Clasa de mijloc din România – locuire și cultură materială. O discuție cu antropologul Bogdan Iancu

Text: Vlad Odobescu

INTRO: De câțiva ani încoace, un antropolog încalecă bicicleta sau ia metroul pentru a afla încotro se îndreaptă Bucureștiul și ai săi locuitori. Bogdan Iancu, lector dr. la Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNPSPA), face parte dintr-o echipă ce-și propune să portretizeze clasa de mijloc din România. Cum mănâncă middle class-ul românesc? Cum și unde locuiește? Cum se îmbracă? Cum își exprimă compasiunea față de cei din jur?, sunt câteva dintre întrebările de la care au pornit cercetătorii.

Proiectul a început acum trei ani. În acea primă perioadă, Bogdan Iancu era interesat mai ales de cum își amenajează cei din clasa de mijloc locuințele ridicate îndeosebi la marginea orașului. Însă, după ce a început să facă interviuri cu oamenii mutați în ansambluri rezidențiale, a observat că ei vorbeau mult despre problemele legate de trafic sau de vecinități. Așa că și-a reorientat cercetarea către ideea de spațiu, de infrastructură și către felurile în care văd acești oameni condiția lor de membri ai clasei de mijloc.

A mers pe toată dantela de localități din jurul Bucureștiului, cu excepția zonei Pantelimon-Colentina. A ajuns până la Crevedia, Buftea, dar a explorat și noile ansambluri din interiorul orașului.

Recent, a început să reviziteze cartierele de la periferie pentru a finaliza un articol la care scrie. Într-un ansamblu rezidențial din nordul orașului s-a întâlnit întâmplător cu unul dintre primii săi subiecți. Omul i-a zis că lasă locuința din „residence” și se mută undeva pe la Baba Novac, ca să-și țină fetițele la școală și la grădiniță și să fie aproape de jobul lui. „Cheltuielile lui pe motorină ajung undeva la 1.500 de lei pe lună și pierde mult timp în trafic, care-i mănâncă dintr-un posibil timp de lucru care i-ar aduce mai mulți bani”, povestește antropologul.

Oamenii încep să-și facă calcule de felul ăsta, observă Bogdan Iancu. Asistăm la un fenomen de reconsiderare a fostelor cartiere muncitorești din oraș, mai bine conectate la infrastructură. O plimbare prin parcul I.O.R. sau prin Crângași e o dovadă clară a acestei tendințe, spune el: „E o nebunie. O să vezi că nu au oamenii locuri pe bancă la cât vor să iasă. Și e lume foarte amestecată: de la middle class tânăr până la părinții sau bunicii lor pensionari. E un lucru care nu se vedea până în urmă cu câțiva ani”.

Oamenii care altădată visau la paradisuri de verdeață în afara orașului au devenit mult mai pragmatici: vor lac, parc, piață bună și ieftină, metrou, tramvai, vreun mall mare și frumos, o coerență a locuirii pe care n-o găsesc în ansamblurile rezidențiale cu nume sofisticate.

Calitatea locuirii colective în România va fi tema expoziției ”Despre Locuire”, din cadrul Bienalei timișorene de arhitectură – BETA 2018, ce va fi inaugurată pe 28 septembrie și va fi deschisă timp de o lună.

 

*Foto: Bogdan Iancu, septembrie 2017. Sursa: arhiva personală, Fb

 

Vlad Odobescu: Cum a început proiectul tău despre locuire?

Bogdan Iancu: Am început cercetarea acum trei ani, în cadrul proiectului despre proiecte materiale ale clasei de mijloc din București, coordonat de Magda Crăciun. Înainte de asta făcusem niște explorări și am mai avut mici cercetări care vizau locuirea în București și cu ani în urmă. În proiect puteam să articulez mai consistent direcțiile deja deschise. Mă interesa cum se construiește, în ce relații se află spațiile construite cu vecinătățile. M-am uitat și la contrastele spațiale pe care le generează.

