Text: Dorothee Hasnas
PUBLIC, -Ă, publici, adj.: care aparține unei colectivități umane sau provine de la o asemenea colectivitate; care-i privește pe toți, la care participă toți. DEX, 2009
Dacă din Antichitate piața era centrul orașului – vatra satului, în arhitectura vernaculară – locul de adunare a oamenilor, locul de judecată şi informare publică, aceasta nu putea fi cazul în acest colţ a lumii, la sud-est de Carpați, unde piețele s-au constituit ca niște lățiri ale drumului: în mijloc circulația, pe margini loc de popas pentru care. În Balcani parcă nu ne vine să ne adunăm așa, în locuri deschise, în drum.
Deşi, pe la finele secolului al XIX-lea s-a încercat modelul acesta, el nu prea funcționează nici azi, când piețele mari sunt ocupate sporadic de târguri, concerte şi manifestații, fiind utilizate în majoritatea timpului ca parcări (Piața Constituției), capac peste o parcare, locuri pentru depozitarea statuilor (Universității) sau circulația mașinilor (Pieţele Victoriei, Unirii, Universitate, Sf. Gheorghe/Km 0, Presei Libere, Alba-Iulia).
Locurile mari şi deschise par să fie suspecte cetățeanului nostru, care preferă să se adune în clădiri şi la umbra lor, mai ferit, probabil şi din cauza climei, cu extremele caniculă/ger în jumătate dintre anotimpuri.
Clădirile publice
Prima clădire publică a fost foarte probabil una de cult, urmată de crâșmă. Sunt cele două locuri în care se face politică, adică se negociază puterea. Abia mai târziu urmează primăria, școala, spitalul şi lucrările edilitare.
Dacă-l întrebi, poporul își dorește de obicei distracţie, culte şi, eventual, cultură, iar sistemul, prin natura sa, e nevoit să construiască administrativ şi edilitar. Urmărind construcția clădirilor publice din Capitală, avem o bună radiografie a relației dintre popor şi sistem în diverse perioade, propaganda jucând mereu rolul de liant.
- Clădirea publică este construcţia care serveşte comunităţii sau îndeplineşte o funcţie socială şi face parte din proprietatea publică. Astfel de exemple sunt: clădirile tribunalelor, sediile municipale, scolile, închisorile, secţiile de poliţie, unităţile militare, bibliotecile, spitalele, clinicile şi clădirile sociale sau publice.
1. Identitate şi diversitate – biserici, bănci şi cosmopolitism
până în Primul Război Mondial. Secolul al XIX-lea – 1918.
Treptat se construieşte statul naţional modern în toate formele sale, arhitectura nefăcând excepţie. În 1881, România devine independentă şi proclamă regatul.
Tendinţa de a adăposti noile funcţiuni identitare în clădiri reprezentative ridicate în stil internaţional, neoclasic – de către arhitecţi de şcoală franceză, cum ar fi Paul Gottereau, Albert Galleron, Louis Blanc – apăruse însă dinainte. După vechiul Teatru Naţional din 1852 şi Universitatea din 1867 se construiesc în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea pasajul Macca–Villacrosse, Facultatea de Medicină şi Biblioteca Centrală Universitară, apoi Ateneul, Academia de Studii Economice şi Cercul Militar.
Pe Dâmboviţa se ridică Hala Mare şi Palatul de Justiţie. Fostele tarlale ale curţii domneşti, preluate de meşteşugari după incendiul din 1718 şi cutremurul din 1738, se transformă acum în district bancar: în locul hanurilor apar în centrul vechi de azi Palatul BNR, banca Marmorosch-Blank (Funcţionând între 1848 şi 1948, e singura bancă pe care Jules Verne o credea în 1857 capabilă să crediteze o aselenizare), Palatul Bursei, Palatul CEC şi Palatul Poştei, astăzi Muzeul Naţional de Istorie a României (Asemănător Poştei cu ornamente cu corăbii pe colţuri, se ridică în 1910 Cazinoul din Constanţa, câştigat în final de Daniel Renard, arhitect româno-elveţian).
Prima gară a orașului e Filaret, înlocuită la scurt timp de Gara Târgoviştei, astăzi Gara de Nord, gândită iniţial ca una secundară. În sud, în zona Viilor–Filaret, creşte cartierul industrial, cu Monetăria Statului (1870), Fabrica de Timbre (1872), Uzina de Gaz şi Electricitate, Fabrica de Chibrituri (1879), Halele Hesper–Wolff (Steaua Roşie, azi Carol/Expirat), Fabrica Adesgo, ansamblul Bursei de Mărfuri (azi The Ark) şi berăria Bragadiru, alături, fabrica de tricotaje numită, după 1947, Tânăra Gardă. Fiecare areal industrial din perioada respectivă e prevăzut în incintă cu locuințe pentru muncitori, precum şi cu alte dotări utilitare: cantină, brutărie, spaţiu de petreceri (ex.: Palatul Bragadiru).
