ADN BA: Millo Offices, București

Un loc prețios…

…și complicat. În zona din jurul Căii Victoriei, între Piața Revoluției și Bulevardul Elisabeta, se suprapun cam toate straturile istorice, de la traseul sinuos, specific balcanic, al Căii Victoriei și minunata biserică Kretzulescu la eclectismul clădirilor publice și al caselor sfârșitului de secol XIX și apoi la neoromânescul flamboaiant și eleganța Art-Deco și modernistă a anilor ’30. Perioada postbelică ne-a dat în primul rând ansamblul Sălii și Pieței Palatului, o operație urbană ce a presupus distrugeri importante și relații dificile cu țesutul urban din spatele său, însă cu calități urbane și arhitecturale certe.

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Ştefan Tuchilă, Laurian Ghiniţoiu, Adrien Guitard

Până de curând, ultima intervenție a fost actualul Novotel, o arhitectură comercială implantată la mijlocul anilor 2000 pe amplasamentul fostului Teatru Național. Această clădire dragă bucureștenilor forma un ansamblu divers, împreună cu micul peron din față, cu miniaturalul zgârie-nori al Palatului Telefoanelor (un proiect americano-român) și cu clădirea modernistă Adriatica. Grav avariat în urma bombardamentelor germane din 1944, teatrul ar fi putut fi restaurat, însă regimul comunist a preferat eliminarea sa, rezultând un mare platou în chiar inima orașului.

După 1990, în locul unei clădiri sau al unui spațiu public, s-a preferat, în mod foarte specific capitalismului nostru sălbatic, cedarea terenului pentru o investiție privată. Orașul a obținut în schimb o falsă ruină, o reconstrucție din materiale ușoare a porticului originar: trecutul reinventat a devenit decor în cadrul unei arhitecturi comerciale.

Millo Office este prima intervenție la scară mai mare în zonă după mulți ani. Pe cealaltă parte a străzii Matei Millo se află în construcție clădirea de birouri Tandem, un proiect al aceluiași investitor și al acelorași arhitecți. *Vedere aeriană a unei părți importante din zona centrală bucureșteană. În dreapta clădirii Millo office, ansamblul Tandem (în construcție) ©Laurian Ghiniţoiu

O clădire mare și o altfel de funcțiune

Personal, nu sunt convins că zona ar avea nevoie de densificare. Presiunea este însă mare, ca peste tot în centru, și poate că inserții înalte, dar civilizate pe terenuri libere sunt mai bune decât demolările care, iată, s-au intensificat, inclusiv în vecinătatea apropiată a noii clădiri. Pe de altă parte, cred că situațiile trebuie considerate individual. În acest loc nu avem de-a face cu un țesut omogen și de joasă înălțime, ci, așa cum discutam mai sus, cu o suprapunere energică de repere și straturi. Unitatea este dată mai ales de spațiul public – schimbările de direcție și alveolele Căii Victoriei, contrastul între intensitatea urbană a principalei axe istorice și relativa liniște a străduțelor din preajmă – și de valoarea arhitecturală a majorității clădirilor existente.

În această situație, cred că o inserție bună presupune câteva calități, dincolo de discuția despre metri pătrați. Printre ele se numără scara umană și discreția. Aici arhitectura trebuie să nu strige tare, să fie prietenoasă cu vecinii ei mai în vârstă și cu orășenii, să evite imaginea de monolit, să aibă detalii care să se lase descoperite când te apropii. Cel puțin la fel de importantă este oferta urbană – cât de deschisă și de activă este clădirea, ce primește orașul ca spații publice și energie. Legate de aceasta și rar menționate sunt structura și bogăția funcțională. Pe Calea Victoriei se întâmplă în primul rând cultură și comerț; un comerț fragil, pentru că, în România, mall-urile, și nu arterele de prestigiu acaparează magazinele de prestigiu, iar un centru comercial masiv aici cred că ar fi fatal pentru micii comercianți și viața orașului. E însă mare nevoie de funcțiuni complementare; locuirea nu poate fi decât una de lux și greu de inserat. Binevenită însă ar putea fi și munca. Ar fi aduși în centru oameni activi ce altfel ar ocupa zonele de afaceri ce au împânzit periferia Bucureștiului, zone ce au, evident, darul, de a îngheța odată cu terminarea programului de lucru.

