Ștefan Ghenciulescu: Șerban, tu te consideri un tradiționalist?
Șerban Sturdza: Nu. Mă obsedează însă, chiar din studenție, problema echilibrului. Echilibru între mase, între diferite elemente, dar (între timp) și între nou și vechi, între moduri de-a acționa. Primul meu contact cu profesia, ca foarte tânăr arhitect la Timișoara, mi-a cauzat un șoc foarte puternic. Se construia un cartier de blocuri și, în cadrul șantierului mare, a apărut și un șantier de demolare a unei mici construcții vechi, care ar fi putut fi clar păstrată, fără să deranjeze cu nimic noul ansamblu. M-a surprins cu câtă relaxare priveau demolarea nu doar constructorii, ci și arhitecții. M-am gândit că poate nu știau bine situația, așa că m-am dus la conducerea Institutului și am atras atenția că se dărâmă din greșeală ceva și că trebuie oprită acțiunea imediat. Directorul s-a uitat întâi la mine ca la un nebun, apoi mi-a zis că se vor lua măsuri. Ei bine, trecând în fiecare zi pe acolo, vedeam cum se dărâmă în continuare. Mi-am dat seama atunci că de fapt aceea demolare nu era un accident: fie era dorită, fie nu reprezenta absolut nici o miză.
Ca student, eram orientat complet către modern, către schimbare. Experiența cu șantierul a fost prima conștientizare a unui dezechilibru profund între construirea de clădiri noi și păstrarea celor vechi, o defavorizare a memoriei. În mare măsură, trăim și astăzi în aceeași mentalitate, și de aceea, cam tot ceea încerc să fac stă sub semnul compensării.
Mai sunt și alte lucruri, care țin de descoperirea uneori foarte lentă și târzie, a unor calități fundamentale. De exemplu, relația cu pământul. La începutul activității mele, nu înțelegeam deloc nevoia soclului și chiar nu desenam socluri în proiecte. Mi-a luat aproape 40 de ani pentru a mă apropia de acest element și a-l folosi în mod mai conștient.
Însă această nevoie de echilibru este răspunsul principal la întrebarea ta. Nu, nu cred că sunt un tradiționalist și încerc să fiu extrem de atent la tot ce se inventează. Cred însă în reașezarea în drepturi a unui patrimoniu de cunoștințe, într-un prezent care să nu nege trecutul, ci să îl lege de viitor.
*Schițe de scaune
Ș.G.: Dar principiul compensării nu presupune uneori, fie la o restaurare fie la o casă nouă, și o compensare în sensul celălalt – de injectare a modernității?
Ș.S.: Absolut. De altfel, mărturisesc că nu îmi place deloc termenul de restaurare. Nu cred că poți restaura ceva, re-aduce la o stare anterioară. Cred însă că poți conserva lucruri, și poți să le duci mai departe. Dincolo de problema semantică, ce nu e doar semantică, domeniul mi se pare extrem de bogat. E cumva mai vast ca experiență decât orice ține de construcții complet noi. Chiar și libertatea, în mod paradoxal, e mai mare în acest domeniu, odată ce te bazezi pe ceea ce e deja acolo. O casă care are și elemente vechi și elemente noi, bine aduse împreună, e cumva o casă mai autentică. Trebuie să fii atent și responsabil cu cercetarea, cu căutările, cu intuiția, cu înțelegerea ei dar și a clientului, și atunci casa poate însemna și pentru client mai mult decât și-ar fi închipuit.
Ș.G.: Și mie mi se pare că activitatea voastră nu ține de tradiționalism, în sensul de refuz al modernității și refugiu în trecut, ci mai degrabă de o ducere mai departe a tradiției, de o continuitate și o dezvoltare a unui mod de-a face. Nu e vorba deloc de stil. Uneori, lucrările voastre mă fac să mă gândesc că ar putea fi realizate de un arhitect de sfârșit de secol trecut, care însă ar mai lucra astăzi.. e o stare de spirit.
Ș.S.: Da, cred că pot să îmi asum această descriere.
