Mastabaua curajului. 3000 de saci de nisip și discuții în jurul unui monument

Ca artist, trebuie să am curaj. Cred că e nevoie de mai mult curaj să creezi lucruri menite să dispară decât să o faci ca să rămână.“ – Christo

 

Text: Mugur Grosu
Foto: Petre Dalea, Mugur Grosu

 

M-am bucurat teribil când ediția de iarnă a Revistei Zeppelin #164, cu tema Ideal & Material, a publicat reportajul colegilor Corina Laza și Ștefan Tuchilă despre instalația temporară L’Arc de Triomphe, Wrapped” a tandemului artistic Christo & Jeanne-Claude, finalizată postum, la 60 de ani de când Christo, venit la Paris, închiriase o cămăruță în preajma Arcului de Triumf și începea să fie bântuit de fantasma de a-l împacheta complet cu pânză. O operațiune enormă pentru doar 16 zile. Pare scandalos, în balanță cu resursele alocate –25.000 de metri pătrați de material, 3 kilometri de frânghie, 1000 de oameni implicați și 14 milioane de euro – aproape un sfert din costurile, estimate în banii de azi, pentru construcția monumentului din secolul al XIX-lea. E, poate, și mai enervant dacă amintesc că tandemul artistic n-a lăsat nicio operă de for public menită să „rămână“. Excepția care le-ar încununa opera e proiectul instalației permanente Mastaba, care ar trebui să fie găzduită de Emiratele Arabe Unite, în deșertul Liwa: o structură piramidală compusă din 430.000 de butoaie metalice de petrol suprapuse, depășind în dimensiuni piramida lui Keops.

 

the mastaba of abu dhabi -1979

 

Inițiat în 1977, proiectul va fi dus mai departe de nepotul lui Christo, Vladimir Yavachev, care a coordonat și împachetarea Arcului de Triumf. Mastabaua trimite tot la începuturile tandemului Chriso & Jeanne-Claude: intervenția „Cortina de fier“, din 1962, care-a constat în blocarea uneia dintre cele mai îngustre străzi din Paris, Rue Visconti, cu 89 de butoaie de petrol, ca acțiune simbolică de protest față de Zidul Berlinului, a cărui ridicare începuse în 1961, marcând o nouă fază a Războiului Rece. Acțiunea artistică a fost clandestină, căci nu a primit aprobarea autorităților.

 

cortina de fier*Christo and Jeanne-Claude, Wall of Oil Barrels—The Iron Curtain, Rue Visconti, Paris, 1961-62; Foto (crop) de Jean-Dominique Lajoux © 1962 Christo and Jeanne-Claude Foundation

 

Dar prima „împachetare” de care știu a Arcului de Triumf a fost prilejuită de întâmplare: în timpul Primului Război Mondial, chiar în ajunul Bătăliei de la Verdun, de pe unul dintre altoreliefurile monumentului căzuse sabia cu care făptura ce întruchipa Republica chema poporul la luptă; locul a fost imediat acoperit cu o prelată, pentru a camufla accidentul și a feri, astfel, moralul francezilor de interpretarea c-ar fi vreun semn de rău augur. Al Doilea Război Mondial avea să prilejuiască alt tip de „împachetări” monumentale, de data asta pentru protecție. În 1939, de pildă, statuia lui Henri al IV-lea de pe Pont Neuf (pod pe care tandemul Christo & Jeanne-Claude avea să-l împacheteze integral în 1985) a fost înconjurată cu saci de nisip pentru a fi protejată de bombardamente. Acțiune remarcabilă mai ales prin lumina faptului că statuia originală, datând din 1618, fusese distrusă chiar de francezi în timpul Revoluției, fiind recreată după două secole. În Italia, faimoasa statuie David a lui Michelangelo a suportat un tratament mai laborios, în 1943: pentru că nu putea fi mutată din Academia florentină, a fost inițial înconjurată de saci de nisip, iar peste câteva luni a fost zidită complet, sigilată într-un imens cocon de cărămizi menit să o ferească de bombe incendiare. [În contrapartidă, amintesc de operele din Muzeul Național de Artă distruse la Revoluția noastră (sau ce-o fi fost) de proiectile incendiare și gloanțe, despre care nu știm nici azi mare lucru.] Acest tip de intervenție de urgență a revenit recent în atenția publică odată cu războiul din Ucraina, atunci când statuia ducelui Richelieu, eroul co-fondator al Odesei, a fost scufundată într-o piramidă de saci de nisip, meniți să o protejeze de bombardamentele rușilor. Ironic lucru, statuia e opera unui sculptor rus – Ivan Martos, și încă poartă urmele gloanțelor din vechiul Război al Crimeii.