Lângă Palatul Cotroceni, construit în 1883, în stil românesc, se mută un an mai târziu noua Grădină Botanică, primind o seră geamănă celei din Liège, soră ce urma să fie bombardată în al Doilea Război Mondial.
Stilul românesc e folosit pentru clădirile reprezentative pe plan local şi promovat de arhitecţi ca Ion Mincu şi şcoala sa, apoi Petre Antonescu, Cristofi şi Grigore Cerchez, Statie Ciortan: Palatul Patriarhiei din 1903 sau Primăria Municipiului Bucureşti (fostul Minister al Lucrărilor Publice).
În acelaşi registru al palatelor devenite astăzi semipublice se încadrează şi casele din jurul pieţei Romană, cum ar fi casa Assan (azi Casa Oamenilor de Ştiinţă din Piaţa Lahovari), apoi Casa Marmorosch-Blank (Palatul Spayer) de pe Batiştei, tot de Louis Blanc, şi casa lui Cantacuzino Nababul, azi Muzeul Enescu. În funcţie de proiect, Giulio Magni se joacă cu ambele categorii, făcând atât şcoala Mavrogheni în 1897, cât şi Bursa de Mărfuri, un an mai târziu.
E perioada în care minorităţile îşi construiesc edificii de cult, apar bisericile Armenească, Rusă, Grecească, Anglicană, sinagoga Mare (Poloneză), Templul Mic şi Mare de rit spaniol (distruse împreună cu altele în timpul pogromului din 1941), templul Coral. Carol I donează moscheea de la expoziţie, precum şi pe cea din Constanţa.
Monumentele din oraş sunt statuile unor oameni de seamă: C.A. Rosetti, Lascăr Catargiu, I.C. Brătianu (despre a cărei refacere se discută zilele astea, în 2017).
Bucureştenii sunt de găsit serile în parcuri şi grădini: din 1862 încoace apar, pe rând, Kiseleff, Cişmigiu, Ioanid şi Icoanei, parcul Carol cu Expoziţiunea Naţională din 1906. Lumea bună se plimbă la şosea şi, începând cu 1908, merge duminica la Hipodromul de la Băneasa – cel demolat parţial în 1952 pentru a face loc Casei Scânteii şi cu totul în 1963, pentru a face loc pavilionului Romexpo.
*Grădina ca spațiu primar de socializare. Parcul Carol. Pentru expoziția din 1906 s-au amenajat in 11 luni 41ha. Pe locul Palatului Artelor/„Muzeul Trecutului Nostru”/ Muzeu Militar, demolat după cutremurul din 1940, se află azi Mausoleul. Moscheea Carol-Hunchiar, desfăcută în 1959 la ordinul lui Dej, a fost reconstruită în zona Eroii Revolutiei, unde se găsește și azi.
2. Interbelic – bulevarde, grădini, parcuri, ștranduri, stadioane şi palate edilitare
The roaring twenties! La aerodromul Băneasa, şcoala de piloţi a principelui Gheorghe Valentin Bibescu inaugurează primul aeroport în 1920, finalizat în forma de azi de elice cu trei pale între 1947 şi 1952.
După îndelungi tărăgănări şi exproprieri complicate, urmate de demolări masive, se face dublarea mult-așteptată a axelor principale. Pe direcţia nord-sud, Calea Victoriei este dublată cu bulevardele Magheru şi Bălcescu, pe care se înșiră Sala Dalles, Scala, Aro şi Patria, Garajul Ciclop, Hotelurile Lido şi Ambasador.
Bucureştenii sunt în număr mare funcţionari, militari şi angajaţi în sectorul public, 35% dintre familiile oraşului având astfel venituri constante, fără a fi nevoiţi să producă – de aici poate fixaţia consumului: Ei se dau în vânt sa iasă, să vadă şi să fie văzuţi, se înghesuie seara în cabaretele Alhambra, Moulin Rouge sau la varieteul Salata, apoi la teatrele de vară, ca Iunion (de Arghir Culina), la Cărăbuş, al lui Constantin Tănase, pe Academiei, cu sediul de iarnă pe strada Eforiei, ars în 1937, la Capşa, la Oteteleşanu sau Blanduzia, în grădinile Raşca, la Victoriţa sau Heliade, sau la restaurantul Leul şi Cârnatul, de la Naţiunile Unite.
