Un loc emoționat și în același timp un model de design respectuos și cu resurse minime. Alexandru Cristian Beșliu a vorbit cu autorii, cu cei care se ocupă de el și cu profesorul Emil Barbu (Mac) Popescu, care a avut un rol fundamental în nașterea acestui spațiu
„Muzeul” UAUIM
Text: Alexandru Cristian Beșliu
Foto: Cristina Constantin
O colecție fundamentală
Caracterul iradiant al muzeului își are centrul gravitațional în camera principală a acestuia, ultimul avanpost din școală în care arhivarea este unicul „modus operandi”, iar patrimoniul încă este literă de lege și nu un capriciu obsolet sau, mai rău, o piedică în calea exercitării profesiei „conform rigorilor pieței și ale societății aflate în continuă dezvoltare”. Întâmplător sau nu, locul acestui „cufăr de valori” este chiar urma lăsată în pământ de spațiul cel mai important dedicat învățării, amfiteatrul, iar acest lucru mi se pare cu adevărat fundamental și semnificativ pentru școală.
Releveuri 1970: aici, *fațada
*subsol cu fosta sală de modelaj – camera hipostilă a muzeului și camera tehnică – pinacoteca – de sub scara principală
Dincolo de camera hipostilă din demisolul corpului vechi al UAUIM, muzeul este și o colecție pe care o descoperi în permanență prin școală, o simți mereu în preajmă sub forma unor artefacte risipite de tip „objet trouvé” (machetele ordinelor arhitecturale, sau ale capodoperelor arhitecturii universale), sau adăpostită în spații de tipul galeriei „Arhitecți Români Creatori de Patrimoniu Cultural”, sau al pinacotecii ceva mai recent inaugurate în spațiul de sub scara principală a corpului vechi.
*Foto stânga: Vestibul din care se face accesul catre muzeu, pinacotecă și bibliotecă – piese recuperate din timpul demolărilor (1982) – expoziția Tradiţii de construcţie urbană / dreapta – Colecţia Simu. Mască Melpomena (Copie în gips) O statuie importantă pentru anii de studiu de la Beaux-Arts era Muza Melpomena. În sala cu acelaşi nume erau prezentate proiectele pentru toate specialităţile Şcolii. Masca Melpomena, copie realizată la Luvru, a fost transferată din colecţiile Muzeului Simu după demolarea acestuia.
Cumulus Simulacrum
Istoria seculară a muzeului și a fiecărei colecții în parte nu va constitui subiectul principal al articolului. Cu toate acestea, trebuie să vorbesc despre discursul spațial și memorial și despre autorii acestuia, arhitecții Cristina Constantin și Cosmin Pavel, actualmente angrenați în atelierele departamentului de conservare și restaurare ale școlii de la Sibiu.
Am aflat de la Cristina și Cosmin despre cum au ajuns să lucreze la acest proiect. În 2012, sub coordonarea lui Radu Ponta, unul dintre inițiatorii demersului de reinaugurare a muzeului, mai mulți studenți curățau și inventariau cu grijă tot felul de obiecte prăfuite scoase dintr-un depozit din subsol; acela a fost și primul “rendez-vous” al Cristinei cu colecția muzeului. Mai apoi, în noiembrie 2013, în cadrul unei ședințe din sala de consiliu a școlii se discuta generic despre „layout-uri” și „font-uri” pe o schemă sumară a unui parcurs muzeal; nu se gândise încă nimeni cum urmau să stea toate lucrurile laolaltă în camera muzeului, așa că cei doi arhitecți s-au oferit să propună un proiect. O reală fascinație față de aura memorială a obiectelor a stat la baza întregului proiect. Un muzeu vibrant, ce aduce aminte de Muzeul Inocenței al lui Orhan Pamuk, era pe cale să capete ființă în școală, iar totul a pornit în 2014 cu o machetă și o mapă documentară, discutate cu profesorii Emil Barbu Popescu (președintele UAUIM) și Marian Moiceanu (pe atunci decan, astăzi rectorul Universității); macheta a devenit, între timp, artefact purtător de memorie al acestui proiect și se găsește într-una dintre vitrinele muzeului.