 

Odesa

 

Despre eroi, uneltiri și socluri

 

În luna martie mă nimerisem în Reșița, cu un proiect. În ziua aceea, de fapt, doar o traversam, în drum spre Bocșa, mașina oprise la un semafor, cât să pot studia o pânză imensă care acoperea o clădire, anunțând o expoziție deschisă de Gorzo. Numărasem deja, printre farmecele orașului, faptul că nu e defel poluat vizual, fiind aproape complet curățat de publicitate, așa că mă intriga să văd această reclamă intactă, în memoria unui eveniiment cultural (!) care se încheiase vara trecută. Apoi mi s-a năzărit că văd săltând prin fața mea inconfundabila coamă a artistului Nicolae Comănescu. L-am strigat, să verific, a întors capul, și-n scurtul răgaz lăsat de semafor ne-am sincronizat vedeniile. Apoi mi-a trimis un mesaj: hai să uneltim să găsim ceva undeva unde să ieșim să bem să dansăm să ne împrietenim”. Și așa am făcut, ne-am reîntâlnit mai târziu, și mi-a spus ce uneltea: venise să creeze ceva pornind de la niște fotografii industriale de arhivă, pe care se ambiționase să le reproducă cu tehnologia de-atunci, așa că s-a canonea mai mult decât se-așteptase și își prelungise șederea aici. Între timp, îl pocnise altă idee, pe care m-a conjurat s-o păstrez la mare secret: mi-a arătat pe telefon poza monumentului din Odesa înconjurat de saci de nisip și mi-a șoptit că vrea să facă o instalație similară aici, să îmbrace în saci de nisip Monumentul Eroilor al lui Constantin Lucaci,

 

DSCF8019

 

Nu știa dacă o să se poată și când – ideal ar fi fost cât mai repede, să nu se dilueze ideea. N-a fost nevoie de alte texte, mi-a sunat tare din prima, deși-mi părea și cam improbabil.

M-a dus imediat cu gândul la un proiect de-al său din 2014, Reabilitare, prin care polistirenizase soclul fostei statui a lui Lenin din fosta Piața Scânteii. Aici simt nevoia unei alte digresiuni: în martie ‘90, după 30 de ani de la inaugurare și 120 de la nașterea purtătorului celei mai idelogizate țăcălii din istorie, statuia lui Lenin realizată de Boris Caragea era demolată, după ce un preot intrase în greva foamei iar un muncitor venise din proprie inițiativă cu macaraua de pe șantier și se apucase să o dea jos. Soclul a rămas gol 20 de ani, până când artista Ioana Ciocan a avut inițiativa să-l împodobească iar, cu o replică a vechii statui, grotescă, realizând o imensă colivă antropomorfă din polistiren îmbrăcat cu arpacaș, orez, ciocolată și bomboane cip. Lucrarea a stat pe soclu numai o zi, dar a deschis calea unei serii de 20 de intervenții in situ, realizate de diferiți artiști de-a lungul a 4 ani, în cadrul operațiunii Proiect 1990, coordonate de Ioana. Cel din urmă a fost Comănescu, și mi-a mărturisit acum că, de fapt, el s-a autoconvocat în proiect, îl pocnise peste noapte ideea de-a „izola” cu polistiren expandat acest soclu al nimicului – în ton cu campania națională de polistirenizare a clădirilor, care-a atins adesea cote absurde – și s-a mobilizat să o facă „hors concours”, taman la spartul târgului. Și bine-a făcut – nici că se putea epilog mai potrivit și mai neaoș. Situl a fost apoi ras pentru a face loc altei sculpturi de gabarit depășit, de rit opus, anticomunist, monumentul Aripi al lui Mihai Buculei – un fel de evantai ciufulit, la care îmi pare remarcabil doar faptul că încorporează exorcizant, pe soclu, lespezile de marmură roșie care îmbrăcau soclul vechii statui. Aș aprecia că seria de intervenții a fost inspirată de un proiect londonez inițiat în 1999 și care continuă și acum: „Al patrulea soclu”, din Trafalgar Square, unde un piedestal care-și așteptase mai bine de-un veac și jumătate statuia ecvestră a devenit, din 1999, scena unor lucrări temporare de artă comisionate cu mult curaj. Acum, de pildă, Heather Phillipson expune acolo un con de frișcă asezonat cu o cireașă, o muscă și-o dronă (care-i filmează pe trecători). Din septembrie, lucrarea va fi înlocuită de o sculptură a lui Samson Kambalu – o reprezentare a sfidării: pastorul african John Chilembwe cu o pălărie pe cap, din vremuri când africanilor le era interzis să poarte în fața coloniștilor albi chiar și acest banal accesoriu. Apoi, până-n 2024, soclul va susține o lucrare a artistei Teresa Margolles, care încorporează 800 de portrete ale unor persoane cu identitate trans, majoritatea lucrători sexuali. Orice ar bombăni neobosiții critici ai corectness-ului, găsesc extraordinar acest salt, de la tradiția eterrnizării pe soclu a celor mai puternice căpetenii la celebrarea temporară a unor țesuturi sociale periferice sau vulnerabile, de la elogierea puterii la chestionarea ei, de la astral și perenitate la firul ierbii și fragilitate. Cu toții ne-am putea aminti că adevărata noastră măsură e finitudinea, și că avem mai multe-n comun cu straturile pe care societatea le-ar considera, la un moment dat, dispensabile decât cu cele rarefiate, ale puterii. Și că eroul acela necunoscut în memoria căruia arde mereu o flacără, la Arcul de Triumf din Paris sau mausoleul din Parcul Carol, a fost o făptură cu credință și identitate necunoscute. Iar, prin asta, ar putea fi oricine dintre noi. Dar să ne-ntoarcem la eroii noștri. Din Reșița.