- Pe lângă consum, bucureştenii îşi finanţează singuri şcolile şi liceele, costurile construcţiei lor fiind acoperite în această perioadă din banii părinţilor elevilor.
Cinematograful prinde asemenea avânt, încât se deschid peste 30 de spaţii de acest gen în oraş, dintre care găsim cel puţin 7 săli numai pe Bulevardul Regina Elisabeta (fost Belvedere, 6 Martie, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Republicii), cum ar fi Trianon/Bucureşti – din 1912, azi depozit de mobilă –, Clasic, redenumit Capitol după intervenţia Henriettei Delavrancea-Gibory, (I.C. Frimu/Timpuri Noi), cu teatrul de vară Alhambra în spate către Sărindar/strada C. Mille, sau Bulevardul Palace, azi parte din Institutul Cervantes de lângă Gambrinus.
Ca şi cele de pe Magheru: Patria, Scala şi Studio, astăzi toate sunt închise publicului.
E vremea paradelor: de ziua Regelui, pe 10 Mai, se defilează pe Calea Victoriei, cu regele călare în fruntea coloanei. Mulţimile trec apoi pe sub Arcul de Triumf, gândit iniţial pentru sărbătorirea Independenţei de la 1877, reluat în 1922 de Petre Antonescu, dar finalizat în forma de azi abia în 1936.
Dâmboviţa – care alimenta odinioară morile boierești de pe malurile ei şi ajunsese atunci o cloacă puturoasă în care erau deversate toate apele reziduale, inclusiv cele industriale – este acoperită în anii ’30 cu un planşeu de beton între actuala Piaţa Unirii şi Naţiunile Unite. Planşeul este desfăcut abia în 1985 cu ocazia noii sistematizări care include lucrările pentru metrou.
Sistemul construieşte ministerele: De la Palatul Căilor Ferate la Gara de Nord şi Casa de Monopoluri a Regatului României pe Calea Victoriei (Duiliu Marcu 1934-1941, devenit apoi în perioada comunistă Palatul Comitetului de Stat al Planificării, Ministerul Industriilor după 1989), astăzi părăsit, la Palatul Victoria – Ministerul Afacerilor Străine (azi Guvernul) şi Palatul Ministerului de Interne din Piaţa Revoluţiei. [Încheiat abia în 1950 din cauza războiului (Comitetul Central al PCR din 1958 și Palatul Senatului între 1989 şi 2004), azi găzduieşte Ministerul de Interne în mijloc, Sănătăţii în aripa dreaptă şi Muncii în cea stângă.)].
În Piaţa Amzei se ridică Blocul Edilitar Comunal de Galben, după numele de atunci al sectorului 1 (Centrul Roşu, sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru şi sectorul IV Verde), azi Direcţia Taxe şi Impozite din Piața Amzei, cu Teatrul Ion Creangă pe partea opusă.
Apar noile palate ale informaţiei: Palatul Universul, cu redacţia şi editura celui mai popular ziar al vremii, are sediul în clădirea de pe strada Ion Brezoianu, inaugurată în 1930.
Pe Calea Victoriei se ridică zgârie-norul Palatului Telefoanelor, pe locul terasei Oteteleşanu, 52.5 m, întrecut ca înălţime abia în 1968 de Hotelul InterContinental, detronat apoi la rândul său în 1989 de Casa Poporului.
În 1936, Dimitrie Gusti înfiinţează Muzeul Satului. Trei ani mai târziu, după asanarea mlaştinilor din nord, e dat în folosință Parcul Herăstrău, cu ecluza, bazele de agrement, completat în 1953 cu Pavilionul H. De-a lungul Colentinei se amenajează ștranduri pe malurile lacurilor: Băneasa, Floreasca, Bordei, Tei, Studențesc. La Şosea se află velodromul şi bazinul Tineretului, cea mai mare şcoală de înot; tot aici se fac şi serbările şcolilor.
Multe cartiere centrale aveau pe atunci acces la complexuri cu ştrand: Izvor/Bragadiru, apoi Operetă, Giuleşti, piscină cu valuri Lido. Acest cult s-a pierdut abia în anii ’90, odată cu scoaterea sălbatică la mezat a suprafeţelor din jurul apelor rezervate până atunci strict publicului.
Femeile capătă drept de vot începând cu 1938. Un an mai târziu se inaugurează în Piaţa Palatului statuia ecvestră a lui Carol I, realizată de sculptorul croat Ivan Mestrovici, desfiinţată după 1947 şi refăcută după 1989.
