Text: Cristina Boboc
Foto: Bogdan Catalin Cazacioc
În 1976 un regizor român, Carol Corfanta, debutează cu filmul ”Serenada pentru etajul XII”. Dincolo de mesajele propagandistice și elogioase ale locuirii la bloc, filmul este o excelentă frescă socială a perioadei în care casele din proximitatea rurală a Bucureștiului cad sub presiunea progresului și a modernizării socialiste.
Personajele filmului sunt reprezentanți ai mai multor categoriilor sociale: profesori universitari, muzicieni, dar mai ales muncitori care se vor amesteca între ei în același bloc ca urmare a egalității sociale socialiste.
Bucuria mutării de la casa veche, rurală la apartamentul nou, primit ca pe trofeu al muncii depuse este povestită prin ochii lui Firu – strungar ce se apropie de 50 de ani și urmează să se mute la București, împreună cu alți vecini din comună ca urmare a repartițiilor primite. Nerăbdători, merg în toiul nopții să-și viziteze apartamentul în care urmează să se mute. Aici, Firu, în plin extaz, i se confesează copacului din fața blocului: „De mâine începe anul unu, ziua întâi: apă caldă, adio cărbuni, adio scârțâială!” apoi intră în apartament, unde descoperă câte dulapuri are: „Acum să te văd, Firule, cu ce umpli toate dulapurile astea. Mamăăă, nici la grecu n-am văzut așa ceva!”. Inspectează spațiul, pășind încet de într-o altă cameră, iar când descoperă că dușumeaua nu scârție sare bucuros de pe un picior pe altul, exclamând: „Adio, scârțâială!”.
Fascinația noului în economia domestică postindustrială este un fel de „anul unu, ziua întâi” în universul cotidian socialist al lui Firu care devine peste noapte un „om nou”. Este o reîncepere a vieții, o noutate înconjurată de nou care se suprapune de multe ori cu evenimente importante, remarcabile din viața locatarilor: așteptarea unui copil, căsătorie. Proprietarii se mută în apartamentele noi, „proaspete” însoțiți de cele mai multe ori numai de lucruri personale:
Da, am vrut totul nou, mi-am luat cărțile pe care le am pus în bibliotecă și hainele, evident, dar în rest nimic, totul nou. Am luat totul de la zero, locuința nouă, mobilă nouă, lucruri noi, neamestecate. (femeie, 34 de ani)
Lucrurile vechi par să nu se mai potrivească spațiului nou. Nevoia de modernizare și de modernitate rupe legătura afectivă cu trecutul pe criterii estetice. „Vechiul” are valențele simbolice ale unui trecut lipsit de estetism. Personalizarea casei, transformarea spațiului în loc și construcția lui acasă este responsabilitatea proprietarului, a locatarului, proces de la care sunt excluși ceilalți membri non-locatari ai familiei.
Familia (părinții în general) poate contribui material, poate suplini resursele materiale ale copiilor mutați „la casa lor”, dar nu va influența alegerea acestora. Acasă este un spațiu personal, o materializare a propriilor aspirații și a individualismului familial asupra locului apropriat. Părinții sunt astfel excluși din cadrul simbolic al noii locuințe, implicația lor este pur economică, financiară fără putere de decizie.
Lucrurile de la părinți nu se mai potrivesc cu apartamentele noastre, era altfel pe vremuri și părinții noștri au alte gusturi, nouă ne plac alte lucruri, altceva… (femeie, 28 de ani)
Nu, n-am nimic de la părinți la care să țin în mod special, nu zic că nu ne-au ajutat, și părinții mei și părinții lui ne-au ajutat și cu bani, dar atunci când vor să ne ia ceva ori ne dau bani și ne luăm noi ce ne trebuie, ori întreabă ce vrem și ne alegem noi și atunci e ca și cum ne-am cumpăra noi. (bărbat, 36 de ani)
Accederea la noile standarde de viață este totodată și o formă de modernizare, o depășire a unor standarde învechite. Modelul produsului „european” devine astfel o formă de garanție a calității și esteticii în contrast cu modelul „comunist” autentic: urât și necalitativ.