La început am făcut niște interviuri care vizau mai degrabă cultura materială a spațiului domestic, dar mi-am dat seama că adesea oamenii vorbeau despre locuire în termeni de spațiu de dormit. Mai puțină lume ajungea să facă din locuință un spațiu de agrement sau ceva de genul ăsta. Majoritatea discutau despre problemele astea pe care le generează traficul.

Mi-am mutat deci privirea spre practicile spațiale, manifestările spațiale și geografiile specifice pe care le produc. Mai degrabă, am plecat la drum cu cultura materială, dar încet-încet m-am mutat către spațiu și infrastructură și la cum se gândesc interlocutorii la condiția lor de membri ai clasei de mijloc, la felul în care politicile de acces la infrastructură și servicii le dinamitează cumva reprezentările despre condiția lor, atunci când lucrurile nu mai funcționează așa de bine, când apare mirosul de la stația de epurare, când apa de la chiuvetă se colorează, când îți pică curentul, când vin peste tine „oameni cu Prima Casă”. E o specie de oxidanți ce lucrează împotriva proiectului tău aspirațional, de membru al clasei de mijloc, cu care te-ai dus acolo.

V.O.: Aș vrea să așezăm povestea cronologic. Când au început oamenii să se ducă în afara orașului, în afara infrastructurii existente?

B.I.: Primele vile apar de la jumătatea anilor ’90, pe foste terenuri agricole. Pentru că atunci apar restituirile de pământuri și oamenii din satele din jurul Bucureștiului încep să vândă. Sunt și primării care vând apoi parcele. Continuă să apară până după 2000. Pentru a rentabiliza terenurile, încep să apară și locuințe pe înălțime, colective.

Prin 2000-2005 se construiesc primele ansambluri rezidențiale. O mare problemă apare în 2008, odată cu criza, când începe să se construiască mai degrabă pentru Prima Casă. Programul a fost o formă de a împinge înainte creditările și industria construcțiilor, a fost o decizie a statului de a ajuta atât zona financiară, cât și industria construcțiilor. După 2008, se construiește diferit. De aceea, sunt cartiere în care există, pe paginile de Facebook, o tensiune între primii rezidenți și cei care vin după și-i aglomerează. Faza a doua e de obicei mai densă și pe înălțime, iar faza a treia va fi probabil și mai înaltă, și mai densă. Între ele există niște tensiuni legate de comportamente, de parcări, de management al gunoiului și alte chestiuni de felul ăsta.

V.O.: Cine sunt oamenii care, în acea primă fază, au început să se mute la periferie?

B.I.: Așa cum arată textele pe care le-am citit, pentru că n-am avut acces la pionierii ăștia, în primă fază au fost – ca în tot restul Europei – nouveaux riches, oamenii care imediat după ’90 au reușit să dea mici lovituri, să înceapă mici afaceri, să transforme capitalul de rețea pe care-l avuseseră înainte de ‘90. Fenomenul ăsta s-a întâmplat cam peste tot în Europa de Est – poate cu mai puțin impact la nivelul structurii urbane în Ungaria și Polonia, dar cu predominanță în Bulgaria, Rusia și restul blocului estic -. Ei erau noii îmbogățiți. Puteau să aibă orice fel de afaceri, dar în general erau antreprenori, pentru că pe-atunci lipsea capitalul de creditare.

Trebuie să ne fie foarte clar că o mare parte din felul în care s-a construit a fost dependent de tipurile de finanțare a locuirii. Până în 2000, nu erau credite pe care să și le permită cineva din low și middle class, erau mai degrabă pentru upper middle class. Jennifer Patico [cercetătoare în antropologie] s-a uitat în Rusia la nouveaux riche și la percepția asupra lor și a constatat că, în perioada de imediat după ‘90, erau percepuți ca mafioți, ca oameni cu niște comportamente deviante. Și arată cum după 10-15 ani de gospel media despre cum acești oameni sunt de fapt niște eroi ai tranziției la capitalism, ce-și dau copiii la tenis, la pian, reacțiile se mai îndulcesc. Chestia asta s-a întâmplat și la noi: primele dezvoltări erau percepute de majoritatea oamenilor ca expresii ale unui succes îndoielnic.