*Macheta cu propunerea de amenajare
După atenta documentare, organizare și clasificare a obiectelor din colecție, s-a început lucrul la realizarea pieselor de pe care toate acestea urmau să se arate către public. Pe fondul unui minim intervenționism și al unei decențe latente în ceea ce privește „design-ul” vitrinelor și panourilor, au apărut un prototip de cadru și un „mock-up” de expunere. Între iulie și septembrie 2014 a avut loc punerea în operă „hands-on”, scara 1:1, folosind copii ale documentelor originale, iar în octombrie toate lucrurile au fost așezate definitiv pe poziții. Puțini arhitecți ar fi avut poate modestia, dar și dibăcia, de a face un pas reverențios înapoi, lăsând colecția să vorbească prin și de la sine și folosind vechile planșete de pe mesele de lucru din ateliere pe post de „scriptorii” expozitive. Cristina Constantin și Cosmin Pavel au reușit însă să dea o aură patrimonială unor lucruri aparent banale, cărora deja începem să le simțim lipsa prin școală; aici simt nevoia să fac o scurtă observație legată de scepticismul meu față de noile piese de mobilier de tip „casual office” ce s-au insinuat recent prin ateliere și care nu cred că o să capete vreodată același gen de „patină patrimonială”.
*Muzeul înainte de transformare, resurse, procurare de materiale
În cele din urmă, cu buget aproape de zero, multă muncă voluntară și ajutor din partea altor oameni la fel de pasionați, fostul atelier de modelaj a redevenit muzeu; reutilizarea planșetelor de lucru a însemnat punerea în evidență a ani și ani de lucru, mesele vechi ale bibliotecii au primit un „guler” de lemn și s-au transformat în vitrine orizontale, iar vechile vitrine verticale s-au lipsit de planșetele fixe ce obturau privirea pentru a permite lucrurilor din interior să plutească în imponderabilitate, într-o stază stranie, ca un nor mnemonic prin care întrevezi camera mare a muzeului.
Întreaga acțiune de salvgardare și înnobilare a vechilor piese de mobilier a fost suportul principal al proiectului și conceptului spațial; camera cu facsimile și reproduceri se arată acum ca o sumă de obiecte puse laolaltă ce conturează farmecul unei colecții de tip „cabinet de curiozități”, iar această colecție de „memento-uri” îndeamnă la scurtcircuitări curatoriale. Lectura diagonală și recompunerea mentală continuă primează în fața autenticității și valorii patrimoniale a obiectelor expuse (majoritatea copii).
„E vremea arhivelor!” (Cristina Constantin, Cosmin Pavel)
Sala de sub amfiteatru recompune fragmentar istoria școlii de arhitectură și a profesiei de arhitect, însă o face într-o manieră exemplară ce aduce aminte de primele muzee. Înainte ca primele colecții să genereze instituții eminamente științifice, supuse judecății logice, ele se adunau în locuri în care cronologia nu era un criteriu; totul era doar o sumedenie de alăturări „curioase” de lucruri – așa numite „Wunderkammer(n)” – „Camere cu minuni”. Aceste camere muzeale originare cuprindeau uneori tot universul cunoscut prin simpla reprezentare a tuturor aspectelor sale (Studiolo di Federico da Montefeltro) și nu ridicau problema autenticității reprezentării, imaginea sau copia putând foarte bine ține locul obiectului reprezentat. Același sentiment îl ai și atunci când ești imersat în universul muzeului UAUIM, o poveste fragmentar-eclectică ce are ca ancore, în egală măsură, capitelul brâncovenesc, dar și ordinele clasice, fragmente de friză de pe acropola Atenei, dar și traforuri exterioare ale Mânăstirii Văcărești… toate acestea, și mai cu seamă două desene excepționale realizate la Paris de fondatorul școlii de arhitectură din România, Ion Mincu, (coloana unui templu din Paestum și gladiatorul) stau încă, literalmente, la fundamentul învățării profesiei de „arche-tekton”.
*foto: stânga – Studiu de nud, gladiator (după Gladiatorul din col. Borghese) Desen în cărbune din anii de şcoală la Beaux Arts Paris, din Colecţia Alexandru Saint-Georges, semnat I. Mincou, 1878 Julliet. Dimensiuni: 60 x 43 cm / dreapta: Collone de Temple de Pestum Laviu din anii de şcoală la Beaux Arts Paris, din Colecţia Alexandru Saint-Georges, semnat I. Mincou, 8 Janvier 1878. Dimensiuni: 50 x 36 cm.