Carol al II-lea porneşte programul de educaţie „Fizica şi medicina omului sănătos”, încurajând construcţia de stadioane. Stadionul Romcomit, inaugurat în 1923, făcea parte dintr-un complex sportiv aparținând Băncii Comerciale Româno-Italiene, cu bazin de înot, terenuri de tenis, sală de box și de scrimă. Acesta a fost însă demolat la începutul anului 1934, pentru a face loc Cetății Universitare, alt proiect al regelui, aflat pe locul complexului studențesc de astăzi din zona Facultății de Drept.
În 1926, la inaugurarea stadionului ONEF (Oficiul Național de Educație Fizică, ANEF, apoi Republicii) din cartierul Uranus, echipa de rugby a Armatei Franceze bate echipa României cu 35 la 3. Stadionul, proiectat de Horia Creangă şi Marcel Iancu pentru 20.000 de locuri, a fost adus ulterior la 40.000 de locuri şi dotat cu instalaţie de nocturnă. A fost parţial demolat în 1984 pentru a face loc Casei Poporului, o faţadă a sa fiind încă vizibilă în parcarea Parlamentului dinspre str. Izvor.
Din 1931 se remarcă stadionul Venus pe Știrbei Vodă, demolat şi el în 1953, pentru a face loc clădirilor armatei şi, mai târziu, Casei Radio.
Urmează vremuri tulburi: Carol al II-lea instaurează regimul autoritar (1938-1940), cu Patriarhul Miron Cristea prezidând Uniunea Națională ca premier. Antisemit declarat şi unul dintre cei mai fervenți susținători ai proiectului Catedralei Mântuirii Neamului, acesta propune o posibilă amplasare pe Dealul Mitropoliei după un proiect din 1926-29.*
- România, neutră în 1939, acordă azil polonezilor fugiți odată cu ocupația germană.
1940: Ultimatumul Sovietic din iunie 1940 anexează 1/3 din ţară, ceea ce duce la intrarea României în război în august a aceluiași an. În septembrie este declarat Statul Naţional Legionar în frunte cu mareşalul Antonescu, Carol al II-lea fiind înlocuit cu fiul său Mihai.
Cutremurul din noiembrie 1940 face peste 1.000 de victime în ţară, jumătate dintre ele, în Capitală. Sunt afectate structuri de peste 9 etaje, cum ar fi blocurile Wilson şi Carlton, dar şi biserici ca Popa Tatu. Apoi războiul mătură temeinic prin oraş: bombardamentele Aliaţilor între aprilie şi august 1944 şi apoi ale Germanilor de după 23 August au făcut de trei ori mai multe victime, oprind infrastructura, apa şi curentul în centru. (Aici e lovit Teatrul Naţional în locul Palatului Telefoanelor de pe partea opusă a străzii, de aviaţia germană în 26.08.1944).. Pentru a distruge nodul feroviar principal a fost țintită mai ales zona Grivița–Chitila–Gara de Nord. Două momente rămân puternic în memoria populației: folosirea bombelor incendiare şi distrugerile de pe Calea Victoriei, printre care şi distrugerea editurii Cartea Românească din faţa Cercului Militar.
- Public. 1. Care privește pe un popor întreg: interes public; 2. În folosul tuturora: grădină publică; 3. Cunoscut de toată lumea: zvon public; 4. Care se face de față cu toți: vânzare publică. ║ n. 1. Poporul în genere: a linguși gustul publicului; 2. Număr mare de persoane reunite: un public ales; în public, înaintea tuturora. (Șăineanu, 1929).
*Visul modernității și strada ca generator urban. Bulevardul Magheru, axa de prestigiu a orașului interbelic. Foto: Arhiva Uniunii Arhitecților din România
3. Viaţa social-culturală nouă 1947–1960. Realismul socialist
După Război, se instalează regimul comunist de influență sovietică, cu cortegiul său de naționalizări, cu drama procesului de colectivizare și apoi cu industrializarea forţată, ce strânge populaţia rurală în centrele urbane. Astfel, populaţia oraşului se dublează într-o perioadă scurtă (639.000 locuitori în 1930; 1,178 mil. locuitori în 1956). Pentru o mai mare eficienţă în dezvoltarea programului locativ care devenise astfel imperios necesar se construiesc cartierele muncitoreşti (ansamblurile de blocuri Ferentari, începând cu 1945-1946, apoi cartierul Floreasca). Blocurile au apartamente de plan tip, cu suprafeţe reduse, după norma sovietică, reglementată în noul manual al arhitectului, cu spaţiul locativ de 8 mp de persoană. Bucureştenii care nu primesc repartiţii în blocuri împart spaţiile de locuit în case unifamiliale, acum naţionalizate, unde sunt nevoiţi să folosească în comun băile, bucătăriile şi spaţiile anexe şi să se restrângă după aceeaşi normă.