V.O.: Din discuțiile pe care le-ai avut cu oameni care s-au mutat la periferie, ce-și doreau ei de la locul în care s-au mutat la început și ce-au descoperit?

B.I.: În mod interesant, am descoperit că foarte puțină lume avea cu-adevărat în cap un fel de proiect. Așa credeam când am început cercetarea: eram convins că oamenii își fixează un proiect bine închegat, pe care după aia – în funcție de cum stau lucrurile ulterior – îl acomodează sau îl resping. În realitate, majoritatea plecau strict cu speranța de a evada din oraș, pentru că orașul produce respingere prin trafic, prin poluare, zgomot. Intrau apoi într-o cercetare continuă, mergeau și vizitau mai multe ansambluri. Și interesant e că, de multe ori, decizia de a se muta ținea de chestiuni minimale: să fie spațiu de depozitare, să fie aerisit, să aibă spațiu verde. După aia, infrastructura era deja uitată, pentru că oamenii deja erau obișnuiți cu traficul. Mai ales pentru cei care n-aveau copii nu era printre priorități. Odată ce-apărea însă copilul, problema era următoarea: cineva trebuia să-l ducă la școală sau la grădiniță și asta însemna un drum suplimentar. Cineva trebuia să plece mai devreme de-acasă. Dacă n-au copii, rămâne aglomerația. Atunci când mergeau la vizionări, de obicei agentul îi ducea în momente ale zilei în care nu-i așa aglomerat. Apoi, când vizitau un spațiu gol, fără mobilă, le dădea senzația că-i aerisit, „mai mult loc pentru viață”, cum zice sloganul.

Dar, revenind la întrebare: n-aveau neapărat proiecte atât de bine articulate, mai ales că puțini dintre ei au putut decide cum să arate. Majoritatea s-au dus și au vizitat ce se găsea. S-au uitat dacă e spațios, dacă are spații de depozitare. O chestie foarte interesantă e că unii își doreau open space-uri. În general, erau cei mai tineri, între 20 și 30 de ani, care nu învățaseră să gătească. Cei peste 30 de ani, spre 40, încep să respingă open space-ul, pentru că nu vor să transmită mirosuri în celelalte camere. Mulți se uitau la vecinătate: să fie în proximitatea naturii, lângă un lac, un râu, o pădure sau un parc, măcar. Dacă te uiți pe harta extinsă a Bucureștiului, o să vezi că elementele de mediu devin spații magnetice pentru ansambluri, pe care apoi le canibalizează.

Apoi sunt proximitățile sociale. De obicei, încearcă să fugă de zonele cu romi. Am dat de-un rasism destul de bine structurat. În general, vecinitățile precare sunt un fel de oxidanți ai proiectului. La fel cum e și infrastructura, când lipsește, devine un fel de rugină pe proiectul ăsta: îl învechește, îl roade. Cam la lucrurile astea se uită.

Cred că nu ți-am răspuns complet la întrebare, dar ideea e așa: nu pleacă cu niște proiecte, ci fac un proces de selecție a plusurilor și minusurilor, pe parcurs. De obicei, finisajele iau ochii, iar dezvoltatorii înțeleg destul de bine chestia asta. Lucrează, în general, mai mult la finisaje, iau ochii cu spoială.

V.O.: Pe cine se supără, de obicei, atunci când constată problemele astea? E clar că ar avea motive să se supere pe cel care le-a vândut apartamentul ăla. Nemulțumirea lor se îndreaptă însă și către stat, care permite lucrurile astea?

B.I.: Dacă ceva lipsește sau începe să lipsească sau se strică, o primă fază e lupta cu dezvoltatorul. După care realizează că sunt totuși prizonieri ai dezvoltatorului, pentru că proiectul nu e încă terminat, „conserva” nu s-a umplut. Așa că ei sunt ușor flexibili în relația cu dezvoltatorul, pentru că își dau seama că abia când se va termina definitiv proiectul vor putea avea o poziție mai tare. Până atunci, dezvoltatorul le zice: „Prin reacțiile astea, nu faceți decât să-i îndepărtați pe potențialii cumpărători, care ar duce la completarea proiectului”.