*A duce tradiția mai departe. Mansarda Casei Mincu, sediul OAR, București © Andrei Mărgulescu
Ș.G.: Pe de altă parte, acest tip de arhitectură presupune eforturi mari, o atenție continuă, e și un mod de-a lucra foarte personal,cu multă poezie. Ce poate fi transmis din el? Nu în sensul copierii, ci al lărgiri unei practici? Mă obsedează din ce în ce mai tare diferența enormă între producția de masă de dinainte de al doilea război mondial, să zicem, și ceea contemporană, și nu doar la noi. Era pe atunci o calitate medie corectă și decentă, din care ieșeau vârfurile. Astăzi arhitectura bună e o excepție într-un ocean de producție proastă (implicând sau nu arhitecții). Se poate recupera sau reinventa o bună banalitate, la nivelul profesiei, mă refer, și nu doar al biroului vostru?
Ș.S.: Rețete pentru o bună practică generală nu am. S-ar putea însă ca lucrurile să înceapă să evolueze înspre (ceva) mai bine. Eu mă plimb încontinuu prin țară. Și am observat chiar la început, în anii 90, cum modelul Casei Poporului se răspândise peste tot, însă într-un mod adaptat sărăciei extreme, lipsei de mijloace. Îmi amintesc mai ales acele porți ce se doreau monumentale, însă erau bricolate din resturi, din ce se găsea, din ce se putea lua de pe șantiere sau din fabrică…o inadecvare totală la noua realitate dar și o ruptură cu propria lume. Acum, după peste 20 de ani, cred că acea lume a evoluat. În continuare, nu fac lucruri frumoase, chiar deloc; dar le fac cu ceva mai multă grijă, există o mai mare adecvare a mijloacelor la scop. Acest progres minim mi-a dat o oarecare speranță că un anumit spirit al arhitecturii tradiționale, de fapt precondițiile pentru acea arhitectură, nu au murit de tot. Sunt poate ascunse și există o șansă să iasă la un moment dat la suprafață. Cu condiția, însă, să existe timp pentru a-l activa. Și aici apare, de fapt, adevărata tragedie: lucrurile se schimbă în continuare mult prea repede. Decalajul între viața unui om și ritmul și scara schimbărilor este enorm. Oamenii nu mai au răbdare și timp să se adapteze., și nu doar la noi. Acestea sunt condițiile care fac recuperarea bunului-simț de care vorbeai atât de dificilă. Însă există, în mod clar, o atracția socială cvasi-generală față modul în care se construia și locuia în trecut, și ea nu e doar estetică. Cred că zecile de milioane de oameni care vizitează orașe și sate vechi nu o fac pentru că au vacanță, ci își iau, în mod inconștient poate, vacanță pentru a se duce în acele locuri în care lucrurile se potrivesc bine. Și e valabil și pentru arhitecți. Mă fascinează întotdeauna cât de contemporane și ce bune modele sunt planurile construcțiilor vechi. Un palat venețian e un mod de organizare perfect valabil și astăzi.
Cred că ar fi interesant ca studenți să poată învăța istoria arhitecturii altfel: despre modurile istorice de-a percepe spațiul, de pildă; vizitele acestor locuri și clădiri să fie parte integrantă a cursului; dacă te bazezi pe experiență, construiești o relație mai directă și mai personală, începi să simți că ai nevoie de istorie… poate că toate acestea ar fi mai productiv pentru o bună practică ulterioară decât predarea ex-cathedra.
Ș.G.: Istoria care nu ar fi un dulap de forme din care să te servești cum vrei, ci ceva consubstanțial proprii practici.
Ș.S.: Da. Tot în legătură cu educația, poate că nu ar fi rău ca în primul an să nu se ocupe studenții prea mult de forme; să fie un an de experimentare a caselor, a materialelor, a senzațiilor, a unor adevăruri de dinainte de arhitectură, compoziție etc. Ai descoperi lucruri la care ai putea apoi să te referi toată viața ta profesională, o învățare de dinainte de-a trage o linie. Desigur, o copilărie bogată, plină, poate, să îi dea o parte din aceste lucruri și să compenseze lipsa lor la facultate. Și mă refer aici,dacă tot vorbim de tradiție, la bogăția de activități și întâmplări din locuirea tradițională: nu doar ritualuri, ci și amestecul permanent de locuire și muncă în practic aceleași spații, învățarea prin experimentare, imitație. Sunt lucruri care, în toată această discuție e azi despre shared space, reintegrarea muncii în casă etc., par să revină, în mod programatic.
