Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Cosmin Dragomir
România duce o lipsă cruntă de muzee. Nu doar că nu prea se fac muzee noi, dar peste 100 de muzee sau case memoriale au dispărut în ultimii 20 și ceva de ani, mai ales prin retrocedări (și prin dezinteresul autorităților de a le achiziționa). În aceste condiții, un muzeu nou, și mai ales un muzeu de artă modernă și contemporană e un eveniment. Dacă apare și arhitectura adevărată acolo, cu atât mai bine.
Recent inauguratul Muzeu de Artă Recentă a trezit mult entuziasm și, trebuie spus, și foarte multe controverse. Este un muzeu privat, de dimensiuni modeste, însă cu ambiții puternice, inclusiv arhitecturale. Cuvântul „recent” se referă în primul rând la aria de acoperire temporală a colecției: artă românească, începând cu perioada post-stalinistă și până astăzi. Arta internațională este însă și ea prezentă, prin expozițiile temporare. Muzeul e mult mai deschis și accesibil decât majoritatea celor de tip vechi din România și conține și o bibliotecă, precum și alte spații pentru cultură și oraș.
Loc și atitudine
Așezarea muzeului este semnificativă: pe Bulevardul Primăverii din zona de lux a Bucureștiului, înlocuind o vilă din perioada interbelică. În mod evident, proprietarii au evitat locuri cool, clădiri sau cartiere industriale, sau altfel de zone cu probleme, dar cu potențial de dezvoltare. Au preferat un cartier „bun”, arhicunoscut și cu un prestigiu consfințit. Lăsând scara la o parte, modelul pare a fi mai degrabă Guggenheim (cel vechi, din New York) sau clădirile Fundației Pinault din Veneția, și nu noul Whitney sau Tate Modern.
Bulevardul Primăverii este mai mult decât o zonă căutată din orașul-grădină al anilor ’20–’30 din nordul zonei centrale. Cam toată nomenclatura comunistă a preluat vilele confiscate după instaurarea regimului de la proprietarii lor, însă în zona Primăverii s-a concentrat vârful puterii; aici se află vila lui Ceaușescu, de exemplu. După Revoluția din 1989, combinația dintre atractivitatea imensă și protecția slabă a produs o dezvoltare furibundă. Aproape toate casele vechi au fost înlocuite cu blocuri imense și înghesuite și, trebuie spus, majoritatea și extrem de urâte.
Pe parcela muzeului se afla o vilă în ciudatul, dar simpaticul stil neoflorentin/neovenețian/neomaur (terminologia nu a fost nicicând fixată) care, în anii ’30, a conviețuit cu modernismul, Art Deco sau ultimii mohicani ai stilului neoromânesc. Casa cu istorie zbuciumată a fost locuită și de temuta Ana Pauker, un personaj din conducerea cea mai înaltă a Partidului Comunist.
Decizia luată a fost aceea de se a demola casa și de a se realiza o clădire nouă. Trebuie să recunosc că, mai ales în Bucureștiul de azi, eu, personal, nu sunt fan al demolărilor clădirilor cu valoare istorică și/sau arhitecturală, chiar și când le detest. La începutul anilor ’90, îmi doream și eu cu ardoare demolarea Casei Poporului, în timp ce astăzi cred că istoria nu trebuie anulată și că majoritatea fondului construit poate și merită reabilitat, transformat, inventat.
Pot înțelege că, odată ales locul, acomodarea unui muzeu (care și așa a ieșit mic) într-o astfel de casă ar fi fost aproape imposibilă. Și totuși… mă întreb dacă s-ar fi putut păstra o parte semnificativă din ea, lucra cu extinderi, înghesui o parte din funcțiuni în spații vechi (așa cum putem vedea în câteva materiale din ediția de iarnă a revistei Zeppelin).
Din perspectiva înlocuirii complete, mi se pare cumva mai cinstit refuzul fațadismului ce a devenit aproape o doctrină oficială la noi: nu cred că ascunderea unei clădiri moderne în spatele unei coji originale ar fi fost bună. Arhitecții de la YTAA (un birou internațional stabilit în Liban – că vine vorba, eu zic că e bine că apare arhitectură străină în România) au preferat să aducă aminte de casa veche printr-o „fantomă”, adică reproducerea abstractizată, dintr-un singur material și (aproape) fără goluri a volumului, și urcarea acestuia pe un piedestal de sticlă.
Fantomele mai apar prin arhitectura contemporană: de obicei este însă vorba despre reconstruiri limitate și critice ale unor clădiri sau părți de clădiri deja dispărute, și nu de înlocuirea unei clădiri existente prin propria-i fantomă. Arhitectul vorbește despre „a museum piece and a shout to the city, to confrontation, to culture […] „ a form of resistance to the tabula rasa and the globalization that particularly affects young democracies, the preservation and reinterpretation of this familiar morphology to house a museum makes it possible to introduce another very important dimension of the project: the space of everyday life, of the individual, of subjectivity”.
E clar că e vorba despre dorința unui gest puternic, cu adevărat o „museum piece”, pe cât de puternic se poate la o clădire așa mică. Te poți însă întreba în ce măsură prezervarea substanței istorice ar fi exprimat poate mai bine istoria zbuciumată, lupta cu tabula rasa, dar și ideea unei morfologii domestice pentru un muzeu contemporan decât preluarea imaginii.