Începe reconstrucţia ţării de după război în stilul unui conţinut socialist în formă naţională. Palatul Cotroceni devine Palatul Pionierilor. Ca în fiecare capitală a ţărilor socialiste se ridică după modelul moscovit al Universităţii Lomonosov clădirea Combinatului Poligrafic Casa Scânteii (azi Casa Presei Libere).
În stilul realismului socialist se construiesc Teatrul Masca, Parcul Bazilescu cu Teatrul de Vară.
În 1952 se deschide Stadionul Dinamo, un an mai târziu se inaugurează Opera şi Stadionul Naţional (23 August), cu bazinele de înot şi patinoarul Flamaropol (demolat în 2008) ridicate pentru Festivalul mondial al Tineretului din August 1953.
Bine păzit, poporul se încolonează la defilări omagiale la cele 3 serbări principale: 1 Mai, 23 August şi 7 Noiembrie (Marea revoluţie socialistă din octombrie). Stalin moare în 1953 şi este înlocuit de Hrusciov. Timp de 10-15 ani se mai păstrează încă tradiţiile de dinaintea războiului: se fac excursii în jurul Bucureştilor, curse de maşini (Circuitul oraşului), pe lacul Herăstrău sunt concursuri de ambarcaţiuni cu motor şi pânze, au loc întreceri sportive de toate felurile şi se merge la baluri unde este premiată cea mai talentată pereche de dansatori. Treptat însă ele dispar, fiind înlocuite de manifestări impuse de noul sistem, organizate prin sindicate şi SOVROM-uri. (SOVROM-urile erau societăţi mixte româno-sovietice înfiinţate în 1945 în urma acordului de la Moscova din 8 mai 1945, cu scopul oficial de a gestiona recuperarea datoriilor României față de Uniunea Sovietică. Au fost dizolvate in 1956). Petrecerile private devin cât mai discrete şi se mută acasă, întâlnirile de mai mult de 3 persoane fiind de acum considerate suspecte.
- PÚBLIC 2, -A, publici, -e, adj. 1. Care aparține colectivității sau provine de la o colectivitate de oameni; care se referă la public. 1. Care privește pe toți, la care participă toți. (…) Viață publică = viață politico-administrativă a unui stat; activitatea cuiva în legătură cu funcțiile de stat pe care le ocupă. * (În opoziție cu privat) Care este pus la dispoziția tuturor, de care poate dispune oricine, la care au toți acces (gratuit sau cu plată). Telefon public.(…) Forță publică = organ polițienesc al statului burghez, însărcinat cu menținerea ordinii. (…) sursa: DLRLC (1955-1957).
4. Noi forme! 1960-1977 Neomodernism & Liberalizare. Triumful socialist.
Cartierele-dormitor ale vremii sunt croite iniţial generos şi îndesite apoi pe unde se putea după 1980. În toate noile cartiere-dormitor se amenajează de la bun început facilităţi publice standard, în conformitate cu Charta de la Atena: şcoala, grădiniţa, centrul comercial, dar şi parcuri: Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Moghioroş, IOR, (azi Al. I. Cuza).
La limita cartierului Militari se ridică stadionul de fotbal Ghencea (azi Steaua, fără pista de atletism, iniţial cu 32.000 de locuri, după renovarea din 1996 rămân 28.000 de locuri).
Până în 1940 pe locul Parcului Tineretului de azi se găsea groapa „Valea Plângerii”, zona fiind preluată apoi pentru 25 de ani de Uzinele Comunale București ca groapă de gunoi şi redată apoi oraşului în 1965, când începe amenajarea Parcului Tineretului, însă lucrările durează până în 1974. Cum Sala Palatului de 4.070 de locuri nu mai e suficient de încăpătoare pentru manifestările de masă pe gustul lui Ceauşescu după vizita din Coreea de Nord în 1971, se construieşte în 1974 Sala Polivalentă, cu 5.300 de locuri.
E vremea identităţii şi a propagandei: se construiesc Sediul Societății Române de Radiodifuziune şi Sala Radio, Sala Palatului (foto) şi blocul de peste Sala Dalles în 1960.
În paralel se ridică Circul de Stat şi Teatrul Naţional Bucureşti.
Pentru educarea populaţiei rurale apare ca program căminul cultural. În 1965 moare tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej şi este înlocuit de tânărul Ceauşescu.
Câştigă importanţă construirea unei identităţii proprii: se ridică Studiourile Televiziunii din Dorobanţi în 1968, apoi Politehnica şi Aeroportul Otopeni.