 

Muncă în folosul comunității

 

DSCF8159

 

Peste câteva zile de la acea întâlnire, Comănescu m-a surprins iar, cu o poză: punea deja primii saci de nisip la baza monumentului. Își prezentase ideea edililor, primise aprobare, suport și se apucase de lucru, Și mai grozav era că se putea descurca cu resurse locale, pentru că primăria orașului avea propria balastieră, și i-a trimis în ajutor niște persoane cu diferite condamnări care trebuiau să presteze zile de muncă în folosul comunității. Pare-o picanterie, dar mie simpla idee de artă ca ispășire (ah, deși sună a picanterie și asta) mi-a dat de gândit dincolo de intervenția lui Nicolae, mi-am reamintit și de formularea „Art is work” de pe salopetele colectivului artistic Apparatus 22, care-a cunoscut o consacrare largă peste-un deceniu, în timpul pandemiei, când a devenit una dintre mantrele preferate ale oamenilor de cultură urgisiți de restricții.

 

 

Pentru zilierii comunitari de la Monumentul Eroilor, cred că mai grea decât lopata cu care umpleau nenumărații saci de nisip solicitați de Comănescu pentru ceea ce el numea, mai în glumă, mai în serios, „mastaba”, a fost să facă față discuțiilor cu cei pe care ciudata operațiune din Piața Tricolorului a început să-i adune. Au apărut zvonuri teribile, și-a dat cu părerea și presa locală, au dat cu ghiulele și foștii edili (specializați chiar în tunuri), așa că cei implicați s-au trezit în situația de-a munci mai mult cu gura decât cu cârca. Aș fi putut crede că sursa emoțiilor ținea de particularitățile locale și consecințele imediate ale războiului din Ucraina, prin faptul că fostul combinat siderurgic, acum compania TMK Reșița, s-a văzut expus sancțiunilor economice din cauza acționariatului rus, ceea ce a provocat seisme sindicale celui mai mare plătitor de salarii și contributor la bugetul local reșițean. Dar l-am văzut la lopată, ca entuziast voluntar la realizarea instalației, chiar pe liderul sindical Marian Apostol. Unii s-au arătat ultragiați doar de faptul că sacii de nisip acopereau și înscrisul de pe soclu, care-ar fi trebuit lăsat vederii noastre, un vers din Horațiu: „Dulce et decorum est pro patria mori” (l-aș traduce cu parafraza lui Petru Popescu: „Dulce ca mierea e glonțul patriei”) Căutând informații despre monumentul lui Lucaci aveam să aflu că ideea textului îi aparținuse, de fapt, unui general în rezervă. Nici plăcile care îmbrăcau soclul nu cred să fi avut legătură cu voința artistului: negre, lucioase și parcă lipite cu cingo – la 14 ani de la montare le bătea vântul.

