Rockwool

Far, bornă, cocon, bricolaj. Centru cultural și auditorium, Plasencia, Spania

Din majoritatea fotografiilor care circulă pe net și, mai ales dacă nu te uiți atent, poți avea impresia că auditoriul din Plasencia e aruncat undeva pe câmp, într-o poziție absurd de periferică, unul dintre multele obiecte autosuficiente, plantate de administrații și arhitecți orgolioși.
Ei bine, nu. Aparentul gest de forță este, de fapt, unul de delicatețe.

Proiect: Selgascano
Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Laurian Ghinițoiu

Așezare

Clădirea nu e în afară, ci chiar la actuala margine a orașului, lângă ea mai sunt încă terenuri naturale (cu o frumusețe aspră, tipică regiunii Extremadura) și cele mai recente cartiere ale unui oraș mic, dar vechi și mândru, și care dorește să se dezvolte. Între cele două lumi: șoseaua; de partea „naturală” a acesteia: terenul pentru Centru.

01_A_copyright_laurianghnitoiu_mies_plasencia (20 of 22) 0050

 

În aceste condiții, clădirea aparține în mod evident orașului, dar este amplasată în natură. Devine astfel cumva o extensie urbană obligată. Opțiunea Selgascano a fost aceea de a face ca intervenția să aparțină cât mai mult lumii naturale, reliefului originar, a cărui pantă abruptă începe imediat după șosea, și să fie cât mai separată de nivelul și logica urbane.

 

r_copyright_laurianghnitoiu_mies_plasencia (21 of 22) 0072

 

De aici și soluția izolării și concentrării extreme: clădirea se înrădăcinează cu cea mai mică suprafață posibilă și crește apoi fără a mai atinge terenul natural. Legătura cu orașul se realizează în cel mai delicat mod posibil, printr-o pasarelă ce pornește adiacent străzii și ajunge cu 12 metri mai sus de cota parterului. Astfel, obiectul concentrat păstrează terenul liber și marchează un sfârșit. E o bornă: până aici și doar până aici ar trebui să creștem.

 

 

Toate acestea sunt trecute în textul de prezentare al autorilor proiectului. Recunosc însă că doar la fața locului, în turul arhitectural prilejuit de jurizarea EU Mies Awards 2019, ne-am prins cu adevărat cât de radical și de necesar este gestul. Peisajul în care este așezată Plasencia este unul de culmi și văi. Desigur, orașul vechi s-a așezat cum trebuie, adaptându-se la relief. Noile ansambluri au preferat însă soluția aparent confortabilă, dar, de fapt, ilogică și agresivă a așezării unor clădiri convenționale deasupra unor rambleuri ai căror pereți au uneori și 15 metri înălțime. Nu doar terenul liber, ci și relieful dispare, urmare a unei aplatizări accelerate ce distruge caracterul locului.
În aceste condiții, alternativa Selgascano poate, într-un scenariu optimist, indica un alt model de dezvoltare – mai concentrat în teritoriu și cu un grad de ocupare mai mic; în cel mai pesimist posibil, va prezerva o bucată semnificativă, o insulă de pământ natural în mijlocul extinderii înghițite de oraș.

 

09_B_copyright_laurianghnitoiu_mies_plasencia (17 of 22) 6534

 

Nucleu, membrană. Visul Archigram

Logica ansamblului este, așadar, concentrarea și, în consecință, dezvoltarea pe verticală. Un nucleu puternic din beton se înfige în pământ și ține clădirea. Toate sălile și toate serviciile sunt adăpostite aici, precum și accesul, gândit ca o continuare a pasarelei și un tunel de lumină ce străbate clădirea. Circulațiile și majoritatea celorlalte spații publice compun o promenadă arhitecturală și sunt adăpostite de o structură metalică agățată de sâmburele din beton și învelită în două piei: una, parțială și discontinuă din sticlă, și cealaltă, ce înfășoară aproape întreaga clădire, o membrană translucidă și permeabilă. Voalul oprește cam 50% din radiația solară, atingând un echilibru bun între protecție solară și transparență.

 

12_A_copyright_laurianghnitoiu_mies_plasencia (10 of 22) 6148

 

Combinația dintre centrul puternic, stabil și bula de săpun ce înfășoară clădirea funcționează foarte bine. Din afară și în timpul zilei, volumul nonortogonal și limita ușoară minimizează impactul asupra peisajului. Seara și noaptea, clădirea devine un lampion supradimensionat și un far care semnalizează începutul peisajului nelocuit și „țărmul” urban.

Arhitectura se naște din echilibrul fin între valori opuse: între duritate și delicatețe, opacitate și transparență, din alăturările imposibile și, de fapt, foarte potrivite între culori tari (tipice pentru Selgascano), dar și din legăturile neașteptate, cum ar fi perforațiile circulare ce produc linii de lumină virtuale și legături vizuale între diferitele spații sau vederi punctuale dinspre interiorul opac sau translucid și peisaj.

 

 

Nu poți să nu te gândești la universul pop-art când te plimbi printr-o asemenea clădire și să nu te simți la un moment dat cufundat, al propriu, în lumea din Yellow Submarine. În ceea ce mă privește, încă de la jurizarea generală, și mai ales în timpul vizitei, referința propriu-zis arhitecturală mi s-a părut a fi universul Archigram: megastructura deșteaptă și poetică, entuziasmul tehnologic și bucuria pură a arhitecturii, combinația dintre optimism și umor (atât de diferită de cea a modernismului clasic, pur și dur); viziunile Archigram, aduse la viață în momentul în care tehnologia începe să o permită. Atât scara, cât și definirea arhitecturală par să stea undeva între non-casa/ („Un-house”) imaginată de Reyner Banham și François Dallegret în 1965* și celebrul oraș mergător („Walking City”) din 1964 al lui Ron Herron. Eu, unul, sper ca proiectul Selgascano să nu să se ridice și să plece din Plasencia.

