblu interbelic, masiv și înalt.
Scara strict geometrică e considerabilă; scara percepută, însă, e umană și plăcută.
Retragerile pe toate laturile, deci frontul rarefiat, verdeața, balcoanele, logiile și toate instrumentele care îmblânzesc atât de bine în București relația dintre casă și oraș își fac treaba și aici.
Liniște și transparență
Cei de la ADN BA, care la ansamblul de locuințe din strada Dogarilor, de exemplu, duceau la extrem poetica fragmentării (volumul în primul rând și apoi prin limite, decupaje, suprafețe, materiale), par să își fi impus de această dată o reținere extremă. Blocul tace: un volum simplu, un ritm structural implacabil, un limbaj arhitectural clasic redus la esență.
*Fațadă nord, str. Washigton
Și totuși, clădirea nu e deloc opresivă. În primul rând, pe fațada principală, dinspre strada Londra, se retrage după etajul 1, respectiv 2.
Apare apoi decupajul de pe mijloc, cerut de către Comisia Monumentelor Istorice pentru a se întrerupe un volum ce ar fi fost poate prea omogen pentru acest context. Din fericire, simetria ce ar fi devenit inutil (și chiar opresiv) de monumentală este contrazisă de retragerile inegale de pe cele două părți.
În al doilea rând transparența este aproape totală. Practic tot ce în fațadă nu este structură (vom reveni la aceasta) e vitrat. Un cadru de bază ferm e contrazis de dizolvarea anvelopantei, și clădirea reușește să pară în același timp stabilă și ușoară.
Logică și sinceritate
Clădirea este definită de pereți portanți. O serie de diafragme și pile perpendiculare pe strada Londra, împreună cu un nucleu și câțiva pereți pe cealaltă direcție și cu planșeele determină principalele spații. Iar această structură se relevă, așa cum spuneam și mai sus, direct către exterior.
Și o face într-un mod care reia principiile tradiționale ale spațiului-structură: pe verticală, cum încărcările scad, și elementele structurale se pot reduce. Clădirea se dematerializează progresiv, iar stereotomia subliniază în mod discret acest lucru.
Clasicism și voluptate
„Ordinul” epurat, piatra, spațiul-structură și trecerea de la greu la ușor sunt elementele care dau acest caracter de clasicism de dincolo de stiluri al clădirii. Însă referirea din titlu la palazzo mi-a venit, sincer, și din alte motive. Italienii mai numesc încă „palazzo” și blocul de locuințe, printr-o legare destul de inteligentă, în fond, de palatul medieval și renascentist, care era și el o formă de locuire colectivă. Mie această clădire mi-a adus aminte cu intensitate de o ipostază formidabilă a clădirii de apartamente în Italia. De fapt sunt două ipostaze: blocul modernist antebelic de lux, dus la perfecțiune de Terragni la Casa Rustici din Milano, și apoi dezvoltarea acestuia în primele decenii de după război. Variațiile sunt infinite, de la raționalism la Neo-Liberty, însă toate aceste clădiri au în comun sinteza dintre rigoare, simplitate și rafinamentul obsesiv, plăcerea detaliului și senzualitatea materialelor.
Analogia poate părea exagerată dacă te uiți doar la exterior. Însă interiorul – mai ales spațiile comune, dar și într-o oarecare măsură, apartamentele – vorbește despre un astfel de spirit, chiar dacă niciunul unul dintre elementele individuale nu e strict preluat și nici măcar retro (designul e foarte curat contemporan și bine ținut în mână). Pe hol și pe scară e un mozaic alb prețios.
Pe o parte din pereții din hol și apoi din locuințe (unde coboară pe pardoseală) apar plăci mari dintr-o marmură cu nuanțe bogate.
Tencuiala texturată de pe pereți e din aceeaşi poveste, la fel și ancadramentele ușilor (din mozaic și ele) sau furnirul;
ușile sunt integrate în adevărate dispozitive de intrare, ale căror placări unitare ascund depozitări și echipamente.
La acesta se adaugă alama de la inserțiile de mozaic, cum ar fi numerele apartamentelor sau de la sonerii, dar și de la ramele frumoaselor oglinzi circulare din hol și din băile apartamentelor.
Mâna curentă balansată din lemn e mai degrabă un topos al interbelicului burghez de pretutindeni.
Iar lumina dată de ferestre foarte mari imprimă o calitate excepțională spațiului, o bogăție mai mare decât cea dată de orice fel de ornament. Poate că o înălțime mai mare a camerelor ar fi fost și mai în spiritul despre care vorbeam – cota minimă a clădirii a fost însă implacabilă.
Cum spuneam, nu e vorba aici despre un retro italian, ci despre reverența față de declinările rafinate și cumsecade ale clasicismului. Acestea s-au regăsit și în arhitectura românească de la un moment dat. Să ne gândim la blocul cu medalioane al lui Nicolae Cucu, de pe Splai, sau la cele ale lui Creangă și Duiliu Marcu, de pe Calea Victoriei, sau la lucrările mai mici sau mai mari ale lui G.M. Cantacuzino, de pildă.
Dincolo de orice referințe reale sau poate nici măcar conștiente, aș zice că e vorba despre un aer de familie, despre un spirit prin care standingul e evident, și totuși reținut, cultivat și politicos.
Azi la noi luxul este mai întotdeauna pompos și gălăgios chiar și când e bine proiectat. Blocul de pe strada Londra, în schimb, e un exemplu de arhitectură civilizată.
Info, credite
DE PROIECTE
Loc: Strada Londra nr. 27, București
Structură: Incona – Mircea Neacșu
Proiectare instalații: General Instal Comp, Alma Instal Pro
Proiectant fațadă: Mircea Niculae
Instalatii sanitare, termice, HVAC: Rovheiz Consult
Instalații electrice: Triac Inst, Atlascorp
Dezvoltator: Forte Partners
Finisaj tip beton apparent în lobby, finisaje panouri faţadă vest: IR Colours
Convectoare de pardoseală Jaga Mini Canal și calorifere Vasco Niva prin Decorad Industrie
Videointerfon ELECTRA, din gama Touch Line Smart
Structură, compartimentări, finisaje: Zenith Engineering
Materiale pentru tămplării exterioare: Alukönigstahl, brand Schüco
Obiecte sanitare și baterii: Bravo Group Laguna, brand Hansgrohe
Tencuieli decorative interioare: IR Colours
Suprafață construită desfășurată: 1800 mp
Execuție: 2015-2017
De același birou:
Imobil de raport. ADN BA: bloc în centrul istoric al Bucureștiului