 

placi cazute la Monmumentul Eroilor – Resita – foto MG

 

Așa că intervenția, de fapt, picase la țanc, înaintea reparațiilor capitale la care urmează să fie supus ansamblul, odată cu reabilitarea întregului parc. Cum ar putea ajunge stă mărturie Piața 1 decembrie 1918, din centrul Reșiței, recent modernizată cu fonduri europene, care intregează foarte bine și o fântână cinetică semnată de-același Lucaci. Și nu-mi ascund aici invidia, la gândul că prima sa fântână cinetică, realizată-n orașul meu natal, Constanța, a ajuns o ruină – la ultima „reabilitare”, vechii stăpâni ai orașului s-au priceput doar să-i vopsească bazinul albastru, că na, idealul suprem al perveniților e piscina.

Când zavera începea să se-aprindă, și Comănescu s-a văzut nevoit să-și comunice opera în timpul execuției, a numit-o „Mai rău ca moartea”. Când opiniile aplicate lipseau, i-am trimis niște rânduri, scrise pe telefon, la viteza primei impresii:

arta vie readuce-n lumină arta de patrimoniu printr-un gest paradoxal: ascunzând-o; un artist în viață propune o interventie temporară de protecție simbolică a monumentului unui artist dispărut, a cărui memorie se estompează prin banalizarea întâlnirii zilinice cu un obiect urban familiar; în racord cu demersul celor din zonele amenințate de război, care și-au protejat monumentele înconjurâmdu-le cu saci de nisip, intervenția artistului contemporan în Reșița extinde, la scară universală, discursul despre fragilitate și urgența salvgardării artei, omului și memoriei.

Nu-mi rămâne acum decât să le-adaug și impresia ultimă: pe 18 aprilie am revenit la Reșița, alături de Dumitru Gorzo și galeristul Dan Popescu, pentru inaugurarea instalației și un eventual ajutor de final. Dimineața ne-a întâmpinat cu un ultim morman de nisip de mutat în saci, iar inaugurarea ne-a prins cu ultimii zeci în brațe, burdușind postamentul cât să lăsăm și-un colț liber, după cum dorise artistul, care-a avut prevederea să declare anterior că „am făcut tot ce e românește posibil”.

 

 

Adevărata experiență pentru noi, ultimii voluntari (și-o evoc aici și pe Lina Țărmure) n-a fost spetirea cu cei din urmă dintre cei 3000 de saci care-au compus mastabaua lui Comănescu, ci dialogurile extrem de vii cu trecătorii, acoperind toate spectrele dintre voioșie și contondență. La un moment dat, Dan Popescu și-a asumat misia de vorbitor și-a stat cu fiecare cât a fost nevoie, trecând prin toate – de la război și victimele lui inocente până la arta contemporană și spațiul public. Mi-e greu să-mi imaginez cum a făcut față Comănescu acestui canon, timp de-o lună, fără să mai socotesc și sacii pe care a trebuit să-i ridice. Cele mai multe elogii i-au fost aduse chiar pentru că a reușit să provoace valuri de discuții, în toată țara – dacă ar pune cap la cap comentariile din subsolul presei mainstream mai adună de-o msataba. Nu-i rău, pentru o lucrare efemeră de artă. Bine e că se-ncing și discuțiile mai aplicate. Spre finele lunii, de pildă, pe 28 mai, Reșița va găzdui o dezbatere despre artă și spațiul public, cu invitați din toată țara. Și, apropo de asta: am auzit des localnici felicitându-l pe-artist că „a pus Reșița pe hartă”. Ei, aici chiar ar fi multe de spus: adevărul e că vechiul oraș monoindustrial, care putea împărți soarta gri a suratelor sale, își redesenează cu curaj viitorul, și nu doar pe hartă, pentru că unele semne deja se văd, se adună. Dar despre asta vor scrie colegii mei într-un Dosar special despre Reșița, în ediția de vară Zeppelin. Țineți aproape!

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
BIBLIOTECA
DE PROIECTE
Sari la conținut