În sfârșit, și mai greu cuantificabil, o inserție ar trebui să nu fie doar reținută, ci și valoroasă ca arhitectură, de la ansamblu la construcție, materiale, detaliere. Calitatea arhitecturală este o cerință esențială pentru acordarea de permise de construire în astfel de zone în metropole europene, inexistentă în legislația noastră și puțin importantă pentru majoritatea investitorilor.

În funcție de aceste criterii voi discuta și acest proiect.

*Vedere de pe strada Ion Câmpineanu ©Ştefan Tuchilă

Clădirea și orașul

Noua clădire se lipește, așa cum e și firesc, la calcanul Novotel. Un prim gest, aparent minor, este retragerea de după etajul 6. Aceasta creează o bine-venită falie într-un volum comun masiv, permițând și iluminarea pe toate cele 4 fațade. Structura ușoară din metal montată pe calcan va susține o grădină verticală. Această falie determină și o imagine ce oscilează între completarea cuminte de front și obiectul-reper izolat. Mai ales dinspre strada Câmpineanu, acest reper ceva mai svelt este foarte bine-venit.

Retragerea de pe latura opusă a terenului eliberează un pasaj cu acces public, ce leagă străzile Matei Millo și Ion Câmpineanu.

*Vedere dinspre noul pasaj pietonal, între străzile Câmpineanu (stânga) și Matei Millo ©Ştefan Tuchilă

E un gest foarte bun, dar, de fapt, doar un început; speranța arhitecților, și și cea a proprietarului sunt ca și construcția ce se va ridica pe terenul învecinat să se retragă, iar spațiul rezultat, mult mai generos, să fie amenajat ca un pasaj-piațetă unitar. Deocamdată, peisajul în terase se continuă doar la interior, prin cele două portice și prin foaierul foarte transparent de la parter. Acesta este în sine un gest de civilizație urbană, rar în București, dar mi se pare important și modul în care continuă și poate și interpretează șirul de portice al străzii Câmpineanu.

Se naște astfel o prelungire a Pieței Palatului către strada Matei Millo, care, odată extinsă și pe terenul alăturat (vezi mai sus), ar permite crearea unei piațete remarcabile. Amenajarea integrată a piațetei va trebui însă neapărat să includă și porțiuni de tip rampă, pentru a o face accesibilă tuturor categoriilor de populație.

Ultimul decupaj important este cel de la ultimul nivel. Terasa acoperită este un spațiu magnific, deschis pe toate părțile către peisajul bucureștean.

*Vedere de pe terasa de la ultimul nivel către strada Ion Câmpineanu și Piața Palatului. Porticele și parterele transparente sunt o caracteristică a zonei ©Laurian Ghiniţoiu

A început de altfel să funcționeze pentru evenimente culturale (concerte, seri de poezie) chiar înainte de terminarea clădirii. Se pare că acest ultim nivel va fi ocupat de un restaurant cu terasa aferentă; rămâne să sperăm că activitățile publice (și necomerciale) își vor găsi în continuare loc aici.

*Terasa ©Laurian Ghiniţoiu

Înăuntru și afară

Arhitectura clădirii este rațională și riguroasă. Trama structurală din beton definește atât compartimentarea, cât și fațada. Planurile de nivel sunt simple și eficiente, cu un nucleu central de circulații și servicii (de fapt, ușor deplasat față de centrul geometric, răspunzând situației urbane, de acces etc.) înconjurat de spații libere ce se pot compartimenta modular. Unele dintre aceste nivele beneficiază de logii sau terase, care ridică mult calitatea folosirii spațiilor. S-a reușit eliminarea oricărei strucuturi intermediare între fațadă și nodul interior, prin introducerea a două “grinzi” late – de fapt, niste fâșii de placă post-tensionată, care traversează longitudinal clădirea și fac posibile deschideri structurale de aproximativ 12m.