Mai mult sărbătoare câmpenească înainte de război, 1 Mai-ul e preluat de comunişti, care o impun ca serbare obligatorie. Păzită să nu plece, clasa muncitoare se încolonează dis-de-dimineaţă la Liceul Şincai şi porneşte pe un traseu către Universitate – Romană – Victoriei – Piața Stalin (Aviatori/ Charles De Gaulle), unde se află tribunele, pentru a se întoarce apoi pe Kalinin/Dorobanţi, Beller, Ştefan Cel Mare.
- În cadrul proiectelor majore identitare coordonate din Capitală se amenajează în toată ţara centre civice şi administrative, cum ar fi la Târgovişte, Neamţ, Suceava. Pe lângă primării (Baia Mare, Piatra Neamţ), acestea primesc un program de culturalizare socialistă, din care nu lipsesc teatrele: Craiova, Tg. Mureş, Teatrul de Vară la Mamaia (1963, abandonat în 2000).
5. Ceauşescu rege. Cutremurul de după cutremur. 1977-1989
Magazinul Unirea se deschide în 1977. Cutremurul din 4 martie avariază puternic orașul şi întrerupe infrastructura: toată vara, bucureştenii traversează centrul frânt pe jos, traseul autobuzelor fiind întrerupt de grămezile de moloz din Piața Romană. Dezastrul e perceput de sistem ca incitare la modificarea profundă a centrului. Ceaușescu hotărăște raderea celei mai solide zone a Bucureștilor: Dealul Spirii cu Arsenalul. Cartierul Uranus şi cartierul evreiesc cad victime pentru a face loc centrului civic. În 1984 se demarează lucrările la Casa Republicii/ Poporului/azi Palatul Parlamentului, împrejmuit în forma actuală din 1988.
Populaţia se opune vehement demolării bisericilor, în unele cazuri fiind nevoie să se lucreze cu condamnați sub amenințarea armei în locul muncitorilor: cad victime astfel bisericile sf. Vineri, Albă – Postăvari, Izvorul Tămăduirii, Spirea Veche, ultima dinamitată în 1984. Între anii 1982 şi 1984, unele mănăstiri sunt mai întâi eliberate de clădirile anexe şi apoi translatate cu un efort ingineresc redutabil: este cazul bisericilor-mănăstire Mihai-Vodă şi Schitul Maicilor.
În 1979 se inaugurează prima linie de metrou, Semănătoarea –Timpuri Noi: peste 8 km sunt construiți în 4 ani.
Ca să nu mai semene cu fațada modernistă a bisericii lui Le Corbusier la Ronchamp, Teatrul Naţional Bucureşti e recarosat în 1983, căpătând o fațadă pseudo-clasicizantă în stilul bulevardului Victoria Socialismului şi câștigând mai multe spaţii: expoziție, Lăptăria lui Enache şi terasa La Motoare.
Pe locul unui hipodrom la Dâmboviţa se construiește în 1986 Casa Radio, gândită iniţial ca Muzeu de Artă Contemporană, apoi muzeu al comunismului, neterminată nici până astăzi, însă tăiată între timp în două pentru a se face din ea un mall.
Rutina defilărilor continuă. Alimentele se împuținează treptat, întrucât majoritatea produselor agricole se exportau pentru a plăti debitul extern. În ideea sistematizării capitalei şi înregimentării vieții locuitorilor săi apar complexele agroalimentare supranumite circurile foamei: clădirile sunt numite astfel din cauza asemănării ca dimensiuni şi forme cu Circul de stat şi gândite ca fabrici pentru mâncare cu cantină. Doar două erau terminate în 1989: Pantelimon–Delfinul şi Unirea.
*Casa Poporului în construcție, foto: Alexandru Panaitescu, 1986. Fotografie din Splaiul Independentei, de pe blocul Rizescu/ Societatea de Proiectare a Metroului.
6. Malluri si bănci în centru. 1990-2002
În mod ironic, la 10 ani după Revoluție se deschide primul centru comercial modern în oraș, în fostul circ al foamei de la Vitan, acum Bucureşti Mall, 36.000 mp, în urma unei investiţii de 35 de milioane de euro. Piaţa Delfinul rămâne singura într-o formă care să amintească de cea iniţială a clădirii.
În piața Presei Libere grupul Bouygues construiește, în 1996, World Trade Center Bucureşti (Sofitel/azi Pullman).
În 1996 concursul internaţional de urbanism Bucureşti 2000 este câştigat de proiectul biroului german Gerkhan, Marg & Part., care prevede revitalizarea maidanului ce este azi zona din jurul Palatului Parlamentului, propunând refacerea tramei stradale iniţiale cu clădiri noi high-rise şi plantând stejari în zonele libere în amintirea codrului care era odată aici. Rezultatul e similar poveştii celei mai scurte a lui Hemingway For sale: baby shoes, never worn (EN, De vânzare: încălţări de bebeluş, niciodată purtate.) În aripa dinspre vest a clădirii se amenajează în 2002, în urma unor mari eforturi ale lui Mihai Oroveanu Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Cincisprezece ani mai târziu accesul către muzeu rămâne în continuare o problemă.
