Text, foto: Ștefan Tuchilă
Există foarte mulţi oameni care, sunt convins, cred că au înţeles sau descifrat Parisul după o săptămână de fugit din obiectiv în obiectiv, plimbat pe străzile înguste din centru, bulevardele ordonat desenate de Haussmann sau o croazieră pe cheiurile Senei. Şi aceştia au parţial dreptate, Parisul oferă la suprafaţă o imagine relativ unitară, care te poate convinge după vizita sumară că ai reuşit să-l înţelegi.
Text: Paolo Zermani
Foto: Stephane Giraudeau
La cincizeci de ani distanță de la cel de-al doilea Consiliu al Vaticanului și de la solicitarea acestuia de a construi o nouă Biserică, este bine să amintim de cadrele în care, în 1950, Roberto Rossellini alege să așeze întâmplările din filmul său, “Francesco, giullare di Dio”, pe strada ce urcă înspre Sovana, în fața bisericii, într-una dintre scenele cele mai însemnate ale filmului său dedicat Sfântului Francisc.
Text: Oana-Valentina Suciu
Despre sălbăticia cu care ”dezvoltatorii urbani” țintesc cartierul bucureștean Floreasca s-a scris în presa centrală, în cea de investigații și de specialitate de ani buni. Revista Zeppelin a dedicat un amplu material acestui subiect în luna aprilie 2018 (materialul putând fi citit aici). Arhitectul Dragoș Marian, locuitor al cartierului și om implicat civic, arăta, la acea dată, că ”Modul în care mai multe terenuri din Floreasca au fost trecute din proprietate publică în proprietate privată este cel puțin bizar.
Text: Mugur Grosu
Foto: Alex Iacob, Mugur Grosu
În copilăria mea din comunism a fost o vreme la modă, printre copiii de la școală și de la bloc, comunicarea cifrată: fiecare grup își elabora un alfabet secret, înlocuind literele cu simboluri sau grupuri de semne cabalistice. Interceptarea unui mesaj de către rivali era întâmpinată cu râsete și sarcasm, pentru că orice strădanie de decodificare era inutilă în lipsa codului. Fiind pasionat de lecturi și de cărțile de spionaj, mi-am pus mintea la treabă.
Adolescenți gălăgioși, pensionari scorțoși, garduri, infrastructură, învățare reciprocă. Sau cum să construiești un spațiu comunitar care să nu fie doar un loc fizic, ci un loc însușit și o structură (ușor) instituțională.
Text intro: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Dan Vezentan & Sandwich
Un loc improbabil pentru artă: un rest de spațiu, la un capăt de lume.
Combinatul Fondului Plastic nu este așa de departe de centru, și nici nu e așa de inaccesibil – deși ai de mers puțin până la stații de transport în comun, și ceva mai mult până la metrou.
Un text cu autor colectiv: Constantin Goagea, Silviu Medeșan, Marius Miclăuș, Justin Baroncea, Vlad Stoica
Iată provocarea: alcătuiţi o frază scurtă în care să faceţi legătura între Lay’s, spaţiu public, design, evenimente culturale şi tineri. Deşi rezultatele ar fi, cu siguranţă, de memorat, vă oferim noi soluţia. Care-a venit când echipa Lay’s România ne-a provocat să creăm împreună 4 spaţii urbane, bune de adunat tineri şi generat vervă socioculturală: în Bucureşti, Cluj, Timişoara şi Iaşi.
Text, imagini: Planwerk
Clujul nu avea in 2005 nici un metru pătrat de spațiu pietonal, așa cum alte orașe aveau: Brașov, Sibiu, Oradea, Timișoara, Alba Iulia, Tîrgu Mureș și multe altele.
A lipsit? Poate multora nu, neștiind ce plăcut poate fi. Ba chiar folositor, pentru că în acele străzi și piețe viața e mai intensă, vitrinele mai atractive, restaurantele mai pline, copiii mai liberi și părinții mai liniștiți de lipsa mașinilor. Dar cum să faci, într-un oraș în care toate colțurile, chiar și cele mai mici ale orașului medieval, erau ocupate ca parcare sau carosabil?
Text: Dorothee Hasnas
PUBLIC, -Ă, publici, adj.: care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care-i privește pe toți, la care participă toți. DEX, 2009
Acum câțiva ani, printr-o hotărâre salutară a conducerii școlii, spațiul liber din și de lângă porticul de la intrarea Universității de Arhitectură și Urbanism Ion Mincu a fost eliberat de mașini și transformat în spațiu pietonal.
În 2004, se termina amenajarea Pieței Libertății din Baia Mare. Multă lume era supărată pe scoaterea mașinilor sau pe transformarea unor spații verzi în suprafețe minerale. Ei bine, astăzi acea realizare a unei pieți urbane veritabile și de amenajare contemporană într-un context istoric e considerată un exemplu de pionierat și de bună practică în România. Între timp, s-au realizat mai mult piețe, mai ales în Transilvania, unele cu rezultate excelente, altele discutabile.
Acesta e un proiect foarte important pentru mine, pentru că am avut, în 2012, bucuria de a fi în juriul unuia dintre atât de rarele concursuri adevărate de la noi. După 5 ani, fapt și mai rar, concursul a fost dus la bun sfârșit. Nu toate detaliile au ieșit bine la execuție, și nu toate schimbările de temă mă entuziasmează – cred că orașul s-ar fi putut lipsi de pasajul și parcarea subterană. Dar e un loc public adevărat și bun, și un proiect sincron cu arhitectura internațională, cu multe gesturi elegante ce pornesc însă de la nevoi umane reale. (Ștefan Ghenciulescu)
