Text & foto: Ștefan Ghenciulescu
Ce faci când ai o școală cu mulți copii (clasele I–XII) și cu puțin spațiu de joacă și sport în cele două curți de recreație? Simplu: transformi curtea din față în parcare pentru profesori. În mod oficial, cu locuri marcate frumos, cu vopsea. Copiii se pot juca în continuare, ce-i drept, însă așa, mai sportiv, strecurându-se printre mașini.
Școala este Colegiul German Goethe din București, și această acțiune aparent minoră m-a deprimat profund. După care am început să văd și să aflu că se practică asta la multe școli, și nu doar în București.
Și ce dacă, o să ziceți. Doar trăim într-o țară a gărdulețelor și bordurilor în triplu strat, în orașe în care să blochezi trotuarul sau trecerea de pietoni cu mașina este ceva acceptat social, în care se construiesc blocuri în spațiile verzi și în care spațiul public e violat cu impunitate.
Da, așa e. Dar e vorba, de cele mai multe ori, despre (multe) transgresiuni individuale, despre proasta aplicare a legilor, despre administrații inepte etc. Oricât ne-ar enerva însă aceste gesturi, ne putem păstra optimismul, gândindu-ne că trăim o evoluție lentă, dar inevitabilă, către un fel de normalitate urbană, că reconstruim împreună un spațiului public veritabil; fiecare gest contează, încet-încet e mai bine, o să învețe oamenii… și așa mai departe.
Ei, iată că acum chiar școala ne atacă pe la spate și e cam trist; pentru că aici nu mai e vorba despre șoferul egoist căruia nu-i pasă de nimeni și nici despre primarul semi-alfabetizat, ci despre profesori; în cazul de față despre o conducere a unui liceu cu ambiții europene. Nu e o acaparare furișată, negociată și din partea unui particular; aici lucrează o instituție, cu program, buget, cu un plan și care, prin această acțiune declară astfel în mod ferm prioritățile.
Sunt sigur că direcțiunea și probabil mulți profesori au simțit lipsa parcărilor drept o nevoie uriașă și le înțeleg frustrarea. Dar, ca dascăl, binele elevilor sau studenților tăi este lucrul cel mai de preț. E parte din a fi un bun profesor și un bun om al cetății.
Habar nu am dacă această lucrare are vreo autorizație. Dacă are, e sigur ilegală, pentru că se taie din metrii pătrați de spațiu de recreație pe cap de elev, oricum insuficienți în majoritatea școlilor din România. Dincolo de asta, fenomenul arată cât de mult de lucru mai avem cu toții; dar și cât de dezamăgitor e când cei care reprezintă „un vector al schimbării”, cum se zice în noul limbaj de lemn, o iau în direcția opusă. Poate că amărăciunea personală vine și din faptul că m-aș fi așteptat ca tocmai „Goethe” să devină un model de bună practică; aceasta în calitate de fost elev al unei școli din care am rămas cu unii dintre cei mai dragi prieteni și unde am beneficiat de mulți profesori care erau modele morale.
Acum, ca să termin pe o notă optimistă și în același timp sinceră: sunt convins că nu toți profesorii sunt de acord cu această acțiune. Se vor găsi unii dintre ei, dar și părinți, care să protesteze și să ceară desființarea parcajului. Și poate că dezmorțirea unui spirit civic la elevi, care e vizibilă și își face loc în din ce în ce mai multe școli, se va manifesta și aici.
DE PROIECTE