[*Un-house. Transportable standard-of-living package. Desen arhitectural de François Dallegret pentru A Home Is Not a House, 1965, articolul lui Reyner Banham în revista Art of America (numărul din aprilie, 1965].

 

22_A_copyright_laurianghnitoiu_mies_plasencia (7 of 22) 5908

 

OZN și bricolaj eroic

În ceea ce privește materialitatea, acest proiect mi-a produs una dintre cele mai mari surprize din tot turul arhitectural. Și asta pentru că în viața mea nu am văzut o asemenea combinație între tehnologie și soluții arhitecturale de ultimă oră și altele hiperieftine și realizate de o mână de lucru locală.

Problemele economice sunt istorice și în provincia Extremadura, ceea ce face din start dificilă susținerea unor operații ambițioase. Problema veritabilă a fost însă criza, care a lovit în plin șantier. De aici și întreruperile considerabile (proiectul a început în 2005 și a fost terminat abia în 2017) și adaptarea la un buget foarte redus.

Nu exagerăm deloc dacă spunem că dedicarea arhitecților și colaborarea cu administrația locală au salvat această construcție. Clădirea e plină de rezolvări în timpul șantierului (intens urmărit), de idei pentru economisire, de detalii deștepte. Strategia adaptării a fost una înțeleaptă și e o lecție inclusiv pentru țări ca România. În locul reducerilor cvasiuniforme, deci, inevitabil, a stricării soluției, Selgascano a mers către extreme: zero compromisuri în părțile esențiale și ce s-a putut în rest. Tăierile de buget se văd, însă eu, unul, nu am observat probleme de structură, de etanșeitate, de uzură accelerată, așa cum se întâmplă la multe clădiri celebre, ce arată perfect la inaugurare și groaznic după câțiva ani.

Astfel s-au salvat structura metalică complexă și membrana exterioară. Aceasta din urmă a apucat să fie pusă înainte de întreruperea șantierului și, după circa 10 ani, pot spune cu mâna pe inimă că era într-o stare perfectă; în rest, s-a tăiat la sânge și s-a mers cu ce s-a putut. Astfel vopsitoria este una fără pretenții; cu excepția unei singure lămpi (de superdesign), corpurile de iluminat sunt cele mai ieftine posibil. Execuția e așa și-așa: către spațiile exterioare de circulație, suprafața de beton are un model realizat prin amplasarea în cofraj a unor plăci profilate ce se folosesc de obicei la grădini de terasă: modelul pe negativ e foarte frumos – ce-i drept, în unele părți a ieșit, în altele mai puțin. Trebuie însă spus că uneori economiile au dus la efecte bune: astfel, cum sticla nu a putut fi pusă pe întregul volum, există spații comune care se află acum atât la interior, cât și la exterior, ceea ce aduce complexitate (și, în climatul local, funcționează). Dincolo de asta, poate din cauza fondului personal balcanic, am fost mai degrabă emoționat de alăturarea de hi-tech și soluții „gospodărești”. M-a emoționat peretele din stuf vopsit – venit dintr-o cu totul altă poveste decât volumul de navă spațială –, precum și banca din țevi banale (rămase de pe șantier), dar și balustrada de la pasarelă, care folosea oțel-beton. Sau, într-un proces de permanentă recuperare, mocheta de exterior uzată a aceleiași paserele, devenită finisaj de perete în sala de expoziții.

*Artificii, oliziune de scări și materiale, forță și delicatețe, Hi-Tech și materiale umile; foto: Ștefan Ghenciulescu

 

21-grupare20190401_134101*Poezia implantării și prezervarea peisajului e vizibilă și în spațiul de sub auditoriu – un loc ce ar putra deveni un amfiteatru umbrit perfect; foto: Ștefan Ghenciulescu

Aș vrea să închei cu ceva despre oameni: la vizită ne-au însoțit directoarea centrului și un politician important al regiunii – ambii teribil de mândri de clădire –, precum și un domn ce stătea mai retras: era un expert în administrație, tocmai ieșit la pensie și omul care a luptat de-a lungul întregii vieți pentru calitate în arhitectură și atribuirilor prin concurs a proiectelor publice din regiune; lui i se datorează, printre altele, concursul pentru acest centru, dar și cel în urma căruia Rafael Moneo construia muzeul din Mérida. José Selgas și Lucía Cano ni l-au prezentat cu respect și l-au pomenit în toate discuțiile și discursurile despre proiect; și un exemplu semnificativ pentru genul de oameni pe care arhitecții și societatea civilă ar trebui să îi găsească și să îi atragă de partea lor.

 

 

Info & credite

Proiect finalist EU Mies Awards 2019

Nume: Auditoriu și Centru de congrese, Plasencia, Spania
Perioadă: 2005-2017
Autori: selgascano – José Selgas (n. 1965, Spania); Lucía Cano (n. 1965, Spania)
Colaboratori: José de Villar, Carlos Chacón, Julio Cano, Lara Resco, Lorena del Río, Manuel Cifuentes, Beatriz Quintana, Jeongwoo Choi, Laura Culiañez, Bárbara Bardin, Johannes Riekert
Asistență arhitectură: Manuel Trenado
Fațade: Fhecor ingenieros consultores
Instalații: JG Ingenieros
Acustică: Arau Acústica
Arhitectură textilă: Lastra Zorrilla
Constructor: Placonsa-Joca
Arie desfășurată : 20. 000 m2
Client: Junta de Extremadura

Sari la conținut