Și mai cred ceva, à propos de transfer, de transmitere mai departe: pe măsură ce lucrezi cu oamenii, inclusiv cu clienții, aceștia încep să se e prindă, să înțeleagă, inclusiv lucrurile nespuse și nevăzute. Asta dacă într-adevăr atingi lucruri de care lumea are nevoie. Începi să nu mai fii singur, și se apropie momentul în care chiar trebuie să lași lucrurile să se dezvolte singure.
Ș.G.: Să vorbim puțin despre proiectele recente, în șantier. De exemplu, casa din Corbeanca, construită din cărămizi recuperate.
Ș.S.: Inițial, trebuia să fie mult mai mică. Apoi, după ce lucram deja la proiect, clienții au reușit să mai cumpere niște teren. Brusc, aveam nu doar mai mult loc, ci și o prețioasă legătură cu pădurea. Proiectul a evoluat către o grădină mai protejată, îmbrățișată de casă și o grădină foarte diferită, pe care să simți ca pe un bonus, o deschidere către pădure. Aceea grădină e un cadou important, ce nu trebuie risipit prin construire. Casa se tot schimbă, inclusiv în timpul șantierului. Va exista la cornișa casei un element important din ceramică – realizat de meșterii din Piscu, ce primesc cu ocazia asta și de lucru.
Locuință construită din cărămizi recuperate, Corbeanca, județul Ilfov
Autori: Prodid – Şerban Sturdza, Ioana Tilicea
Perioadă: 2015-
*plan de situație
*plan parter
*secțiune
*fațada
Ș.G.: Contextul casei din strada Horațiu e radical diferit – foarte urban, foarte bucureștean.
Ș.S.: Așa este. Și așezarea poate părea ușor bizară, pentru că gestul cel mai logic ar fi fost alipirea la calcan. Din cauza unor motive administrative, acest lucru nu s-a putut realiza. Am ocupat deci mijlocul lotului, lăsând însă, prin proiect, posibilitatea ulterioară de extindere prin lipire la calcan. Se naște astfel și o serie de curți. E, de altfel, un element pe care încercăm să îl folosim cât mai mult în context bucureștean: e foarte importantă pentru noi această succesiune de filtre, de locuri intemrediare între oraș și interiorul casei, iar clienții de aici vor îngriji cu siguranță bine grădinile.
Locuință, strada Horațiu, București.
Autori: Prodid – Şerban Sturdza, Ioana Tilicea
Perioadă: 2013-
*plan de situație
Ș.G.: Casa din Buftea are o cu totul altă scară.
Ș.S.: E o extindere la o casă de vacanță foarte modestă. Aceasta se păstrează în întregime și primește o extindere ce încearcă să nu își deranjeze vecinii imediați dar nici pe cei mai din depărtare, de la celălalt mal al lacului. În același timp, se face cu buget mic, și cu muncitori neexperimentați și care au, deci, nevoie de o sumedenie de detalii.
*Extindere de locuință, Buftea.
Autor: Prodid – Şerban Sturdza, arh. Dan Cioclu
Perioadă: 2014
*fațadă
*plan parter
Ș.G.: Despre casa lui George Enescu din Mihăileni se vorbește din ce în ce mai mult: despre proiectul de urgență care salvat-o, proiectul comunitar, inițiativa concertelor, voluntari etc.
Ș.S.: Proiectul crește și are nevoie de o bază mai bogată. Concertele au loc cam două săptămâni pe an, și ne tot întrebăm ce ar mai trebuie să se întâmple acolo: poate spații și programe pentru tarafuri locale, poate spații de educație complementară școlii. Locuitorii satului devin mai prosperi, mai ales datorită imigrației, dar aspirația către educație este încă foarte scăzută. În orice caz, viziunea este mai degrabă a unui anti-muzeu, a unui loc viu, nu cea de memorial.