Un „arche” în sens primordial/originar, transpare radiant în acest loc; descoperim un depozitar al începuturilor școlii care poate fi și parte a spiritului ei de azi (în măsura în care „arche” mai e relevant pentru arhitectură și, dacă nu cumva, în goana după nou, aceasta și-a rătăcit tocmai temeiul propriului ethos). Pentru Cristina și Cosmin școala de astăzi este suma contingenței mai multor școli: spiritul școlii beaux-artiste s-a epuizat, cel al școlii național românești i-a urmat; apoi cel al școlii moderniste, al celei realist-socialiste și al celei funcționaliste. Unele dintre aceste școli au coexistat, suportându-se pe anumite perioade, iar acum, mai multe școli par să locuiască împreună într-un ecou difuz și inconsistent care poate că nu mai are conștiința sunetului inițial pe care-l îngână. Tocmai datorită acestor lucruri, menirea muzeului este cea de a strânge mărturii ale acestor școli de arhitectură și ale timpurilor lor; este un loc care are nevoie să aparțină școlii și, la răstimpuri, să iasă din claustrarea sa, pentru a se arăta în chip luminos „alor ei”.
Așa se face că muzeul devine instrument, iar arhivarea metodă de proiectare. Un lucru din ce în ce mai simțit, însă reconfirmat și de către Cristina și Cosmin, este legat de faptul că ne aflăm într-o „vreme a arhivelor”; suntem, fiecare dintre noi, „ființe-arhivă” cărora prezentul le propune mirajul arhivării condensate, la purtător. Proliferarea scăpată de sub control unei pasiuni de a strânge vine dintr-o nevoie de a fundamenta, în baza unei colecții, acel „terra ferma” pe care se poate clădi. Probabil că nu conceptele „à la mode” de tip multi/inter/trans-disciplinaritate, ci arhivarea poate fi identificată ca fiind veriga lipsă în coordonarea diferitelor materii din școală… Dacă admitem producerea noului ca o imposibilitate logică și factică, atunci se arată masiv necesară o strategie a înțelegerii și accesării vechiului, adică a modelelor. Construirea arhivei impune disciplină și înseamnă încercarea de cunoaștere profundă a domeniului, ridicarea unui cadru factual cuprinzător, apt să alunge singurătatea orbecăirii și să ancoreze proiectul într-o realitate culturală mai largă decât cea imediată a locului. Și lucrul acesta poate fi predat – cum să construiești un început.
“Istoria se șterge – unii o fac, alții o povestesc și fiecare mai adaugă câte ceva…” (Emil Barbu Popescu)
Povestea școlii de arhitectură este presărată cu nume și momente, ea nu este doar o progresie de „-isme” în abstract, sau o ustensilă didactică ținută sub cheie, ci și o sumă de mici istorii ale personalităților, profesorilor arhitecți și studenților care i-au trecut pragul.
Când încă eram student aflasem, spre exemplu, de existența așa-numitelor „Congrese Internaționale” de dinainte de ’89 și de vizita metabolistului japonez Kisho Kurokawa (chiar în vremea în care dezvoltasem o pasiune fugarnică pentru manifestul lui din anii ’90, „The Philosophy of Symbiosis”). I-am regăsit în muzeu pe regretații profesori Cezar Lăzărescu, supranumit și „arhitectul litoralului românesc”, pe Haralamb „Bubi” Georgescu, colaboratorul lui Horia Creangă și arhitect în Los Angeles-ul anilor ’50-’70, sau pe George Filipeanu, arhitectul ce a fost co-autor al chipului corpului nou al școlii și despre a cărui personalitate șarmantă am auzit adesea din istorisirile domnului Florian Stanciu. Toate astea stau puse laolaltă cu povestea Club A, dar și cu momentele exemplare de sincronism ale școlii cu arhitectura internațională (chiar și în vremea comunismului). Am vorbit despre toate acestea cu profesorul Emil Barbu Popescu, președintele UAUIM și un actor important în epopeea muzeului.
