Edito: De ce avem nevoie de concursuri de arhitectură. Chiar şi aceia dintre noi care nu participă la concursuri

Text: Ştefan Ghenciulescu

Două întâmplări au declanşat acest text (pe lângă că e vorba de o problemă gravă şi veche).

Una dintre ele are legătură cu această ediție Zeppelin (#148, decembrie 2017 – februarie 2018) , unde absolut fără nicio premeditare s-au adunat mai multe materiale legate într un fel sau altul de subiect. Sunt articole directe despre concursuri – „Prototip pentru comunitate” sau etapa europeană a LafargeHolcim Awards, dar şi indirecte, despre lucrări foarte bune, rezultate din câştigarea unui concurs.

Macheta neliniștitoare. Instalaţia Mies Missing Materiality, Barcelona

Text, foto: Ada Demetriu, Jean Craiu

Anna şi Eugeni Bach au învelit Pavilionul de la Barcelona al lui Mies van der Rohe în folie albă de vinil. Instalaţia, ultima dintr o serie de intervenţii anuale pe care o comandă arhitecţilor sau artiştilor (Sanaa, Andrés Jaque, Ai We Wei, printre alţii), a vrut să îi răpească provizoriu materialitatea pavilionului, atrăgând astfel atenţia asupra rolului esenţial pe care realizarea, concretul, lucrul pe care pui mâna şi care îmbătrâneşte o are asupra meseriei noastre.

Etica, o consolare

Text: Alexandru Cristian Beșliu, Cosmin O. Gălățianu

Ilustrații (1 și 2): Elogiu persistenței: Versailles ar fi putut deveni Paris. Surse: “Plan General de Versailles”, Nicolas de Fer, 1700; ©2017 Cartography Associates

ZAATARI – Orașul refugiaților

Text, foto: Mugur Grosu

Pe ecranul televizorului așezat pe un cuptor metalic rablagit, o imagine rușinos de familiară din lumea civilizată: aventurierul britanic Bear Grylls prezintă una dintre faimoasele sale tehnici esențiale de supraviețuire în sălbăticie. Nu-nțeleg despre ce vorbește, pentru că sonorul este închis iar subtitrarea e în arabă. Nimeni din încăpere nu e interesat cu adevărat, imaginea pare lăsată să curgă pe ecran de decor, ca un fel de carpetă modernă despre mirajul occidental.

Un incert câmp de bătălie. Despre arta publică și programul „Spațiu expandat”

Text: Judit Balko
Foto: Mihai Balko, Tiberiu Mihail Cimpoeru, Radu Boeru, Gabriel Boldiș

Termenul de artă publică, așa cum se dezvoltă în spațiul occidental începând cu anii ’60, este un termen-umbrelă, care acoperă abordări artistice diferite, ce variază de la intervenţii cu caracter permanent la cele cu caracter efemer, de la sculptură statuară la performance sau intervenţii cu sunet şi proiecte participative în care accentul este pus pe dezvoltarea unei relaţii de colaborare între în membrii unui grup sau comunităţi.

Cultura proprietății sau o raportare constantă la condițiile locuirii în chirie?

Text: Oana Cristiana Iftode
Foto: Bogdan Catalin Cazacioc

Creditul imobiliar trebuie privit în contextul mai larg al locuirii în România, caracterizată, pe de o parte, de un tipar al superproprietății – cu cea mai mare rată a proprietăţii din UE – 96% (Eurostat 2013), iar pe de altă parte, de un grad ridicat de informalitate, evitare a pieței creditelor și de practica autofurnizării ce domină piața imobiliară, locuințele fiind cel mai adesea finanțate din surse proprii, sub 10% fiind achiziționate prin credit imobiliar.

Edito: Roşia Montană, din nou. Despre acţiunile de la faţa locului.

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: A.R.A. – Arhitectură. Restaurare. Arheologie, Vlad Petri, Cătălin Georgescu, Ștefan Bâlici

E mare supărare acum, pentru că guvernanţii noştri dau semnale din ce în ce mai numeroase şi mai clare că se doreşte reluarea, într o formă sau alta, a sinistrului proiect de minerit. Și a altora, de care se vorbeşte mult mai puţin. Ne indignăm (în mod destul de pasiv şi în număr limitat, ce i drept), dar responsabili suntem şi noi.

„La vremuri noi, lucruri noi”. De la blocul comunist la ansamblu rezidențial

Text: Cristina Boboc
Foto: Bogdan Catalin Cazacioc

În 1976 un regizor român, Carol Corfanta, debutează cu filmul ”Serenada pentru etajul XII”. Dincolo de mesajele propagandistice și elogioase ale locuirii la bloc, filmul este o excelentă frescă socială a perioadei în care casele din proximitatea rurală a Bucureștiului cad sub presiunea progresului și a modernizării socialiste.

O inițiativă privată: Muzeul interetnic al Văii Hârtibaciului. De vorbă cu Ștefan Vaida

Text: Mugur Grosu
Foto: Vlad Petri și Muzeul interetnic al Văii Hârtibaciului

Am remarcat zidul care urma panta drumului, și acoperișul primului corp, care cobora lin peste el, dar nu ne-am gândit că aici era casa pe care-o căutam, pentru că nu avea nici un semn. Ce-i drept, la drumul principal era un indicator rutier, pe care l-am remarcat mai târziu, dar nimic altceva, nici măcar o plăcuță la intrare.

Edito: Salvarea crabilor din farfuria mea

Text, foto: Mugur Grosu

Îmi revine ocazional în minte o situaţie povestită de Witold Gombrowicz: dacă observi pe plajă un crab răsturnat pe spate, care-şi agită picioruşele incapabil să se ajute singur, probabil te va înduioşa gândul că ar putea pieri aşa, te vei apleca şi îl vei pune pe picioare. Dar dacă observi apoi că plaja, de fapt, e plină de crabi răsturnaţi de furtună, ce crezi că vei face? Cât te vei apleca, şi câţi vei încerca să salvezi pe plaja fără de sfârşit, până vei ajunge să-ţi spui că, la urma urmei, asta nu-i treaba ta?

Și ei ziceau: “Se preia de popor!” Coabitare și bricolaj locativ în case naționalizate

Text: Bogdan Iancu și Cosmin Manolache
Foto: Bogdan Cătălin Cazacioc

Casa naționalizată are particularitatea de a fi fost locul geometric al unor schimbări ale regimului de proprietate în perioada socialistă, ceea ce a generat spații de ambiguitate și tensiune deopotrivă proprietarilor și chiriașilor. Biografiile acestor familii sunt în același timp biografii ale caselor. Primul act de ruptură, legea naționalizării, intervine asupra modului de utilizare a spațiului locuit. Proprietatea și utilizarea unui bun imobil sunt modificate radical, având ca efect transformarea un spațiu familial în unul cvasi-comunitar.

Eliberare de zimbri în Carpații Meridionali

Text intro, foto & video: Mugur Grosu

Pe 12 și 13 iunie 2015, în Munții Țarcu, am avut rarul privilegiu de-a mă număra printre martorii unor momente extraordinare: relocarea în zona de „resălbăticire“ a unor zimbri aduși din 4 țări europene, după un drum de peste 5000 de kilometri (efort logistic greu de imaginat) și (paradoxal pentru numele locului – curată „claustrofonie“!) eliberarea în sălbăticie a altei turme, deja adaptată la noul mediu, în cadrul celei mai ambițioase inițiative europene de salvare a legendarului mamifer de la dispariție.