*Secțiune longitudinală: 01. Hol de acces. 02. Cafeteria. 03. Expoziții permanente. 04. Expoziție temporară. 05. Black box. 06. Auditoriu. 07. Depozitare. 08. Consultare. 09. Birou. 10. Terasă publică.
*Secțiune transversală: 01. Hol de acces. 02. Grup sanitar. 03. Expoziții permanente. 04. Expoziție temporară. 05. Black box. 06. Garderobă public. 07. Spații tehnice.
Casa…
…e, așadar, un monolit negru din cărămidă așezat deasupra unui spațiu complet vitrat. Holul generos și deschis către stradă și către vecini mi se pare una dintre marile calități ale proiectului. El funcționează ca un spațiu unitar, împreună cu terenul rămas liber, transformându-l pe acesta dintr-o serie de fâșii inutile într-un spațiu cu caracter public. Soclul ce mai conține și cafeteria și magazinul e cu adevărat un loc pentru oraș și sper ca funcționarea muzeului să o dovedească.
Din acest parter poți coborî către subsolul care conține funcțiunile tehnice și garderoba publică, dar și sala pentru expoziții temporare. Sau poți urca, folosind fie liftul transparent, fie un sistem de scări ce asigură circuitul principal de vizitare.
Etajele superioare sunt gândite drept o alternativă la cubul alb – spațiul cât mai uniform și neutru al muzeelor moderne. Atât în viziunea curatorului Erwin Kessler, cât și a arhitectului, muzeul este un ansamblu de locuri foarte diferite și cu personalitate, permițând o altfel de apropriere de opera de artă, un dialog între exponate și între acestea și spațiu.
Spațiul muzeal se desfășoară în primul rând pe trei platouri mai mari.
Între aceste platouri sunt intercalate casele scărilor, de fapt două spații mari libere în care plutesc scările foarte transparente.
Acestora li se suprapune un al treilea sistem: două mari cutii negre, care adăpostesc lucrări ale unor artiști internaționali, introduși la propriu în expoziția românească permanentă. Rezultă un spațiu foarte dinamic, activat și mai puternic de golurile interioare ale diferitele spații, de galerii, supante și alte instrumente care te lasă să vezi dintr-un loc în altul, te iau permanent prin surprindere și transformă un spațiu mic într-un loc complex. E, de altfel, unul dintre lucrurile de apreciat la acest proiect faptul că lucrează cu spații, și nu doar cu anvelopa.
Mi-a mai plăcut și reținerea la materiale și culori (negru și tonuri de gri), iarăși o problemă în arhitectura românească, unde multe proiecte bune păcătuiesc prin exces.
Și arta aici? Nu voi face deloc comentarii legate de selecție și de discursul curatorial. Pot spune că am găsit aici multe opere admirabile. Însă apare senzația de spațiu neîndestulător și de aglomerație. Complexitatea articulării și a tipurilor de spații duce și la încăperi ce par prea mici și, în unele cazuri, prea scunde.
Deschiderile interioare punctuale ajută la senzația de claustrare, însă nu și la concentrarea vizitatorului asupra operelor. Pare că, la un moment dat, ideea de fricțiune, de intimitate impusă și de ansamblu de multe camere (o reminiscență a casei vechi?), arhitectura și conceptul, deci, încep să fie mai puternice decât operele în sine. Ceea ce, de fapt, se reproșează foarte multor muzee (unele celebre) din ultimele decenii.
Poate că mai puține opere expuse permanent și un sistem de rulare a lor nu ar face rău; la fel și o contextualizare prin texte ceva mai mari, care să te ajute puțin într-un parcurs foarte energic. Cel puțin în coridoarele ce apar la un moment dat către peretele exterior, impresia mea e că ar trebui sau să nu se expună nimic sau doar lucrări gândite în mod special pentru aceste locuri.
*Plan subsol: 01. Expoziție temporară. 02. Auditoriu. 03. Garderobă public. 04. Garderobă angajați. 05. Bucătărie. 06. Depozitare. 07. Spațiu tehnic. 08. Încărcare/descărcare.
*Plan parter: 01. Hol de acces. 02. Recepție, magazin. 03. Cafe. 04. Teatru în aer liber. 05. Trotuar public.
*Plan etaj 1: 01. Expoziție permanentă. 02. Black box.
*Etaj 2: 01. Expoziție permanentă. 02. Black box.
*Plan mansardă: 01. Expoziție temporară. 02. Consultare. 03. Bibliotecă. 04. Birou. 05. Terasă publică.
Cam atât, deocamdată. Sunt foarte curios de felul cum va funcționa muzeul și de felul în care bucureștenii îl vor recepta și, poate, chiar vor deveni mândri de el. Ar fi și cazul să se întâmple asta cu mai multe clădiri contemporane.
Info & credite
DE PROIECTE
Nume proiect: MARe – Muzeul de Artă Recentă
Arhitectură: Youssef Tohme Architects & Associates
Arie desfășurată: 1580 m²
Antreprenor general: Colina Development SRL
Instalații: Wissam Tawil & Associates / MEP engineers S.A.L
Structură: Ductil Tech
Arhitect local: PZP Arhitectura
Design de iluminat: PSLab
Peisagism: Marti-Baron + Miething
Curatorul muzeului: Erwin Kessler