Pe Calea Victoriei lângă Palatul CEC se ridică în 1997 primul zgârie-nori al noilor vremi: sediul controversatului Bancorex, astăzi BCR. (Înființată în 1968, sub numele de Banca Română pentru Comerț Exterior, prin ea se derulau operațiunile comerciale externe. Se spune ca a rulat peste 245 de miliarde de dolari în decursul existenței sale. Cu rezerve de un miliard de dolari la începutul anilor ’90, banca a oferit credite fără garanţii unei multitudini de iniţiative private. Curtea de Conturi descoperă nereguli grave în acordarea de garanții fictive unor firme sau mari companii de stat, ulterior falimentare. La cererea Bancii Mondiale, Bancorex e lichidat în 1999, creând un prejudiciu de 2,4 miliarde de dolari, echivalent cu 7-8 la sută din Produsul Intern Brut al României de la acea vreme.)
Lumea se bucură de concerte la Arenele Romane şi cască gura la târguri la Romexpo. Piaţa Revoluţiei e amenajată cu statui (Coposu, Maniu).
*Mall-ul ca spațiu public principal după 1990. Foto: Andrei Mărgulescu
7. Conversii pe râu şi zona comercială nord. Noul naţional. 2003–2017
Cum administraţia nu acordă stimulente fiscale pentru a se încuraja construirea de complexe cu parcări şi infrastructura necesară la periferie, construcția mallurilor în centru continuă. Astfel dispare viaţa comercială de odinioară din zonele centrale, de pe bulevarde şi străzi consacrate, cum ar fi Calea Victoriei şi bdul. Magheru. În 2004 complexul agroalimentar Lujerului de pe bdul. Timișoara devine Plaza România şi complexul Eroii Revoluției devine City Mall. Complexul agroalimentar de la Timpuri Noi e transformat în Universitatea Creştină Dimitrie Cantemir.
În 2004 Senatul se mută într-o aripă a Palatului Parlamentului, iar în Piaţa Revoluţiei (fosta Piața Palatului /Gheorghe-Gheorghiu-Dej/Senatului) e amplasat Memorialul Renaşterii (supranumit cartoful tras în ţeapă) al designerului Ghilduş în 2005.
Fostul magazin Junior, supranumit „magazinul oglinzilor”, al cărui parter fusese inaugurat în 1987, devine în 2006 Tribunalul Bucureşti. Din structura interioară se păstrează doar atriumul, denumit acum Sala pașilor pierduți. În 2009 se deschide, în locul Stadionului 23 August/Naţional, noua Arenă Naţională Lia Manoliu. În acelaşi an se reiau lucrările la Biblioteca Naţională pe Dâmboviţa, pornită înainte de 1989, adăugându-i-se la finalizare trei ani mai târziu şi sediul Ministerului Culturii.
Un an mai târziu începe reconstituirea fațadei TNB. Remodelarea construcției în forma iniţială îi lasă pe bucureşteni fără mult-apreciatele Lăptărie şi La motoare, incluzând însă noi spaţii de spectacol. Lucrările se ridică la costuri de 63.2 mil. de euro, dintre care 28 mil. de euro provin de la Banca de Dezvoltare a Consi¬liului Europei. În părculețul disfuncțional din faţă se amplasează grupul de paiațe al lui Bolborea, în valoare de 1.5 mil. de euro. Pe treptele Muzeului Naţional de Istorie de pe Calea Victoriei administraţia montează o statuie a lui Traian (supranumită Traian cu lupoaica şi salamul), la Piața Presei Libere se ridică în memoria victimelor comunismului monumentul Aripi, în 2015. În proiect avem acum monumentul Marii Uniri, de Bolborea, la Piața Alba-Iulia, 25 m înălţime şi 10.8 mil. de euro.
Însă ritmul de construcție edilitară, susținut din perioada Marii Uniri şi până în 1990, s-a pierdut acum, odată cu interesul şi răspunderea administraţiei pentru proiecte utilitare, accentul fiind acum pe evenimente de impact şi durata scurtă, cum ar fi târguri şi iarmaroace în pieţe şi parcări centrale, precum şi concerte. Construcţiile dezvoltate de investitorii privaţi corespund într-o mare măsură cerinţelor publicului, însă sunt în detrimentul unei viziuni urbanistice pe termen lung. În prezent, oraşul are 13 mall-uri construite şi 6 în construcţie. Cel mai mare mall este AFI, în valoare de 300 mil. de euro. [Aici lumea vine la cinema, restaurante, pista de carting, cele două cazinouri, patinoarul de aproximativ 1.000 de metri pătrați, un perete de escaladă, un lac artificial, un teren de joacă pentru copii, o pistă de role, bowling și snooker. (de pe site-ul AFI).]
