Cutia cu articole

Intro: Autonomia captivă

Text: Cosmin O. Gălățianu

Orașul, dar mai ales orașul european, își ține corpul sub supraveghere. Se teme să nu-i fie extirpate componentele vii, resimte fantomele celor amputate și își tratează disfuncția cu mișcări precaute precum un cardiac maladia.

text: Alex Axinte (studioBASAR)
foto: Dafina Jeaca, Andrei Mărgulescu

La 2 săptămâni distanţă de primul eveniment, Natura în oraș, Centrul Comunitar Tei a fost din nou la final de săptămână casa proiectului CoLAB (Laboratoare de Coproducţie Locală). Tema celui de-al doilea Laborator – Circuitul Hranei – a venit în continuarea explorării naturii în oraş, văzută acum din perspectiva producţiei, distribuţiei şi consumului de hrană.

DIPLOMA este un festival inițiat de The Institute, al cărui element principal este expunerea de lucrări ale absolvenților de arhitectură, arte plastice și arte aplicate din toată țara. Cele 129 de lucrări din 2018 au fost selectate de un board format din peste 40 de experți dintr-un total de peste 350 de proiecte înscrise.

Intro: Ștefan Ghenciulescu

Ne place centrul, unde pare că se întâmplă tot, unde se adună energiile, se întâlnesc drumurile, ai totul la îndemână. Sau (și) ne place afară, în natură (sau ce o mai fi natura azi), unde sperăm să respirăm în voie, să ne liniștim, scăpăm de toate. Între ele? E mai complicat.

text: Alex Axinte (studioBASAR)

Primul Laborator din seria celor 3 programate în cadrul proiectului CoLAB (Laboratoare de Coproducţie Locală), a deschis pe 21 şi 22 septembrie 2018 Centrul Comunitar Tei, atât ca un loc de întâlnire în cartier, dar şi ca un spaţiu de producţie, expunere şi învăţare.

Text: Cosmina Goagea

Foto: Joachim Engelstad

Un oraș mare este mai rapid decât oamenii iar proiectele de arhitectură sunt mai încete decât tehnologia. Evident, economia actuală produce o mare nedreptate socială. Urgențe de toate felurile condensează timpul astfel încât criza devine normă, lumea este pe zi ce trece mai aglomerată și mai fierbinte. O generație de oameni care nu lucrează pentru un viitor îndepărtat, ci pentru unul care e deja aici, încearcă să schimbe din mers modul de a trăi în oraș, paradigma și democrația.

Proiect, text: Anca Mihaela Constantin, Ionuț Constantin
Foto: Marius Vasile

Să vă povestim despre proiect și execuție. Și despre aventura unor lucruri recuperate.

Text, foto: Ștefan Tuchilă

Există foarte mulţi oameni care, sunt convins, cred că au înţeles sau descifrat Parisul după o săptămână de fugit din obiectiv în obiectiv, plimbat pe străzile înguste din centru, bulevardele ordonat desenate de Haussmann sau o croazieră pe cheiurile Senei. Şi aceştia au parţial dreptate, Parisul oferă la suprafaţă o imagine relativ unitară, care te poate convinge după vizita sumară că ai reuşit să-l înţelegi.

septembrie – noiembrie 2018

Oraşul este un bun comun. Produs colectiv de către locuitorii săi, oraşul trebuie să funcţioneze ca o resursă socială şi spaţială accesibilă tututor. În lumea de azi, marcată de dezagregarea comunităţilor urbane, segregări sociale şi enclavizări urbane în creştere, de limitarea accesului la resursele comune şi de diminuarea participării la deciziile publice, calitatea vieţii în marile oraşe scade treptat.

Despre Geberit și despre produse de ultimă generație pentru baie

Geberit este o companie elvețiană, iar Elveția este în mod necontestat una din marile țări de design ale lumii. Dincolo de stiluri și epoci, designul elvețian nu s-a dezis niciodată de „forma cea bună” (expresia preluată după cartea marelui artist și designer Max Bill, „Die gute Form”).

Semi-niveluri, camere de un etaj și jumătate, locuri multe și complexe; lumină, o fațadă care reproduce secțiunea, o locuire bogată nu doar în metri pătrați, ci și în valoare spațială: ultimul bloc terminat al celor de la ADN BA se leagă de cultura locuirii din oraș, dar e și unul dintre cele mai inovative proiecte de locuințe din România.

Text: Paolo Zermani
Foto: Stephane Giraudeau

La cincizeci de ani distanță de la cel de-al doilea Consiliu al Vaticanului și de la solicitarea acestuia de a construi o nouă Biserică, este bine să amintim de cadrele în care, în 1950, Roberto Rossellini alege să așeze întâmplările din filmul său, “Francesco, giullare di Dio”, pe strada ce urcă înspre Sovana, în fața bisericii, într-una dintre scenele cele mai însemnate ale filmului său dedicat Sfântului Francisc.