Highlights Zeppelin #146 (iunie – august 2017)

DOSAR: ECO‑DECO
Sustenabilitatea nu ucide poezia: şcoala de arte a lui Steven Holl în Iowa (p. 016). Marius Şoflete e inginerul pe care şi‑l doresc arhitecţii (p. 050). Hi‑tech de faţade la Paris (p. 062). În Ţinutul Pădurenilor,o casă nouă din pământ (p. 70). Casa de gheaţă din Elveţia (p. 078). Casa de pe bloc (p. 106). Catastrofa reabilitării termice (p. 134).

PRECUM ŞI:
Clasicism şi voluptate: un bloc de ADN BA în Bucureşti (p. 152). Muzeul Literaturii Române îşi are din nou locul său (p. 168). La birou, intr‑o realitate alternativă (p. 188). Oraşul văzut de un administrator de bloc (p. 208).

Echilibru, restaurarea ca imposibilitate, motive de optimism. De vorbă cu Șerban Sturdza

Ștefan Ghenciulescu: Șerban, tu te consideri un tradiționalist?

Șerban Sturdza: Nu. Mă obsedează însă, chiar din studenție, problema echilibrului. Echilibru între mase, între diferite elemente, dar (între timp) și între nou și vechi, între moduri de-a acționa. Primul meu contact cu profesia, ca foarte tânăr arhitect la Timișoara, mi-a cauzat un șoc foarte puternic. Se construia un cartier de blocuri și, în cadrul șantierului mare, a apărut și un șantier de demolare a unei mici construcții vechi, care ar fi putut fi clar păstrată, fără să deranjeze cu nimic noul ansamblu. M-a surprins cu câtă relaxare priveau demolarea nu doar constructorii, ci și arhitecții.

Case fără față și fațade fără casă. Sau cum să distrugi un patrimoniu, și lumea să rămână fericită

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Tudor Prisăcariu, Ștefan Tuchilă, Ștefan Ghenciulescu

Parcă un decor de film a luat-o razna. Te plimbi pe stradă, și din spatele unor pereți cu îngerași și capiteluri își fac loc construcții cu totul străine. Sau, dimpotrivă, clădiri cunoscute parcă au suferit brusc operații estetice nereușite, care le-au ras bucăți din față și le-au stricat în mod iremediabil tenul.

Construind un nou oraș (prin cel vechi). Noul Oberhausen: un proiect pozitiv și subversiv

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Rainer Schlautmann, Sebastian Asiedu

Din ce se compune un oraș? Dar un oraș bun? În septembrie, un balaur, un muzeu cu gume de mestecat, o povestitoare pentru răvașe de amor, o grădină în mijlocul străzii și alți câțiva invadatori s-au strecurat într-un oraș din Ruhr și i-au pus în discuție identitatea și viitorul. Am fost în vizită în noul oraș propus de curatori și artiști și acum vă povestesc și vouă.

Highlights Zeppelin #145 (martie – mai 2017)

DOSAR: Pe piață. Inclusiv cu clădiri vechi

Text intro: Ștefan Ghenciulescu

Când am definit temele dosarelor din acest an, acest număr era dedicat relației dintre piață și arhitectură, antreprenoriatului, modelelor deștepte, iar cel din decembrie unei teme foarte dragi nouă – lucrul cu clădiri existente. Ei bine, va trebui să ne gândim la un alt dosar pentru decembrie, deoarece, întrebând, cercetând, selectând și cugetând asupra proiectelor și interviurilor, am ajuns ca majoritatea materialelor din acest număr să se refere tot la regenerare și reinventare.

Edito: Anno 1947

Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Dan Purice

Mi-a atras de departe atenţia bloculeţul modernist din Timişoara: simplu, elegant, simpatic, foarte reprezentativ pentru interbelicul nostru moderat şi cumsecade. Doar când m-am apropiat foarte tare am observat monograma Art Deco cu anul construcţiei – un obicei şi o manieră tipice acelei epoci. Şi atunci am îngheţat: anul marcat acolo nu era o dată de anii ’30, cum m-aş fi aşteptat, ci 1947. Blocul interbelic nu era de fapt interbelic. Proprietarii săi l-au terminat şi au anunţat cu mândrie lumii acest lucru exact în anul în care lumea lor s-a prăbuşit.

Regiune, societate şi profesia ca proiect în sine. O discuţie la Bienala Timişoreană de Arhitectură

Timişoara mişcă lucrurile în regiune, dar şi în modul de‑a dezbate şi scoate în lume arhitectura. Arhitectură, teorie şi pedagogie din trei ţări, evenimente la care participarea publicului din afara profesiei a depăşit uneori 80%. Am stat de vorbă cu o parte din echipa de coordonare BETA – Bienala Timișoreană de Arhitectură.

Like, unlike. Frank Gehry la Paris

Text: Ștefan Tuchilă, Mihai Duțescu, Ștefan Ghenciulescu
Foto: Ștefan Tuchilă

Intro

Starhitectura e puțin prezentă în Zeppelin, poate pe nedrept. Pentru că, deși supraexpusă și promovată mai tot timpul complet necritic, ea e totuși varianta contemporană a marilor monumente ale timpurilor trecute. Iar, urmând un argument mai vechi de-al lui Gehry, întotdeauna a existat o arhitectură mare, scumpă, spectaculoasă, care astăzi reprezină mai puțin intențiile clienților de atunci cât un set de valori culturale unanim acceptate.

Coajă neagră, interior luminos. Attila Kim: Case cuplate.

Cele două case cuplate de la periferia Bucureștiului se retrag discret și se înfășoară în jurul propriilor curți   

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Andrei Mărgulescu

Edito: Coincidenţe

Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Alexandru Ciubotariu

Mi‑am petrecut primii 26 de ani din viaţă intr‑un bloc modernist din cartierul Buzeşti. La o bună bucată de vreme – după ce atât eu, cât şi părinţii mei am plecat de acolo –, casa, ca şi o bună parte a cartierului au căzut pradă marii operaţii Berzei–Buzeşti. Am susţinut şi promovat în anii care au urmat eforturile de a se păstra ce s‑ar fi putut păstra, dar, incet‑incet, am început să evit zona şi să nu mă mai gândesc la asta. Până de curând, când s‑au întâmplat două lucruri complet separate.

Arhitectură în condiții extreme. Un far în munți: refugiul de la Călțun

2.100 de metri altitudine. Transport posibil doar cu elicopterul. Buget, evident, mic. Condiţiile extreme au cerut un efort de proiectare ca pentru un obiect de multe zeci de ori mai mare, dar au şi determinat un rezultat cu valoare de model. Refugiul e un echipament de primă necesitate, dar şi un eveniment tehnologic, o intervenţie civilizată, un proces colaborativ şi un ansamblu de gesturi arhitecturale esenţiale.

Disperare și optimism, apă și patrimoniu: „H2Omx” și „The Destruction of Memory” la UrbanEye

Text: Ștefan Ghenciulescu

Un val uriaș de spumă de baie înghite câmpuri și pajiști: veselia suprarealistă a imaginii nu prea se potrivește cu disperarea cu care păstorii își trag animalele din calea bulelor. Într-un cu totul alt peisaj, tineri zâmbesc în tipice fotografii comemorative. Nu sunt ca de obicei soldați, membri ai organizațiilor umanitare sau reporteri, ci arhitecți uciși în timp ce documentau spulberarea orașului istoric Alep.

Sari la conținut