După patru ani de lucrări de remodelare, se redeschide în 2013 populara Piaţa Amzei, acum cu spaţiu mai degrabă expoziţional decât de desfacere, grupat în jurul unui gol central. Producătorii refuză să vândă dinăuntru, iar reţeaua de curent electric a cartierului nu face faţă consumului spaţiilor frigorifice din subsol, dar nici aparatelor de aer condiţionat de la etaj, spații care rămân nefolosite, în pofida designului de calitate.
În spaţiu au însă loc diverse expoziţii temporare, începând cu Romanian Design Week, ţinut în fiecare an în altă parte (la Palatul Ştirbei, Palatul Bursei de Mărfuri – de pe str. Doamnei, sau în garajele Cobălcescu), urmat de Art Safari la garajul Ciclop, Palatul Băncii Dacia şi în blocul Kretzulescu/ G.M. Cantacuzino) cu un aparat puternic în spate: cu sponsori renumiţi, parţial şi finanţări de stat. Din păcate, pentru a putea reintroduce permanent asemenea clădiri publice, ajunse acum de patrimoniu, în viaţa oraşului, ar fi nevoie de un parteneriat public-privat, scutiri de taxe sau alte stimulente similare, care să-i ajute pe investitorii privaţi dispuşi să salveze monumente cu sume de pornire de 3 milioane de euro, cum au fost The Ark/Bursa de Mărfuri, în 2006-2008, sau Palatul Universul, în 2016. În lipsa acestora, multe clădiri mari se degradează şi vor dispărea în timp, rămânând cele mai mici şi grădinile lor: Eden la Palatul Ştirbei, Alt Shift pe Dionisie Lupu, M60 la Ateneu, spaţiile Lente.
În nordul oraşului se ridică centrele de business şi commercial plaza Băneasa şi Pipera, în care bucureştenii pot petrece întreaga săptămână, muncind şi consumând 7 zile din 7. Reţeaua stradală din zonă însă nu corespunde volumului mare de vizitatori, accesul fiind îngreunat de ambuteiaje. În 2013 se finalizează, lângă Promenada Mall între Calea Floreasca și Barbu Văcărescu, Floreasca City Center Sky Tower, cu 137 m cea mai înaltă clădire din ţară.
În ianuarie 2016 se deschide în Baloteşti Therme Bucharest, centru de wellness, relaxare şi distracţie, bazat pe ape termale‚ cu 250 de mii de mp şi 800 de mii de specii de plante, cu bazine în care încap simultan 1.500 de persoane. Totul finanţat privat, la preţul unui aeroport: 50 mil. de euro, cu izvoare termale la adâncime de 3.100 m, forate încă dinainte de Revoluţie.
Pe fundal continuă proiectul neamului: începută în 2011, Catedrala Mântuirii Neamului Românesc, se ridică în acelaşi perimetru închis cu ziduri al Casei Poporului/Palatul Parlamentului (de 84 m înălţime) care a fost odată Dealul Arsenalului, terenul fiind acordat BOR-ului prin Ordonanţa Guvernului în 2005. Conform calculelor anunţate de BOR în iunie 2010, structura de 120 m înălţime va fi completată cu 4 edificii anexe şi va fi achitată fără ajutorul statului, doar din donaţiile celor 8 milioane de familii din România, care ar dona câte 10 euro pe an de-a lungul a patru ani. Între timp însă costurile sunt suportate în mare măsură din bugetul de sănătate şi fondul de urgenţă. (fotografia din deschiderea articolului, realizată de Ștefan Tuchilă în 2015)
Concluzie:
La romani, statul deținea monopol asupra materialelor de construcții. Cărămizile se fabricau în cărămidăriile statului, armata suportând cheltuielile pentru construirea clădirilor civile. Drumurile și podurile care străbăteau imperiul permiteau circulația rapidă a bunurilor, informațiilor și trupelor. Arta reprezenta expresia puterii statului.
La români, serviciul public este un concept relativ: uneori nevoile publicului şi cele ale sistemului se suprapun, alteori merg în paralel, iar alteori sunt impuse de sus în jos, publicului rămânându-i să adapteze rezultatul după posibilităţi. Între ce își dorește poporul şi ce construiește sistemul există astfel întotdeauna o negociere.
DE PROIECTE
