Edito: Roşia Montană, din nou. Despre acţiunile de la faţa locului.

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: A.R.A. – Arhitectură. Restaurare. Arheologie, Vlad Petri, Cătălin Georgescu, Ștefan Bâlici

E mare supărare acum, pentru că guvernanţii noştri dau semnale din ce în ce mai numeroase şi mai clare că se doreşte reluarea, într o formă sau alta, a sinistrului proiect de minerit. Și a altora, de care se vorbeşte mult mai puţin. Ne indignăm (în mod destul de pasiv şi în număr limitat, ce i drept), dar responsabili suntem şi noi.
Am fost cu toţii foarte mândri şi fericiţi după toamna lui 2013, când un incredibil fenomen civic a întors ceea ce părea o tragedie inevitabilă. După care (aparent) nu prea s a mai întâmplat nimic, nici acolo, nici la Bucureşti…. un proces, declaraţii, o secare bruscă a torentului de reclame, premii şi alte mijloace de propagandă din partea companiei. După care a venit Colectiv, apoi Guvernul Cioloş, singurul guvern care s a chinuit cu adevărat să înscrie locul în patrimoniul UNESCO, şi să închidă astfel cu adevărat orice posibilitate de reluare a operaţiunii de distrugere.

Ei, nu a fost chiar aşa, lucru poate de aşteptat având în vedere interesele enorme şi nemapomenitul consens de a lungul spectrului politic şi al media în favoarea proiectului minier. Problema adevărată e că le-ar fi tuturor mai greu dacă ar trebui să lupte nu doar cu o procedură asumată oficial de România, ci şi cu o rezistenţă şi o alternativă credibile la faţa locului.

Și aceasta, pentru că, dincolo de clipurile cu botoşei, situaţia oamenilor de acolo este cu adevărat foarte rea şi poţi să înţelegi de ce mulţi dintre ei au crezut şi cred în salvarea miraculoasă pe care ar aduce o proiectul (nu discutăm aici impactul real şi anihilarea comunităţii pe termen lung). Ce le oferim noi în schimb?

Nu ştim sau uităm că una dintre caracteristicile esenţiale ale fenomenului legat de Roşia a fost că megaprotestele, reţeaua internaţională şi toate celelalte au putut apărea şi au fost susţinute de o activitate intensă la faţa locului, începută cu mulţi ani înainte şi bazată pe colaborarea cu localnicii a activiştilor şi organizaţiilor civice de tot felul. Inclusiv în ceea ce priveşte arhitectura. Am prezentat de mai multe ori în revistă, cărţi şi expoziţii activitatea Asociaţiei A.R.A. (Arhitectură. Restaurare. Arheologie) ai cărei membri organizează, printre altele şi împreună cu asociaţia locală Alburnus Maior extraordinarul program „Adoptă o casă la Roşia Montană” (vedeţi şi voi pe adoptaocasa.ro).

Cu finanţare din donaţii (în principal), arhitecţii Asociaţiei lucrează împreună cu voluntari şi localnici la salvarea şi restaurarea unor monumente locale. Scopul nu este doar împiedicarea dispariţiei, ci şi construirea unui viitor alternativ, sprijinit, printre altele, pe turism.

Sigur, ar fi naiv să îţi închipui că poţi monta o regenerare doar cu voluntariat. Evident că partea cu UNESCO era primul pas esenţial, eliminarea monofuncţionalităţii legale (şi aberante) un altul. Trebuie programe publice, finanţări, multe lucruri. Numai că, şi în ţările cele mai dezvoltate, asemenea programe au şanse şi încep doar dacă există deja o mişcare puternică în acest sens, reţele, sinergii. Ne o fi unora dintre noi dor de PET ul cu pietricele, dar nu aceasta e calea principală. Trebuie să îi susţinem mai mult pe oamenii care lucrează acolo, trebuie să le facem promovare, trebuie să mai ajungem şi noi pe acolo.

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc: