Cum locuiesc şi ce muncesc oamenii care nu au unde locui?

Trecem zilnic pe lângă „oamenii străzii” şi îi privim ca niște personaje auxiliare, care decorează, uneori exotic, scena vieții noastre cotidiene. Îi etichetăm variat, dar toate numele pe care le atribuim desemnează condiția unei ființe umane lipsite de adăpost: „homleși”, „boschetari”, „aurolaci”…

Text: Ciprian Voicilă

Foto: Bogdan Cătălin Cazacioc & Bucharest Housing Stories

Cei interesați de situația ingrată a oamenilor străzii pot accesa o serie de studii cantitative despre acest fenomen (pe cale de a se generaliza în România) al locuirii în spațiul public. Una dintre principalele probleme o constituie chiar neconcordanța dintre evaluările făcute, în privința oamenilor străzii, de diversele instituții. Astfel, potrivit Strategiei naționale privind incluziunea socială și reducerea sărăciei (2015-2020), realizată de Ministerul Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, la ultimul recensământ al Populației și locuințelor (2011) au fost înregistrate 1542 de persoane fără adăpost, la nivel național, în vreme ce estimările făcute de Ministerul Dezvoltării Regionale din 2008 au fost de trei ori mai mari. Cele mai multe persoane fără adăpost au fost localizate în municipii și orașe, o treime din ele găsindu-se în București.

 

@Bogdan Catalin Cazacioc_Spatiul public_9

Oamenii străzii ajung să trăiască într-o varietate de adăposturi, mai mult sau mai puțin improvizate, și în diverse spații din domeniul public, domesticindu-le. În Bucureşti, unii au locuit sau încă mai locuiesc în preajma Gării de Nord, la suprafață sau în canale, în stațiile de metrou, în parcuri, în barăci, în mașini abandonate, în scările de bloc sau la ghenă, în fața blocurilor, lângă containere, în proximitatea sau incinta bisericilor, în case abandonate sau WC-uri publice. Alții locuiesc în adăposturile sociale, unde ajung pe propriile picioare sau aduși de echipele mobile ale organizaţiilor ce oferă servicii sociale (precum Asociaţia Samusocial).

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (2) copy

Am avut casă pe proprietate personală. Blocul a fost demolat abuziv în 1990 de către ăștia, nu mi s-au dat despăgubiri nici până acum. Ne-a dat un apartament pe care l-am pierdut la „Caritas”. Apartamentul l-am vândut și banii i-am depus la „Caritas”. Și am rămas fără bani. “  (Doru, 59 de ani; de 4 ani locuiește în stradă)

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (3) copy

„Până acuma am stat prin scări de bloc, căutam o scară în care se putea intra. Acuma s-au deschis anumite adăposturi și ne mai ducem la adăposturi. Alea două, trei luni de iarnă când e mai frig. Dup-aia ieșim iar, ne căutăm pe unde putem” (Dumitru, 53 de ani; de 10 ani locuiește în stradă.)

Discutând cu angajații de la centrul de zi Samusocial în privința adăposturilor sociale existente în București, putem afla numărul, amplasarea și o scurtă descriere a lor. Astfel, există Centrul „Sfântul Ioan” (care are o capacitate maximă de 600 de locuri); în sectoarele 1, 2, 3, 6 există adăposturi de urgență, cu o capacitate maximă de 200 de persoane; stabilimentele sociale precum „Frații Carității”  – adresat oamenilor străzii extrem de vulnerabili, unii având boli terminale; Asociația „Casa Ioana” (are 40 de locuri și se ocupă de familii cu copii, care locuiesc în stradă); apartamentele protejate, unde tinerii cu potențial de reinserție sunt primiți, ajutați temporar – o lună, două, trei. Pentru această din urmă opţiune, tinerii locuiesc gratuit în prima lună, în a doua lună plătesc 5 % din salariu sau 10 %, de la lună la lună procentul crescând gradual. La final, li se dau toți acești bani care au fost economisiți, iar ei îi folosesc pentru a-și plăti chiria în altă parte. Iarna pot locui într-un hostel social (plătind între 300 Ron și 800 de Ron, maxim, un preț accesibil pentru ei), care arată în linii mari așa:

nu e nici anexă, nu e nici casă; are 7 camere, 6 paturi, 6 persoane în cameră, o bucătărie comună” (Elena, asistent social).

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (7)

Una dintre prejudecățile cele mai întâlnite în privința oamenilor fără adăpost este aceea că aceștia nu muncesc, preferând să trăiască din cerșetorie. O statistică realizată de Asociația Samusocial contrazice această prejudecată: majoritatea adulților străzii muncesc „la negru” ca zilieri (48,8% dintre beneficiarii asociației lucrează cu ziua; 18,6%; trăiesc din cerșetorie, iar 14% nu realizează niciun venit).

 

Bogdan Catalin Cazacioc_Spatiul public_4

 

Găsesc de muncă… Execut toată gama de lucrări din construcții de la zero, de la cazma, care înseamnă fundație, până la finisaje, electrică, sanitare, gaze, apă… Niciodată n-am cerut mai mult pentru că sunt conștient că ăla (angajatorul) trebuie să se pricopsească sau să nu sărăcească el și să mă pricopsesc eu. De multe ori mi-am luat banul, dar de foarte multe ori n-am luat nici 30% din cât trebuia să iau, pentru că îți pasează lozinca: la două săptămâni banii! Și dimineața îți dă 20 de lei.“ (Vasile, 64 de ani; de 11 ani locuiește pe stradă)

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (6)

Ajutam la aprozarul ăla, îi căram o ladă, mă trimitea să-i aduc apă și altele. Până a început să mă cunoască unii din patroni și mi-a zis unul dintre patroni să stau lângă el, acolo, că-mi dă el, nu știu, în jur de 800 de lei, cum sunt acuma, și eu am fost de acord. Mâncarea mi-o dădea el, mi-a dat o baracă de fier în care dormeam și am stat acolo“ (Lari, 30 de ani; a stat 6 luni la metroul de la stația Basarab)

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (5)

Subiectul locuirii în spațiul public include, în primul rând, o discuție despre relația dintre identitatea personală și socială și conceptul de locuire. Odată ajunși în situația critică de a locui în stradă, persoanele intră într-un proces de regresie psihică și, în timp, se desocializează, dacă această stare se perpetuează de-a lungul lunilor și anilor. Organizaţiile nonguvernamentale depun eforturi considerabile pentru reintegrarea persoanelor care stau în stradă. Prin consiliere psihologică și socio-profesională în cadrul unui centru specializat, obţinerea unui loc de muncă și a unui spațiu de locuit, se produce procesul invers de redobândire a stimei și a identității de sine, concomitent cu întoarcerea în societate. Echilibrul este însă unul foarte fragil: adesea rămâne riscul revenirii în situația inițială, de locuire în spațiul public.

 

@Bucharest Housing Stories_episodul 5 (4)

– – – – – – – –

Textul are la bază capitolul „Casa din stradă. Cum locuim când nu avem unde locui” din volumul colectiv „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2016) şi web documentarul Bucharest Housing Stories. Atât volumul, cât şi web documentarul, au fost realizate de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European” (parteneri proiect: Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român).  Volumul şi web documentarul pot fi accesate gratuit la adresa: bucharesthousingstories.ro

* Articol din aceeași serie: Acasă din spatele faţadelor. Locuirea şi locuitorii apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului