Text: Ștefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel, Mihnea Simiraș
Când am ales satul Piscu drept loc pentru primul proiect din anul II, nu ne imaginam deloc că o să ajungem să lucrăm (împreună cu studenții) la un proiect pentru o construcție concretă. Ne doream un exercițiu academic concentrat pe apropierea de o tradiție modestă și pe felul în care poți să intervii ca arhitect într-un loc fragil. Implicarea studenților și o incredibilă colaborare cu familia Scripcariu a dus la un proces mult mai bogat, un experiment privind programul, soluția, dar și procesul de construire al proiectului.
*Macheta satului realizată de studenți în toamna lui 2015.
Cum a început proiectul. De ce Piscu?
La Departamentul Bazelor Proiectării de la Universitatea Ion Mincu, primul proiect din anul II este, prin tradiție, cel care face tranziția între exercițiile anului I – mai abstracte, concentrate pe esența arhitecturii – și proiectele cu sit real care urmează în ceilalți ani de studiu și a căror complexitate și scară crește progresiv. E vorba, de obicei, despre o intervenție de mici dimensiuni, însă într-un loc real, iar studiul contextului – cartierul, strada, construcțiile, dar și moduri de locuire și materialitatea – devine foarte important.
În ultimii ani, locurile alese au fost mai degrabă periferice, foste mahalale cu o urbanitate impură, însă de multe ori fascinantă, locuri aflate în plină transformare socială și densificare. În 2015, s-a decis în cadrul Departamentului ca proiectul să se mute chiar la sat, să exploreze ce înseamnă să lucrezi cu context fragil (și abandonat de arhitecți) în cadrul unei culturi tradiționale aflate în prag de dispariție. A fost și o listă de exemple, majoritatea cu sate cu valoare de patrimoniu din Ardeal, Moldova, zona subcarpatică.
Echipa noastră de atelier a decis de la bun început să renunțe, deşi cu inimă grea, la satele frumoase în discuție și să se orienteze către un sat mai aproape de București. Motivul primar a fost acel de a permite studenților să aibă un acces facil, să aibă timp să stea, să revină, să caute și (un lucru esențial) să și vorbească cu oamenii. Și ce te faci cu pierderea șansei de a te confrunta cu valoarea de patrimoniu? Pentru că, așa cum știm cu toții, zona dimprejurul Bucureștiului nu este deloc o mare vatră de cultură (și arhitectură) populară. Însă ne-am gândit că pierderea poate fi un câștig. Atunci când intervii într-un context prestigios, logica este cea a admirației evidente și, în consecință, a protejării, discreției, punerii în valoare…, dar, în mod aproape inevitabil, și a înțepenirii pe piedestal, a tratării caselor și satului drept monumente ce trebuie menținute, muzeificate. Viața de dincolo de aprecierea estetică e mult mai greu de perceput. Într-un loc ce aparent nu are valori arhitecturale, unde nu te orbește imediat frumusețea, ai însă șansa de a descoperi valorile discrete, cele de dincolo de estetic și de aparențe: un anumit tip de cultură, un firesc al așezării, al ierarhiilor, al ocupării unui loc. Este și un prilej de a înțelege că modernizarea e inevitabilă și că și sătenii au dreptul la echipare, confort și reprezentare, dar că modernizarea poate fi și decentă, și deșteaptă.
Ne trebuia un sat nu prea depărtat, dar care să fi rămas sat, și nu suburbie fără caracter, și care să aibă totuși ceva care să-l individualizeze, de care să te poți lega. Ne-am decis pentru Piscu.
Piscu
e un mic sat la marginea județului Ilfov, între râul Ialomița, pădure, câmpuri și un șir de iazuri. Mai are și câteva case destul de vechi și frumoase, iar cele mai noi sunt în general modeste arhitectural, însă firești și simpatice.
Doar vilele de ultimă generație sunt mari și agresive.
Piscu are bolți de viță, grădini, bănci în fața porții, un pod cu cabluri către județul învecinat, lunci și stufăriș, o școală abandonată și destul de mulți copii.
E un sat cu o tradiție excepțională a olăritului, chiar dacă astăzi puțini meșteri mai practică. Acum câțiva ani s-au mutat aici, împreună cu copiii lor, Virgil și Adriana Scripcariu. Virgil e unul dintre cei mai importanți sculptori din tânăra generație, iar Adriana e istoric de artă și profesor. Amândoi sunt extrem de dedicați culturii tradiționale și au realizat în sat un atelier de sculptură, ateliere de meșteșuguri și o mică școală alternativă.
Am fost cu studenții acolo, ne-am văzut și cu familia Scripcariu care ne-a povestit și ajutat, studenții au tot revenit, au mers enorm, au desenat, au întrebat și cercetat. Au realizat apoi proiecte foarte diferite: reabilitarea și extinderea caselor existente, de multe ori în scenariul unor activități ce ar mai putea fi posibile și rentabiliza la țară astăzi, dar și o fântână la marginea satului, o reabilitare a vechii școli, o fântână și un adăpost la margine de sat, clădiri productive. Studenții, poate rezervați mai întâi, au început să se lege de sat și de unii dintre locuitori, iar la juriul final a venit și Virgil, aducând o privire din afara profesiei (dar nu a arhitecturii, de fapt) și din interiorul vieții și perspectivelor satului.
Ei, un exercițiu bun de tot, ne-am zis. Numai că nu se terminase, pentru că Virgil ne-a căutat el pe noi, după ceva vreme.
Un muzeu cu şcoală în Piscu
Timpul petrecut cu studenţii în satul Piscu ne-a pus în faţa unui proces în plină desfăşurare, un fel de reviriment al conştiinţei şi identităţii unei comunităţi; în centrul acestui proces, Virgil și Adriana Scripcariu. A fi martori la o astfel de mişcare în interiorul unei comunităţi este, în sine, un fapt nesperat, o experienţă de obicei rezervată antropologilor, la care arhitecţii au rareori acces direct, nemijlocit. A fi însă şi implicaţi în această mişcare, dintr-o postură arhitecturală autentică, aproape originară, este o ocazie unică.
Această ocazie a apărut în momentul în care Virgil ne-a făcut oferta de a construi împreună un muzeu cu şcoală în Piscu. Locul ales este bine aşezat, nu departe de casa familiei Scripcariu, la drumul principal, în miezul satului, o fâneaţă largă, cu orizontul deschis în spate. Ce este de imaginat este un spaţiu dedicat tradiţiei în manufactura ceramică din Piscu (redescoperită graţie căutărilor lui Virgil şi a Adrianei) şi, în acelaşi timp, un spaţiu dedicat învăţatului, dar nu separate, ci împreună. S-a vorbit despre o serie de spaţii familiare, care se pot regăsi în orice casă şi gospodărie din sat, despre un spaţiu al adunării, despre o colecţie pestriţă de oale, despre camere pentru învăţătură şi despre multe altele. În felul acesta se prefigura ceva care ar fi avut toate şansele să devină un loc însemnat al satului. De aici şi trecerea noastră de la simpli observatori la participanţi la această trezire în sânul comunităţii săteşti.
Împreună am decis ca procesul de proiectare să nu intre în paradigma „beneficiar–arhitect”, ci să devină o experienţă comună, a noastră, a grupului de studenţi şi a soţilor Scripcariu. Drumul de urmat va fi, în sine, parte a proiectului, deci mai mult decât un proces de soluţie, va fi o acumulare de învăţături.
O serie de întâlniri cu studenţii au pus pe tablă (la propriu) o serie de calităţi şi idei asociate temei date, au dus la câteva posibilităţi şi, în final, la două soluţii tipologic distincte, care au şi fost prezentate sub forma unor machete. Niciuna dintre el nu încerca să reia forme tradiționale, ci mai degrabă să lucreze cu elemente esențiale – locuri arhetipale, logica folosirii și cea constructivă, economia de mijloace etc.
* în stânga: Propunere pentru muzeu și școală, vara lui 2016. Varianta cu curte interioară; în dreapta: Varianta compactă, ce a fost aleasă în final. Plan parter
*Varianta compactă. Secțiuni
Credem că momentul în care Virgil a văzut cele două variante, într-o formă palpabilă, a declanşat o certitudine atât a noastră, cât şi a lui că ceea ce şi-a propus se va şi întâmpla. Ceea ce păruse încă un proces didactic, plasat într-o sferă a ipotezei, căpătase concreteţe.
*Machetă, scara 1:50
Au urmat o machetă mai mare şi mai detaliată a variantei alese şi o dezvelire în cadrul unei adunări săteşti organizate de Virgil pe locul destinat muzeului cu şcoală. Acesta a fost al doilea moment semnificativ, când am intrat în contact direct cu cei ai locului, din postura unora care vor face ceva concret pentru sat. Până atunci fuseserăm doar grupul de la Facultatea de Arhitectură, curioşii.
*Prezentarea machetei în Piscu
La puţin timp după dezvelire, Virgil ne face o vizită la atelier şi ne prezintă deja posibilii sponsori (om întreprinzător), dar şi primele materiale recuperate: câteva zeci de pietre de moară şi un copac recuperat din râu, din care a şi confecţionat două rafturi pentru viitorul muzeu, de peste o tonă greutate fiecare, rafturi groase de vreo 20 de centimetri, late de vreo 70 şi lungi de 12 metri…
Info, credite
DE PROIECTE
Echipa de atelier – Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” București: Ştefan Ghenciulescu, Cosmin Pavel, Mihnea Simiraş
Coordonatorii proiectului de muzeu: Cosmin Pavel, Mihnea Simiraş
Studenți-arhitecți: Ana Băbuş, Anca Bardan, Sabina Bobric, Daniela Hurezeanu, Ismail Izel, Teodor Neagu, Diana Necula, Octavian Puiu, Mihai Stoica, Andrei Subţirică, Adonis Lemnaru