Casa în care George Enescu și-a petrecut multe vacanțe și a compus opere importante se afla într-o stare de precolaps. Proiectul a început cu intervenții de urgență care au oprit dispariția iminentă și s-a dezvoltat apoi ca un program de reabilitare a casei, cu ajutorul voluntarilor și al locuitorilor zonei. Obiectivul nu este de-a amenaja doar un muzeu, ci, și mai degrabă, un centru de educație muzicală, extins prin incorporarea altor clădiri, îmbogățit și cu alte funcțiuni și integrat vieții satului și a zonei.
Iniţiat de: Raluca Ştirbăţ, Alexandru Tomescu, Şerban Sturdza
Sprijinit de OAR, Pro Patrimonio, diverși donatori
Execuție: voluntari, constructor Ovidiu Ionică
Perioadă: program permanent
*Stare înainte de intervenție
*Proces de reabilitare
Ș.G.: Iar Țibăneștiul? Cum merge proiectul pe termen lung de susținere și acompaniere a restaurării prin regenerarea meșteșugurilor, școlile de vară, proiectele educative?
Ș.S: La Țibănești, restaurarea voit lentă a conacului este de fapt un pretext, un prilej pentru păstrarea și promovarea unor meșteșuguri tradiționale, desigur, dar și pentru construirea unei alternative la ceea ce poate să ofere satul românesc acum. Ceea ce se naște în acest proces e mult mai important decât casa. Încercăm să construim o șansă de păstrare a unor lucruri esențiale (de care uneori și cei care le au nu mai sunt conștienți) , dar și de educare, de dezvoltare. Exercițiul cu fierăria e un exemplu bun în acest sens. Spațiul ei are un perete vitrat către locul de luat masa. Prin vitrina asta devii prezent la activitatea unei fierării – și e o activitate fascinantă, stând într-un spațiu în care mănânci, te întâlnești, discuți. Vitrina simbolizează cumva oferta către sat. S-au făcut niște lucruri extraordinare din fier și în acest an – semnalele de la intrare. De fapt, și pentru cei ce vin la workshop-uri din exterior e o ocazie să își descopere calități, lucrând cu lemnul, fierul, lutul….
*Noua fierărie, deschisă către sala de mese din conac
La Țibănești, un conac supus anterior devalizării sau unor intervenții brutale face obiectul unei restaurări lente, prin ateliere ce se desfășoară în fiecare vară. Restaurarea devine o bază pentru un program de regenerare a meșteșugurilor tradiționale și de construire a unei alternative economice pentru sat, de acțiuni comunitare și evenimente culturale, precum și de educație complementară – pentru studenți arhitecți, și nu numai.
Iniţiat de: arh. Şerban Sturdza
Organizat de: arh. Şerban Sturdza , Alexandra Mihailciuc
Colaboratori permanenţi: Sebastien Palomas – fierar, pictor Andrei Rosetti, Paul Irimescu, Gabriela Irimescu – pictori, Constantin Palaghiu, Alexandru Rusu, Elena Rusu
*Cuptor de oale
*Atelierul de tencuieli din lut
*Intrarea secundară. Sculpturi ale artistului Dumitru Gurjii
* Stație de autobuz în sat, la care se intervine câte puțin în fiecare an
Ș.G.: Ne apropiem de final. Șerban, mai vrei să spui ceva? Despre practică, poate?
Ș.S: Nu știu cât de clar e până acum și aș vrea foarte mult să se înțeleagă că sunt foarte mulți oameni implicați în toate aceste lucruri: echipa de la birou, evident, dar și toți partenerii, voluntarii, oamenii din acele locuri. Cât privește practica de azi, mi se pare evident că noi, arhitecții, începem să fim dați afară din ce în ce mai mult din procesul de construire. Au apărut tot felul de noi specialiști, cum ar fi managerul de proiect, care tot iau bucăți din atribuțiile noastre, intervin între noi și clienți, și ne înlocuiesc, puțin câte puțin. Genul de practică în care cred și care presupune mult mai multe lucruri decât proiectarea propriu-zisă, e cumva și un mod de-a compensa aceste pierderi, de-a regândi lucrurile, de a redeveni relevanți.
DE PROIECTE
