Paolo Zermani: Capela din vechea magazie de pulbere – Fortezza da Basso, Florența

Text: Paolo Zermani
Foto: Stephane Giraudeau

La cincizeci de ani distanță de la cel de-al doilea Consiliu al Vaticanului și de la solicitarea acestuia de a construi o nouă Biserică, este bine să amintim de cadrele în care, în 1950, Roberto Rossellini alege să așeze întâmplările din filmul său, “Francesco, giullare di Dio”, pe strada ce urcă înspre Sovana, în fața bisericii, într-una dintre scenele cele mai însemnate ale filmului său dedicat Sfântului Francisc.

Regizorul accentuează sosirea Sfântului Francisc și a fraților săi care, parcurgând în picioarele goale strada albă, ajung în sat, prin poarta etruscă, pentru a reforma creștinismul aflat în criză. Credința lor, practicată printre oameni, în afara spațiilor sacre, se manifestă ca o fractură cu rolul de a călăuzi timpul omului către un timp al eternității, aflat în pericolul de a fi pierdut.

Strada este loc și, totodată, mijloc de punere în aplicare, de la materie la spirit, de la cotidian la absolut, a disciplinei sufletului, stabilind o regulă ce se bazează și se va baza, pentru totdeauna în povestea franciscană, pe câteva puncte fundamentale.

Într-un mod similar, în 1927, în primul capitol, intitulat “Fața unui pămînt”, al romanului său, “San Francesco”, Romano Guardini, dedicându-se integral descrierii atmosferei arhitecturale și derivând din aceasta sensul trăirii franciscane, a remarcat ca decisiv contextul material în care s-a construit, încă din tinerețe, figura Sfântului:

De pe pantele Apeninului, dacă cobori înspre Toscana, casele apar împrăștiate ca niște cuburi netede și clare. Dacă te muți pe latura dinspre Perugia, e ca și cum un cristal s-ar înălța peste un altul. Se percepe, aproape imediat, arhitectura, de la o primă privire; însă acesta este doar începutul. Arhitectura pare de-a dreptul raportată la măsura corpului uman, la arcul frunții, la deschiderea pieptului, la ființa ce o simte și o trăiește, prin intermediul spațiului. Astfel, te pătrunde cu o forță elementară modul în care această rigoare prinde formă și straturi.

 

 

Sfântul se ivește, se naște, în complexitatea sa, din structura și forma externă și internă a peisajului. De aici desemnarea crucifixului, în mod fundamental, ca manieră, dar și travaliu de reconstruire a bisericilor aflate în ruine, înainte de a îndeplini misiunea spiritului, și urgența angrenării trupului în numele misiunilor și muncilor materiale ca practică aproape inițiatică, întru spirit.

După cum susținea San Bonaventura în “Legenda Maior”: “de fapt, prin intermediul și din voia Divinei Providențe, Mântuitorul avea să conducă totul, astfel că, la începutul Ordinului, înainte de a predica Evanghelia, acesta a reconstruit trei biserici. Acest lucru nu era doar o consecință a faptului că învățase să renunțe treptat la lucruri materiale în favoarea celor spirituale, sau la cele neînsemnate în favoarea celor cu adevărat importante, dar și pentru că, prin intermediul lucrurilor sensibile, lucruri realizate, clădite, ar fi putut prefigura, în mod misterios, cât de mult putea realiza în continuare.

Identificarea modului de viață franciscan cu tot ceea ce este materie, efort fizic și substanță materială, este atât de întemeiată încât Giotto, în frescele sale ce descriu viața Sfântului Francisc, surprinde scena în care, în interiorul bisericii ruinate a Sfântului Damian, Sfântul primește instrucțiunile crucifixului, un crucifix care era deja, chiar în acel moment, un artefact pe cât de ancestral și simbolic, pe atât de actual și fizic.

 

 

Aceste secvențe adânc înrădăcinate în amintire și în istoria locului, însă nu străine prezentului, au însoțit proiectul pentru capela de rugăciuni realizată cu ocazia vizitei la Florența a Papei Francisc pentru Convenția Ecleziastică Italiană din 2015.

 

 

Spațiul sacru al capelei se așează în interiorul vechii magazii de pulbere, conformându-se planului acesteia, cu toate cele trei intrări, două în axul longitudinal și una în cel transversal.

 

 

Ideea generatoare a proiectului este accea a unei străzi de-a lungul căreia se află, în centru, detașat de la planul orizontal, altarul, în timp ce, pe laterale, în proximitatea deschiderilor, sunt dispuse amvonul și suportul pentru tabernacol, ambele luminate direct dinspre exterior.

*Plan și secțiuni

Un parcurs, deci, o stradă, însemnată de trei borne, puncte absolute ce-i oferă propria-i măsură.

 

 

Alături de parcursul central al capelei sugerat în vechea magazie, în centrul acestuia, poziționat ca un indicator, pe un suport metalic așezat în dreptul altarului însă de o parte a drumului, se află un vechi crucifix al lui Baccio da Montelupo, provenit dintr-o biserică din Florența.

 

 

Atât calea/strada ce străbate axul longitudinal al capelei, cât și altarul, suportul pentru tabernacol și amvonul, sunt realizate din travertin.

 

 

Info, credite

Terminarea construcției: 2015
Client: Comunitatea Episcopală Italiană

1