V.O.: Deci există o negociere.

B.I.: Da. Asta într-o primă fază. Într-o fază următoare, acești oameni care au fugit de oraș și de contactul cu statul descoperă statul ca pe un posibil salvator sau măcar partener. Mai mult decât atât, fug de comunitate, vor să-și vadă aspirațiile de autonomie puse în operă și se trezesc că au nevoie de stat: să aducă o șosea, să redeschidă un drum, să introducă o linie de autobuz, să deschidă o grădiniță, să deschidă o școală. Poate nu-și permit școala din proximitate, și dintr-o dată statul devine o opțiune, e actorul spre care se îndreaptă. Se nasc forme de asociere foarte interesante, care ar trebui studiate cumva. Acești oameni poate că nu și-au imaginat vreodată că vor ajunge șefi de asociație de proprietari, în momentul în care descoperă penuria de servicii. Iar asociațiile de locatari sunt super-active, inclusiv ca formă de presiune de conformitate în interior: dacă-ți pui sau nu aer condiționat, dacă-ți închizi sau nu balconul. Au loc discuții destul de contondente: sunt asociații care permit lucrurile astea, asociații care nu permit asta, se stabilesc practici interzise și practici permise care operează ca nișe filtre pentru conformarea de stil. Cam asta-i succesiunea.

V.O.: În ce măsură funcționează presiunile pe care le fac ei asupra statului?

B.I.: În cazul cartierului Greenfield, de exemplu: după ce într-o fază inițială nu apăreau actori activi, ci mai degrabă reticenți sau chiar dușmănoși, Primăria Sectorului 1 și Primăria Capitalei și-au dat seama că acolo e o pungă de voturi destul de bună și sunt actori de lobby. Așa că locuitorii de-acolo primesc destul de multă susținere, măcar morală, iar inițiativele încep să apară. Li s-a promis construcția unei școli și-a unei grădinițe în cartier și, foarte probabil, redeschiderea drumului de acces mai scurt spre oraș. Ceea ce ilustrează discuția pe care o face Ștefan Ghenciulescu despre „urbanitatea fără urbanism”. El spune că, de fapt, șansa de după descoperirile astea e ca, depășind aceste crize – cu ajutorul statului sau al altcuiva – locurile astea să fie umplute cu sens.

V.O.: Deci există posibilitatea asta.

B.I.: Da. Dar oamenii de-acolo vin de pe poziții privilegiate. De exemplu, protestul care a avut loc în Prelungirea Ghencea s-a bucurat de mult mai puțin succes: acolo e un low middle class. Aici probabil că a contat faptul că în Greenfield stă și Mircea Cărtărescu. A devenit cumva și o chestiune de simbolism politic, prin încercarea de deturnare a unui grup de votanți USR spre PSD.

V.O.: Mi se pare interesantă și reacția unor bucăți din societate la genul ăsta de proteste. Prima reacție ar fi: „Băi, dar voi ați vrut acolo, v-ați făcut-o cu mâna voastră!”

B.I.: Sunt două surse de respingere. Discută Judit Bodnar despre asta, făcând apel la niște teorii despre fantezii degenerate, la privatismul excesiv. Evident că există oameni care se gândesc că unele sunt niște proiecte degenerate, într-un fel. Pe de altă parte, sunt și oameni frustrați că nu și-au putut permite asta și ăia cred că sunt cei mai violenți în critici.

V.O.: Într-un interviu, descriai ansamblurile astea ca pe niște „galaxii rurale peste care s-a revărsat orașul, dar fără toate beneficiile sale”. Cum se împacă ei cu comunitățile astea pe lângă care s-au așezat? Atâta timp cât nu sunt romi, caz în care înțeleg că raportarea pare clară.

