Text: Bogdan Iancu și Cosmin Manolache
Foto: Bogdan Cătălin Cazacioc
Casa naționalizată are particularitatea de a fi fost locul geometric al unor schimbări ale regimului de proprietate în perioada socialistă, ceea ce a generat spații de ambiguitate și tensiune deopotrivă proprietarilor și chiriașilor. Biografiile acestor familii sunt în același timp biografii ale caselor. Primul act de ruptură, legea naționalizării, intervine asupra modului de utilizare a spațiului locuit. Proprietatea și utilizarea unui bun imobil sunt modificate radical, având ca efect transformarea un spațiu familial în unul cvasi-comunitar. Imobilului îi este înlocuită funcționalitatea inițială, astfel încât apartamentele să poată suporta noi împărțiri și redistribuiri pentru o locuire mai eficientă și mai echitabilă, potrivit perspectivelor sociale ale noii puteri politice de după 1947.
Redistribuirea spațiilor de locuit în imobilele naționalizate a însemnat înainte de toate începutul unui bricolaj locativ al acomodării noilor veniți și foștilor proprietari într-un spațiu de locuit redistribuit perpetuu.
Una dintre narațiunile privilegiate ale acestor istorii este cea legată de evenimentul-fondator al perioadei coabitării și se structurează simetric antagonic în funcție de poziția de pe care discută interlocutorul: reabilitarea unui spațiu mortificat, aflat în degradare (chiriașii):
„Aoleo… casa ziceai că e după un război, se vedeau cărămizile. Era o mare gaură aici, în perete, se vedea dincolo la vecini. Dincolo am făcut noi, ca într-un timp a căzut podeaua. Era antre făcut, noi am dat jos şi am făcut baie pentru că nu aveam apă. Era de groază. Bine, m-am mulţumit şi aşa, decât să stau cu copii pe străzi. Ne-am tras lumină, apă, ne-am tras noi de la proprietar pentru că vecina avea. După o perioadă a venit şi ne-a tăiat apa.“ (Nuți, 47 ani, zona Uranus)
versus asistarea la transformarea deprimantă a universului material al imobilului prin apariția “intrușilor” (propietarii):
„Eu am încercat [n.m. după retrocedare] să refac, să aduc la lumină, inclusiv scara, care era vopsită ca la unitățile militare, cu verdele ăla nenorocit, era așa apăsătoare, balustrada era jegoasă (sublinierea autorilor). Am pus bormașina pe ea, am curățat-o, am șlefuit-o, aia chiar de mine e făcută.“ (Cristian, 54 ani, proprietar casă retrocedată)
Investițiile în întreținerea, reparațiile și reabilitarea infrastructurii imobilelor făcute de-a lungul timpului de chiriașii care au avut contracte cu ICRAL (Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă), au instaurat forme de proprietate ignorate sau eufemizate în procesul de restituire, după cum subliniează Liviu Chelcea și Gergő Pulay într-un articol din 2015.
Evident că între aceste două situații normative există și o serie de spații pentru acomodări sociale sau de strategii de preîntâmpinare/amânare a momentului în care reprezentanții ICRAL introduceau în spațiile foștilor proprietari un număr mai mare sau mai mic de familii, mai mult sau mai puțin numerose. Unul dintre interlocutorii noștri (Grigore, 60 ani, proprietar imobil retrocedat) povește cum familia sa a reușit pe de-o parte să păstreze foștii chiriași, dar și să introducă, succesiv, alții noi, dintre cunoscuții care locuiau în chirie în alte imobile din București. În acest fel se încerca un fel de securizare a mediului social al imobilului.
Pe de altă parte, coabitarea este marcată de senzația de intruziune și privare de intimitate, accentuată de utilizarea la comun a băilor și bucătăriilor, dar și a holurilor, precarizând progresiv confortul locativ și obigându-i pe locatari să improvizeze soluții:
„Tot parterul era ocupat de chiriași, fiecare cameră adăpostea o familie. Exista o singură baie și acea baie era folosită și ca bucătărie și erau cinci familii în acel spațiu. Și acolo mai stăteau două familii, una jos și una sus și conflictele se nășteau la baie și la bucătărie. Închipuie-ți că era baia, closetul, chiuveta, mașina de gătit, toate acolo. Toată lumea se ducea la baie pe un coridor, pe aicea, ajungeai acolo. Baia avea doua uși. Una dădea la noi în cameră și una acolo, deci fiecare își încuia…“ (Stelian, 66 ani, proprietar imobil retrocedat)
Într-un fel oarecum paradoxal o notă constantă este dată de metabolizarea mai ușoară în ecosistemul social al imobilului a familiilor modeste, dușmanul-marotă al burgheziei din discursurile de propagandă, prin comparație cu reprezentanții nomenclaturii sau ai funcționarilor bine poziționați. Asta și pentru că primii păreau să dispună de mai puține mijloace de intervenție și transformare radicală a spațiului alocat de ICRAL.
De remarcat că o strategie des utilizată în primii ani de după naționalizare era regruparea familiei pe un corp de etaj al imobilului astfel încât să se creeze forme minime de etanșare și protecție de noii veniți:
„Norocul familiei, ca să zic așa, a fost că i-a adunat pe toți în casa asta la parter, mai puțin o cameră. Deci, bunicu, bunica și una din fete erau într-o cameră, eu, familia mea, mama, tata și cu mine într-o cameră, iar a patra, Sanda, soțul ei lucrînd la un institut de proiectări, nu știu ce, a primit casă de la stat undeva pe șoseaua Giurgiului. Trei surori au rămas aici, înghesuiți, cum v-am spus. Eu n-am avut camera mea, am dormit cu ai mei. Bine, cameră mai mare, e adevărat. Iar camera pe care au păstrat-o pentru ei, cea mai frumoasă, de la Adriana, acuma stă fata mea acolo…“ (Cristian, 54 ani, proprietar casă retrocedată)
După cum menţionam în începutul textului, istoria socială a locuirii în case naționalizate își are începuturile în anii ’50, când o parte din cetățenii României au fost relocați din propriile locuințe de către autoritățile socialiste iar locul acestora a fost realocat unor familii sau persoane, de cele mai multe ori străine foștilor proprietari. La câteva decenii distanță, naționalizarea și ulterior retrocedările (mai ales după financializarea drepturilor litigioase) masive, continuă să influențeze experiența de locuire pentru diverse categorii sociale și să reproducă tensiuni care se înscriu în cultura materială a imobilelor.
– – – – – – – –
Textul are la bază capitolul „Locuirea în spații disputate. Case naționalizate, retrocedări și evacuări în Bucureşti” din volumul colectiv „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2016) şi web documentarul Bucharest Housing Stories. Atât volumul, cât şi web documentarul, au fost realizate de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European” (parteneri proiect: Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român).
Volumul şi web documentarul pot fi accesate gratuit la adresa:bucharesthousingstories.ro
DE PROIECTE
*Articole conexe:
Acasă din spatele faţadelor. Locuirea şi locuitorii apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului
Locuire colectivă și forme de solidaritate în zone de tip „ghetou”
Campusurile universitare: de la geografia centrului și a periferiei la ierarhie valorică a locurilor
Cum locuiesc şi ce muncesc oamenii care nu au unde locui?
„Metropola Chiajna” sau dilema asumării urbanului ca standard de viață și de locuire