Existența unui muzeu în școală, am aflat, are de a face, în primul și în primul rând, cu statutul Școlii de arhitectură „Ion Mincu”, acela de Universitate. O universitate dispune de anumite mecanisme și instrumente ce o deosebesc de oricare alt tip de școală și o configurează ca o lume aparte, un univers autonom al învățării. Un astfel de instrument este muzeul. Încă din vremea fondării Clubului A, acum exact jumătate de secol, și a inaugurării muzeului-laborator, în anii ’80, școala a polarizat în jurul ei un anume tip de a fi care descria, și în acei ani, un pol cultural aproape utopic în inima Bucureștiului. De pildă, era un lucru excepțional ca, la începutul anilor ’70, un club studențesc, Clubul A, să dea naștere unui festival de muzică ce avea să umple, pentru șapte zile consecutive, Sala Palatului. Dacă tot vorbeam de un neverosimil sincronism, putem menționa, de altfel, și înființarea centrului studențesc de proiectare care avea să producă faimoasele „case de tineret”. Le știm din exercițiile de la perspectivă, însă atunci erau o gură de aer proaspăt pentru profesie. Tot în acei ani au început și faimoasele excursii de studiu, a căror tradiție încă se mai păstrează astăzi în școală.
✻
Ar fi reductiv să încerc să continui, în intervalul limitat al articolului, o poveste completă a școlii și a muzeului. Cu siguranță sunt lucruri care au fost omise și, cu siguranță, fiecare poveste a școlii se va constitui altfel în ochii fiecărui vizitator. Tocmai de aici se ivește farmecul muzeului ca entitate difuză și omniprezentă ce dă această aură patrimonială locului școlii. Aș mai adăugă doar că, în afara informațiilor prețioase oferite de persoanele cu care am discutat (dna muzeograf, Claudia Popescu, dl. Emil Barbu Popescu și arhitecții Cristina Constantin și Cosmin Pavel), a mai fost un lucru esențial ce s-a prefigurat și ar merita menționat, o idee ce a apărut mai întâi ca naivă îngrijorare, și mai apoi ca certitudine revelatoare. Mă refer la caracterul abscons al muzeului, o anume discreție a poveștilor și artefactelor ce-i alcătuiesc colecția și care se dovedește că stau bine așezate în taină, nearătându-se epatant tuturor; lucrurile nu sunt uitate în muzeu, ci așteaptă să se arate numai cui se dovedește a fi interesat să le caute și să le interogheze, ele cheamă către sine pe cei cu adevărat pasionați de povestea și istoria școlii deși, teoretic, se află expuse în văzul tuturor; poate de aceea vorbim, mai degrabă, nu despre un muzeu, ci despre o colecție de tip „arhivă”, o arhivă vie care acceptă însă și temporarul (s-a experimentat și se discută din nou posibilitatea de a se introduce o secțiune prin care să se perinde lucrări actuale ale studenților, premisele unui dialog, de fapt, între studenții de azi și cei de ieri).
Info & credite
DE PROIECTE
Echipa de lucru
E. B. Popescu – Președinte onorific UAUIM, iniţiator şi coordonare
Gabriela Tabacu – director Departament Informare Documentare
Cristina Constantin – concept şi proiect amenajare, documentare, pregătire şi panotare materiale grafice, piese ipsos, organizare expoziții temporare
Cosmin Pavel – concept amenajare, documentare, organizare expoziții temporare
Claudia Popescu – muzeograf, inventariere, expoziții temporare
Marian Moiceanu- consultanţă
Marius Marcu Lapadat – consultanţă
Răzvan Luscov – consultanţă
Radu Ponta – documentare, pregătire materiale, text etichete
Irina Tulbure- documentare, pregătire materiale, text etichete
Irina Bancescu – documentare, pregătire materiale, text etichete
Horia Moldovan – documentare
Adrian Moleavin – documentare
Raluca Boroş – documentare
Daniel Armenciu – documentare
Daniel Comşa – documentare, proiecţii video, expoziții temporare
Ionel Iştoc – panotare şi montaj compoziţii decorative piese ipsos
Dragoș Ioan – restaurare şi montaj piese ipsos
Matei Dumitrescu – restaurare şi montaj piese ipsos
Ionuț Nedelcu – montaj piese ipsos
Niculae Palade – realizare și montaj mobilier, iluminat
Studenți Voluntari – fixare exponate în poziția finală, ghidaj, expoziții temporare