B.I.: Am observat că se produc forme de acomodare de tipul ăsta: țăranii au roșii, ardei, ouă, carne și se naște o formă de colaborare pentru a umple cămara. În același timp, există mici tensiuni. Le-am observat manifestate sub forma asta: nou-veniții critică spațiul pe care-l populează, pentru că îi descoperă limitele, iar ceilalți tind să reacționeze și să zică: „Băi, dar când ați venit aici, n-ați știut unde veniți?” Exact ce ziceai înainte. Adică ei sunt mulțumiți cu condițiile lor și se trezesc cu „veneticii” veniți peste ei. E și o discuție pe care-am urmărit-o acum trei ani pe-un grup din Tunari, unde era o doamnă care povestea că „râdeați de noi că veneam cu cizmele murdare de pământ la piață în București și acum s-a schimbat titirezul”. Dar am senzația că tensiunea e mai degrabă pe Facebook. Dar aș vrea să subliniez că lucrurile stau diferit în funcție de zonă, iar proiectele în sine sunt foarte diferite. De exemplu, zona de nord, cu Snagov și toate satele din preajmă, și partea de sud sunt arhipelaguri cu totul diferite.

V.O.: De unde vin diferențele?

B.I.: E doar o ipoteză: aș putea să zic că în nord e acest upper middle class care locuia deja acolo încă dinainte de ‘90. Primii care și-au făcut case acolo erau oameni foarte bine poziționați înainte de Revoluție, care își făcuseră case de vacanță. După aia, imediat după ‘90, când se construiește, tot acolo se duc, nu în sud, iar fagocitarea pădurilor și a lacurilor a contat mult. Sunt aceste proiecte permanent under-construction, cum sunt Militari Residence cu toate cele din preajma lui, sau Popești Leordeni, care seamănă cu Vama Veche, într-un fel: totul e neterminat, străzile sunt pline de viață și de servicii. În mod interesant, deși acolo oamenii se plâng că „aoleu, drumurile nu se mai fac și e gunoi”, n-au atâtea pretenții precum cei din nord. E și ideea asta, că ai dat bani puțini, iar asta închide discuția: „n-am dat prea mult, nu ne-am omorât”. Și tind să se lamenteze mai puțin. Pe de altă parte, cele mai ieftine au fost grefate undeva în capilaritatea infrastructurii de mobilitate. Militari Residence are în inima lui capătul lui 178, care măcar te aduce până la metrou la Păcii. Sau, în partea cealaltă, în Popești Leordeni, ai stația de metrou Dimitrie Leonida. Nordul și Sudul Bucureștiului sunt două arhipelaguri foarte diferite.

Mai e o diferență: tocmai pentru că nu s-a construit în anii 2000 în sud, proiectele de-acolo s-au dus în proximitatea fostelor zone industriale. În nord, în schimb, erau pădurea și aeroportul, alea erau resursele.

V.O.: S-a vorbit despre actualele ansambluri ca viitoare ghetouri, a apărut perspectiva asta sumbră. Cum vezi tu chestia asta?

B.I.: Cred că atunci când lumea zice „ghetoizare” se referă strict la ideea de izolare, dar există diferențe foarte mari între ceea ce înseamnă un ghetou care este rezultatul producției de spațiu realizate în absența serviciilor statului, în care oamenii trebuie să se asocieze ca să supraviețuiască și „ghetourile de lux”.

În ansamblurile rezidențiale, oamenii simt că ei devin niște actori politici, se asociază. Și primăriile țin cont de ei, din interese imediate legate de alegeri. Pe de altă parte, e interesant că, în zone cum e Popești Leordeni, lucrul ăsta nu se întâmplă, pentru că mulți dintre cei care se duc acolo nu-și pun buletinele pe locuința lor, ci păstrează buletinul pe adresa din oraș, unde speră să se ducă cu copiii la școală și la grădiniță. Asta e iarăși interesant: sunt niște oameni care, într-un fel, dorm cu capul pe două perne.