Designul fiecărui etaj cade în sarcina chiriașilor. Spațiile interioare amenajate sub controlul ADN BA au rămas în principal holul de intrare și cele de etaj și circulațiile.

*hol de intrare / hol de etaj

Arhitecții prezintă expresia arhitecturală drept o reverență față de metropola americană a anilor ’30 și, desigur, și față de ambasadorul său bucureștean, Palatul Telefoanelor pomenit mai devreme.

O mare parte dintre referințe sunt, de altfel, destul de vizibile. Însă, din fericire, aici, ornamentația este mult mai potolită față de modelul originar sau față de diferite tipuri de revival post moderniste. Holul de intrare e poate cea mai literală interpretare, cu piatra ca material aproape unic, cu profilaturile de diferite tipuri sau cu modelul geometric al peretelui din spatele recepției.

©Adrien Guitard

Un detaliu foarte frumos o reprezintă prelungirea pardoselii din piatră și la interiorul ascensorului. Acesta devine o parte a holului, transportată apoi la diferitele nivele ale clădirii.

Ce-i drept, luminile (din perete sau de pe tavan), mobilierul și o mulțime de detalii îți arată că nu te afli într-un decor de film cu subiect de anii ’20–’30. Acest lucru se întâmplă, de fapt, în cadrul întregii clădiri. Astfel, fațadele rezultă dintr-un joc subtil dintre o rețea ortogonală și elemente triunghiulare cu module a căror dimensiune scade de la parterul tratat ca un soclu la stâlpi (dintre care doar jumătate primesc această placare la primele nivele) și apoi la panourile de coronament. Accentuarea verticalității, obținută prin ieșirea stâlpilor în fața elementelor orizontale, este reliefată prin acest tratament geometric. Schimbarea modulului triunghiular introduce o ușoară ambiguitate de scară și una care face bine imaginii. La coronament, panoul ornamental nu mai este un placaj de piatră, ci o serie de panouri din beton realizate in situ – o contrazicere voită a modelului interbelic. Din păcate, intradosul planșeului de peste terasa superioară, care ar fi trebuit lăsat aparent, a fost nevoie să fie, în final, vopsit, din cauza unor probleme de execuție.

©Adrien Guitard

Placajul uscat din piatră, desenul tâmplăriei și panourile mobile din aluminiu ale fațadei sunt tot atâtea elemente clar contemporane, iar balustradele metalice delicate echilibrează masivitatea elementelor principale.

