Spațiul public în pandemie (2). Un eseu fotografic din centrul istoric al Bucureștiului

Fotografii și text: Andrei Bîrsan

În aprilie 2020 i-am semnat lui Andrei fișa prin care autoritățile erau anunțate că el se deplasa prin oraș pentru a realiza un reportaj pentru Zeppelin. Îl publicăm acum, când terasele (și acum și interioarele) s-au redeschis, însă turiștii străini cam lipsesc, iar localnicii sunt ceva mai rezervați.

Acest articol urmează eseurilor fotografice despre Timișoara și Sibiu în carantină și va fi urmat de un reportaj al lui Ștefan Tuchilă despre Paris. Toate orașele arată foarte diferit fără oameni, iar arhitectura lor e super-vizibilă dar și patetic de singură. Centrul istoric al Bucureștiului își arată mai ales starea de provizorat perpetuu și caracterul sordid al majorității intervențiilor din ultimii 15 ani.

Nu e vorba doar de starea proastă: sărăcia și decadența par că fac parte din însăși esența acestui loc, iar aici, la Zeppelin, nu suntem neapărat fanii restaurărilor totale și perfecte, de tip Disneyland. Însă situația de acum e specială, pentru că sărăciei i se suprapune poleiala consumului exacerbat: spoiala, competiția sângeroasă pentru fiecare metru pătrat de stradă sau de fațadă, luxul de tip bling-bling (chiar când e efectiv scump ca investiție); și, desigur, cele câteva intervenții decente sau chiar foarte bune.

E bun acest reportaj, dincolo de calitatea remarcabilă și poezia fotografiilor, pentru că ne arată un punct 0, de la care ar putea porni o regenerare reală și sensibilă a zonei. (Ștefan Ghenciulescu)

 

 

Urâtul oraș al oamenilor frumoși

Îmi place Centrul Vechi, am amintiri cu el de acum 40-50 de ani, când mătușa Magda ne lua pe toți copiii din Moșilor și ne plimba pe Lipscani. Și acum parcă mai simt gustul peștișorilor de zahăr … în anii 70 Centrul vechi era mall-ul României comuniste.

Prin 2008 au început să intre bani europeni, s-au refăcut canalizarea și pavajul, iar ”Discul de cristal”, magazinele de geamuri și oglinzi șlefuite sau magazinul Radio Progres au început să se transforme în cârciumi și baruri. Acum Centrul Vechi este un “food court” cosmopolit, de la șaorme la plăcinte irlandeze sau delicatese franțuzești. Dristor Kebap, Bordello Bar, St. Patrick, La 100 de beri, Nomad Skybar, Gyros Thessaloniki… Și uite așa venim în Centrul Vechi, de obicei seara, ca să ne vedem cu prietenii la o bere.

 

 

În pline restricții de pandemie, am dat o raită prin Centrul Vechi, și mi-a venit să plâng. Nu lipsa oamenilor sau ușile închise te impresionează ci dezolarea dată de urâțenia locului. Muzica puternică și luminile stridente ascundeau tencuiala căzută, improvizațiile de peste pereți găunoși sau fațadele care stau să cadă.

 

 

Când orașul este gol, stridentă este numai decreptitudinea locului, amestecul de Micul Paris și Craii de curtea veche. Lacăte peste lacăte, scrisori, somații sau facturi neridicate și ici colo câte o pisică (chiar, ce o mai face motanul de la ”Monique”?).

 

 

Centrul Vechi este o mare butaforie, dintr-un oraș amorțit, care așteaptă un scenariu cu Feți Frumoși și Ilene Cosânzene să-i dea viață.
Mi-e drag acest loc, sper ca ”frumusețea” să revină cât mai repede acolo. (Andrei Bîrsan)

 

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

Articol conex:

Spațiul public în pandemie. Trei eseuri fotografice din Timișoara și Sibiu