Idealizarea occidentală reconfigurează structura locuirii în toate formele sale: tipul și numărul obiectelor electrocasnicelor folosite; formele, culoarea și mai ales utilitatea mobilierului; modul de amenajare a locuințelor; structura noilor construcții destinate locuirii; spațiile verzi etc. Modelul „european” devine sinonim pentru curat, sigur, estetic, destinat doar celor care cunosc și împărtășesc aceleași valori.
„Se vrea a fi un oraș european, având în vedere că noi nu avem niciun oraș care să se ridice la strandardale occidentului, încercăm oraș în oraș, ceva de genul.
(…)
Cei care vin din afară vor viață ca din afară. Au căutat probabil în mare parte și este singurul loc în care au găsit, e suficient de mare cartierul încât să nu fie pustiu, suficent de mic încât vecinii să se poată cunoaște între ei și să se poată organiza ca o comunitate.” (angajat și locatar ansamblu rezidențial)
De la etajul 24 a unui ansamblu rezidențial periferic, Bucureștiul pare un oraș pestriț, întins cefalopodic pe unde ia permis geografia urbană. Odată cu facilitarea accesului la sistemul creditar, noile construcții imobiliare au cunoscut un boom care a înconjurat orașul cu structuri noi de locuire. Astfel ansamblurile rezidențiale au devenit noul trend în materie de locuire, într-un cadru social caracterizat de un sistem imobiliar bazat pe proprietate.
Serenada de la etajul 24 a unui ansamblu rezidențial, pare reluarea serenadei de la etajul 12 al blocurilor din perioada socialistă. Nevoia de schimbare, de noutate este o reinventare perpetuă a modernității. Dacă la etajul 12 în 1976 și-au găsit aspirațiile membrii clasei muncitoare, la etajul 24 în 2016 stau aspirațiile clasei medii în formare. În ambele cazuri vorbim despre o despărțire simbolică de trecut, o ruptură cu vechiul mod de locuire care nu mai satisface necesitățile unei lumi moderne sau în proces de modernizare. Tranziția de la o formă de locuire la alta este marcată nu numai de relația cu spațiul, ci și de relația cu obiectele care redefinesc spațiul și activitățile cotidiene.
Info, credite
DE PROIECTE
– – – – – – – –
Textul are la bază capitolul „Mare, curat și frumos. De la blocul comunist la ansamblu rezidențial” din volumul colectiv „De la stradă la ansambluri rezidenţiale. Opt ipostaze ale locuirii în Bucureştiul contemporan” (Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2016) şi web documentarul Bucharest Housing Stories. Atât volumul, cât şi web documentarul, au fost realizate de Asociaţia VIRA în cadrul proiectului „Case Vii. Diversitatea culturală a spaţiilor de locuit din Bucureşti şi împrejurimi” finanțat printr-un Grant oferit de Norvegia, Islanda, Liechtenstein şi Guvernul României în cadrul Programului PA17/RO13 „Promovarea Diversității în Cultură și Artă din cadrul Patrimoniului Cultural European” (parteneri proiect: Asociaţia Mişcarea pentru Acţiune şi Iniţiativă Europeană şi Muzeul Naţional al Ţăranului Român).
Volumul şi web documentarul pot fi accesate gratuit la adresa: bucharesthousingstories.ro
*Articole conexe:
Acasă din spatele faţadelor. Locuirea şi locuitorii apartamentelor de bloc din cartierul Tineretului
Locuire colectivă și forme de solidaritate în zone de tip „ghetou”
Campusurile universitare: de la geografia centrului și a periferiei la ierarhie valorică a locurilor
Cum locuiesc şi ce muncesc oamenii care nu au unde locui?
„Metropola Chiajna” sau dilema asumării urbanului ca standard de viață și de locuire
Și ei ziceau: “Se preia de popor!” Coabitare și bricolaj locativ în case naționalizate