Clasic

Ar trebui poate discutat puțin acest model Art Deco. În primul rând, nu e vorba despre o pastișă – o catastrofă care începe să se răspândească prin București. Apoi, dincolo de elementele recognoscibile și mai specifice, mie, unuia, mi se pare că la Millo Office e vorba mai degrabă despre o reluare a unui anumit spirit. Art-Deco a urmărit o fuziune între tradiția clasică și modernismul secolului XX, un stil mai accesibil; dar e și mai mult de-atât: o modernitate tot entuziastă, mai relaxată, antiradicală și urbană, și, în același timp, de un clasicism simplificat și cumsecade, cu o componentă ludică considerabilă. Ei bine, clădirea despre care vorbim are deschiderea, scara umană și transformarea detaliului în ornament pe care le asociem cu Art Deco, însă poate mai importantă este participarea la o categorie arhitecturală mult mai largă, cea a unui clasicism redus la esența sa: axe, construcție, elemente fundamentale de vocabular, echilibru, armonie, proporții și așa mai departe. E o tradiție prestigioasă care poate fi dusă până la manierismul italian – inclusiv unele dintre vilele lui Palladio –, dar în care se înscriu și clasicismul scandinav târziu, și opera lui Asplund și Lewerencz, evident și exemplele bune din Italia lui Mussolini, Perret, Pouillon, și mai aproape de noi, Rossi, Grassi, în ziua de azi, David Chipperfield sau Caruso-Saint John. Un spirit, de altfel, foarte prezent în București: sunt mai cunoscute arhitectura oficială a lui Duiliu Marcus, căutările lui GM Cantacuzino sau ale lui Octav Doicescu, sau alte exemple interbelice, cum ar fi blocul cu zodiac de pe Calea Dorobanților; însă unele dintre cele mai remarcabile clădiri din această familie au apărut în perioada de tranziție dintre stalinism și neomodernism. Blocurile lui Doicescu și ale discipolilor săi de pe Magheru, Blocul Gioconda din capătul Căii Victoriei, dar și întregul ansamblu al Pieței Palatului despre care am tot vorbit aici sunt exemple în acest sens. E o arhitectură demnă și în același timp reținută, o arhitectură de obiect singular, dar și de parte a țesutului urban; blocul Matei Millo stă foarte bine în apropierea acestor exemple și nu e străin nici arhitecturii istorice din jur, fie că e vorba despre modernism interbelic, despre eclectism academic sau despre neoromânesc (gândită, de fapt, tot după principii academice). Pentru a da un singur exemplu, tratarea fațadei ca bază/soclu, porțiune principală și cornișă este absolut conformă principiilor clasice atemporale.
Ar mai fi poate de comentat proporțiile – mie mi se par bune – sau calitățile ce nu țin de stil (cum ar fi înălțimea generoasă a holului de intrare și a terasei de la ultimul nivel), sau complexitatea învelișului, care nu mai este o cutie, ci o succesiune puternic articulată de planuri spațiale, definite de elementele orizontale și verticale cu adâncimi diferite.

*Detalii. În funcție de unghiul în care o privești, vitrajele mari sunt mai mult sau mai puțin vizibile. Pielea adâncă este una dintre calitățile remarcabile ale clădrii

Relieful vertical permite și o oarecare protecție solară pentru fațadele vitrate, dar mai ales o percepție mai atenuată a acesteia, atunci când nu privești frontal vreuna dintre fațade. Trebuie spus că fațada adâncă a reprezentat și o diminuare a suprafeței de închiriat, deci un sacrificiu financiar în beneficiul imaginii și al orașului; este, de altfel, și cazul porticului de la parter, a loggiei de la ultimul nivel și acelor intermediare. Sacrificiile au fost consimțite de către investitor și nu rezultă din vreo cerință urbanistică impusă de administrație.

Va mai fi nevoie de o discuție – prematură acum – legată de felul în care va funcționa cu adevărat ca atractor (și traseu) urban clădirea, dacă va crea fluxuri pietonale bune și nu prea mult trafic auto, dar mai ales cum va funcționa spațial și ca uz, împreună cu pandantul său: clădirea Tandem, încă neterminată. Proiectul acestuia a apărut după cel pentru Millo, însă îl completează printr-o piață urbană – un element extrem de rar și de necesar în București și care s-ar lega de pasajul descris mai sus. Vorbim despre toate acesta într-un viitor articol.

Planuri

Info & credite

Arhitectură:
Concept & DTAC, Supervizare PTh+DE, Asistenţă tehnică: ADN BA – Andrei Şerbescu, Adrian Untaru, Horia Munteanu, Esenghiul Abdul, Bogdan Brădăţeanu, Tiberius Tudor, Adrian Bratu, Laura Oniga, Cristina Budan
PTh+DE: DECO Architects
Structură: Concept Structure
Instalaţii: DD Eurocom
Arhitectură Perisageră: Beros Abdul Arhitecţi Asociaţi
Investitor: Forte Partners
Adresă: Str. Matei Millo 6, Sector 1, Bucureşti
Perioadă: 2017–2021
Arie teren: 1.783 M2
Suprafaţă desfăşurată: 8.915 mp

Parteneri:

Alukönigstahl: pereţi cortină Schüco

Siniat: gips carton

IR COLOURS: Finisaj perete lobby (Intonachino 0,8)

Mai multe articole