Prin urmare, nu le-aș zice ghetouri, cât mai degrabă orașe sau cartiere-dormitor. Cele cu profiluri mai low sunt, paradoxal, mult mai adecvate locuirii: au și funcțiunile de care e nevoie într-un spațiu urban, cu adevărat. Cred că tot ce le lipsește ar fi poșta, dispensarul, poliția locală. Dar sunt ansambluri rezidențiale în nord care nu au farmacii, au automate de medicamente care să suplinească asta. Și asta, într-un fel haios, îi face să discute și despre asta pe grupuri: vezi discuții de genul „aveți cumva un Augmentin, pentru că mai aveam de luat antibiotice și s-au terminat?”, și-și dau întâlnire în cartier. Comunitarizarea se produce, totuși.

V.O.: Mai ales când e vorba de lipsuri.

B.I.: N-are nicio legătură cu ce se întâmpla înainte de ‘90, dar evident că penuria produce forme de asociere, de întrajutorare. Oamenii încearcă să se ajute ca să le depășească.

V.O.: Cum se raportează, în general, dezvoltatorii la legislație?

B.I.: În București și în zonele din preajma Bucureștiului, lucrurile stau așa: apa e un bun acaparat cât se poate de primitiv. Se pune gardul direct, până în apă. Numai câte un drum de acces îi mai împiedică. Lacul e pur și simplu încercuit și e destinat numai celor care dețin proiectul.ju

Pe lângă asta, ce se mai întâmplă aiurea e că efectele de mediu sunt dramatice. Multe dintre proiectele astea nu au canalizare, iar dacă li se strică stația de epurare se ajunge tot la drenarea în lacuri sau păduri. Așadar, lacurile ajung bune de privit și de vărsat în ele. Imaginea cea mai simplu de privit e în Mogoșoaia. Oricine poate să verifice asta mergând la Palatul Mogoșoaia și uitându-se de pe malul lacului, într-o panoramare. Se construiesc acolo debarcadere într-o veselie.

V.O.: Aș vrea să vorbim un pic despre ideea expoziției din cadrul BETA 2018, care pleacă de la premisa că sunt patru actori, între care unul, utilizatorul, nu prea se face auzit în ecuația asta, pentru că toate deciziile sunt cam luate înainte să poată mișca un deget. Ce poate face utilizatorul pentru a conta mai mult?

B.I.: Mie mi se pare că e cumva târzie discuția asta. Un lucru important e să nu se zgârcească dacă tot angajează la creditul ăla și să apeleze la cineva care-l poate ghida în peisajul ăsta. Au apărut aceste servicii care te ajută să-ți imaginezi un proiect și să-l pui prin grila pe care ți-o propun dezvoltatorii, să vezi dacă se suprapun sau nu. Sau să înceapă să pună niște întrebări super-legitime: „care sunt consturile creditului?”, „în cât timp ajung?”, „ce dotări sunt aici?” Mai degrabă, să vadă cu ce lucruri este familiarizat să nu-i lipsească. Oamenii nu și-au pus problemele astea și ar trebui să și le pună acum: „Fără ce nu pot să trăiesc OK?”. Să-și facă o mică listă și să vadă ce pot acomoda și ce pot negocia din ea.

Evident, trebuie să fie atenți la eufemisme de genul „15 minute de centru!”. Cum să stai în Chitila și să crezi că poți ajunge în 15 minute în centrul Bucureștiului? Și de ce în centru? Ăsta e un simptom provincial interesant: De ce în centru, dacă lucrezi poate în Pipera sau la Aurel Vlaicu sau în altă parte? Ai senzația că oamenii ăia au plecat tot ca să se întoarcă în București să se distreze, pentru că numai în centru te poți distra sau face consum cultural, în general, în oraș.

V.O.: Ce alternative au?

B.I.: Mall-urile devin spațiile de divertisment cele mai frecventate. De aia și au super-succes mall-urile de periferie. De aceea se și deschid în mall-uri și oficii de stare civilă sau alte servicii: pentru că mall-urile devin un fel de supapă pentru neajunsuri.

