Cutia cu articole

O nouă carte Zeppelin despre design și microarhitectură din resturi: reciclare, pop, economie, low-tech, neorealism, ceva poezie.

Volum nominalizat la Bienala Națională de Arhitectură 2016, secțiunea Publicaţii de arhitectură

Nu e fotografie originală și nu e nici 3D. E fotografie naturalistă de machetă. Kitsch? Nu știm, ziceți și voi. Noi credem că e un mod excelent de-a învăța despre spațiu, lumină, material, textură, locuire și modul de-a lucra al unor maeștri.

Text: Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel, Mihnea Simiraș

În 2016, Zeppelin apare într-o formulă nouă. Transformăm revista într-un bookazine – o publicație periodică de dimensiunile, seriozitatea și calitatea grafică a unei cărți de arhitectură. Edităm patru numere cu apariție fixă – câte unul pentru fiecare anotimp (cu apariții în lunile martie, iunie, septembrie și decembrie).

Amenajarea unui spaţiu de prezentare pentru o firmă ce are ca obiect principal de activitate sisteme de tâmplărie metalică şi PVC, la care se adaugă două spaţii de întâlnire, legate vizual de spaţiul central de expunere.

Text: Mânadelucru
Foto: Cosmin Dragomir

Întrebări: Ștefan Ghenciulescu
Imagini: echipa proiectului

„Selfie Automaton și Menajeria Dorințelor” este primul proiect românesc pentru Bienala de Arhitectură care nu se referă în mod direct la România și nici la arhitectură. De fapt însă, arhitectura este cumva acolo, prin oamenii care o fac sau o utilizează. O serie de instalații low-tech (sau, pe alocuri, chiar steampunk) cuceresc pavilionul din Giardini, galeria ICR din centrul orașului, una dintre ele urmând chiar a se plimba pe stradă.

Text: Mugur Grosu

Recent, într-o singură zi, la distanță de câteva ore, am aflat din mediul online câteva informații livrate ca exclusivități de presă despre niște proiecte extrem de importante, care vor schimba fața Bucureștiului – așadar, informații de maxim interes public. Într-un caz este vorba de operațiuni ale Companiei Naționale de Investiții – societate comercială pe acţiuni aflată sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, iar în altul de Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic – institutie publică de cultură aflată în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucuresti.

A construi ceva nou la Chilia Veche este o provocare având în vedere contextul rural parțial destructurat de intențiile eșuate ale urbanizării anilor ’80 și caracterizat de dificultatea implementării unui scenariu de modernizare.

Legi mai bune, onorarii mai mari, oprirea concurenței neloiale, modele de documentații, un Ordin al Arhitecților mai eficient… și foarte puțin legat de patrimoniu sau proiecte culturale. Mai jos, rezultatul felului în care au votat 545 de arhitecți și un mic comentariu.

Un reportaj despre două clădiri în același oraș, cu același program, însă pornind de la două atitudini foarte diferite: Confluences, recent terminat și proiectat de către Coop Himelb(l)au e expresia perfectă a „starhitecturii”, a obiectului mediatic orgolios și fără legătură cu contextul în care este implantat. Muzeul galo-roman al lui Bernard Zehrfuss, în schimb, este o bijuterie uitată  a anilor ’70 și, de fapt, un precursor al contextualismului și al arhitecturii topografice și, în mod aparent paradoxal, un model mai fertil pentru o arhitectură contemporană de substanță.

Cu prilejul centenarului DaDa, publicăm și online proiectul de reabilitare al faimoului Cabaret Voltaire:

„Februarie 1916. Într-o stradă cât se poate de obscură, în umbra rândurilor de case, unde sub lampadare roşii întâlneşti detectivi plini de tact – NAŞTERE – naşterea Cabaretului Voltaire” (Tristan Tzara, Chroniques Zurichoises).

Patrimoniul din Roșia Montană se bucură, din 2016, de recunoașterea oficială din partea statului român a valorii sale excepționale: la nici o lună după ce întreaga localitate fost inclusă în Lista Monumentelor Istorice ca sit de categoria A, Roșia Montană a fost, de astăzi, inclusă pe Lista Indicativă a României pentru Patrimoniul Mondial UNESCO.

Un cartier bucureștean central, eclectic, cu probleme sociale, dar foarte viu. O casă postbelică maltratată, pe strada Vasile Lascăr nr. 173. Un proiect pe termen lung. O strategie de curățare și colonizare cu funcțiuni și un sistem de elemente noi. Prima etapă – restaurantul și terasa – onorează spiritul originar al clădirii și creează un loc public gândit ca o continuare a spațiului urban.