Metropola asta e plină de fracturi: oamenii nu se plâng atât de mult pe cât ar trebui să se plângă. Mai e ceva foarte interesant: odată ce te angajezi la un credit sau odată ce-ai dat banii ăia munciți pentru 10-15 ani, duci o muncă semiotică enormă de auto-convingere, că n-ai făcut ceva greșit. Evident, te plângi de una sau două chestii, dar există și un fel de muncă compensatorie, în care te gândești: „Dar stai puțin, o să fiu legat de locul ăsta 20 sau 30 de ani!”

V.O.: Ce mi s-a părut ciudat e cât de limitată e relația dintre arhitect și utilizator, de cât de puțin se comunică și dintr-o parte, și din cealaltă.

B.I.: Asta ține tot de financializarea acestor proiecte, pentru că între arhitect și „beneficiar”, dezvoltatorul nu produce nicio formă de dialog și fiecăruia îi trântește în brațe ceea ce are deja făcut, la costurile pe care și le-a gestionat pentru a-și maximiza profitul, camuflând pe cât se poate ce nu poate face. Arhitecții luptă să ia un proiect și încearcă să facă ceva cu el, în marja pe care o permite finanțarea dezvoltatorului. Dezvoltatorul devine o figură puternică, dar diabolizată.

Tot fenomenul ăsta a dus și la o reconsiderare a spațiilor de locuit construite în socialism. O parte din oameni încep acum să se reorienteze către părți din punga de locuire socialistă, să aleagă zone în care găsesc parcuri, natură, infrastructură. E un val de întoarcere către oraș. Primul val începe să se întoarcă, se vede asta în unele din zonele din București. Am cunoscut oameni care s-au întors din periferie și au închiriat unora mai tineri care abia acum consumă visul ăsta și e un fel de al doilea val.

V.O.: Cum au ajuns ei să reconsidere fostele cartiere muncitorești?

B.I.: Când locuirea devine un bun de consum, când toate sloganurile de marketing te invită la a-ți personaliza viața, la a fi autonom, e normal ca proiectele de locuire socialistă să fie respinse la început, să fie considerate resturi ale unui sistem-matrice. Tipul acesta de privire a fost foarte educat după 1990.

Din punctul ăsta de vedere, puțină lume înțelege că au existat de fapt mai multe tipuri de locuire în perioada socialistă. Dar e de ajuns să te duci în orașe precum Brașov, Râmnicu Vâlcea, Craiova sau Timișoara ca să vezi că s-a construit foarte diferit și uneori foarte bine în socialism. Aveai multe posibilități, ca arhitect. Proiectele erau plasate de multe ori pe un câmp, iar infrastructura era la îndemână.

Evident că uneori s-a construit prost, dar așa se întâmplă și azi. Diferența e că atunci a existat urbanism. A existat o consistență și o coerență a locuirii. Dacă ne uităm azi, se așază unul peste altul proiecte concurente, noile proiectele de-acum încearcă să rivalizeze cu vecinătatea pe care-o populează. Și atunci nimic nu seamănă cu nimic, e un fel de olimpiadă a fantasmelor.

Mai ales în fostele cartiere muncitorești construite înainte de 1950 în interiorul orașelor apare o supraînălțare peste vecini. Am găsit manifestul cuiva peste care a venit un bloc de genul ăsta. Omul le transmite celor care vin să înțeleagă că și lor li se poate întâmpla același lucru, să se trezească înconjurați de alte blocuri.

Tot în interiorul orașului apar, în ultima vreme, parcelările pe fostele parcuri industriale. Sunt super-ofertante, pentru că sunt oameni din clasa de mijloc care plecaseră în periferii cu „fantasmele verzi” și care își dau seama că nu au infrastructură. Noile ansambluri sunt deja foarte bine conectate la infrastructură, apropo de perioada socialistă. Platformele astea beneficiază direct de acest capital: sunt la 5-10 minute de metrou, sunt bine legate cu străzile, pentru că nu funcționau în zone strâmte.

Mai observ acest fenomen al „blocurilor-biscuit”. Sunt blocuri mici, de periferie. Eu le numesc „blocuri-biscuit” pentru că au trei-patru etaje și sunt în parcelări foarte înguste. Au niște apartamente foarte ieftine la demisol, în fața cărora se parchează. Știu sigur că e și ilegal. Pe lângă asta, e o precarizare incredibilă a locuirii. Nu ne dăm seama ce efecte poate să aibă asta asupra unui individ care, după ce că n-are lumină, stă într-o locuință ieftină, mai vede și mașina vecinului de deasupra parcată în fața ferestrei.

V.O.: Discutam cu cineva despre lipsa educației locuirii.

B.I.: Aici trebuie să fiu avocatul diavolului și să întreb: ce înseamnă educația locuirii? Crezi că în Italia sau Spania te învață cineva la școală? Eu cred că problema nu e educația, ci că oamenii nu își pun în minte lucrurile de care au nevoie cu adevărat, dincolo de ceea ce li se trântește în fiecare zi, gospelul de marketing. Sunt reclame care fac din mediul domestic o zonă eliberatoare de stres. Nu, nene, locuința e o zonă relațională, nu vei sta toată ziua să faci traforaj acolo.

V.O.: Ziceai undeva că oamenii ăștia nu trebuie judecați în felul în care sunt judecați pentru deciziile pe care le-au luat.

B.I.: E și una dintre problemele mele de cercetare: că trebuie să mă desprind de reacțiile care îmi vin în minte atunci când se discută probleme în zonele alea. Și sunt probleme ce apar prin design, nu ca niște accidente, pur și simplu. Aș vrea ca lumea să înțeleagă că trebuie să se uite la designul acestor proiecte: majoritatea lucrurilor care s-au întâmplat rău n-au fost întâmplătoare, n-au fost niște accidente biografice. Toate stăteau ascunse în detalii la care nu s-au uitat. Discuția pe care aș vrea s-o fac pleacă de aici: se pot uita oamenii la „sub-finisajele” astea? Sunt totuși foarte mulți bani pe care-i dai, deci trebuie să se uite atent pe ce-i dau. OK, nu sunt bani munciți acum, dar vor fi munciți în viitor.

Mesajul meu e că oamenii ăștia ar trebui înțeleși, dar și ei ar trebui să facă efortul să înțeleagă cum au ajuns acolo. Și să nu simplifice lucrurile, să zică că-s de vină primăria sau dezvoltatorii, autoritățile. Trebuie să facă antreprenoriat politic, să fie mai mult decât contribuabilul căruia i se dau chestii „pentru că el plătește taxe”. Asta e o viziune parașutată din alte culturi și nu poți introduce asta aici, pur și simplu. Dacă are buletinul pe București, cum să se aștepte ca primarul din Popești Leordeni să facă ceva pentru el? El nu contează acolo, ca actor politic. Trebuie să-și articuleze foarte bine poziția. În momentul în care vor să conteze, trebuie să-și facă buletinul acolo sau să se mute.

Aș mai sublinia că avem o mare problemă cu achiziția, cu ideea de proprietate. Aproape nimeni nu se gândește la chirie. Ai senzația că oamenii cred că dacă locul nu-i al lor, vor ajunge în stradă. De multe ori, foarte multe credite lunare sunt mai sus decât chiriile, iar indicele Robor a făcut ca programul Prima Casă să aibă un efect ștrangulator: s-au trezit oamenii cu 100 de euro în plus la rată. Ceea ce deja a devenit super-problematic nu doar pentru case, ci și pentru posibilitatea de a avea o casă. Dacă aș propune niște câmpuri de reflecție, sunt astea: „De ce să cumpăr?”, „Ce să cumpăr?”.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

*Calitatea locuirii colective în România va fi tema expoziției „Despre locuire” a Bienalei timișorene de arhitectură – BETA 2018 ce va avea loc în perioada 28.09 – 28.10.2018.

 

1