Cutia cu articole

Casa cu literaturi. Amenajare și concept curatorial pentru Muzeul Național al Literaturii Române

Proiect: Zeppelin
Text: Constantin Goagea
Foto: Radu Malașincu

Muzeul s-a redeschis după un peregrinaj de mai bine de doi ani, timp în care a fost ostracizat în spatele Casei Scânteii, ba, mai mult, redus la rolul de depozit și birouri. Acum are nu unul, ci două sedii. Cel de care ne-am ocupat se află într-o zonă foarte centrală, chiar în spatele Bisericii Albe de pe Calea Victoriei.

O plasare strategică, la câțiva pași de Biblioteca Central Universitară, Academia Română, Ateneu sau UNITER. S-ar putea spune că era piesa lipsă dintr-un puzzle cu cărți, istorie și scriitori. Spațiul e modest ca suprafață, dar altfel generos ca atmosferă, iar cei care îl conduc deschiși spre lumea ideilor noi despre ce ar trebui să fie azi un muzeu al literaturii.

Casa în care și-a găsit adăpost muzeul are o arhitectură decorată, eclectică de început de secol XX, adică locuința bogată tipică pentru orașul București, la curte, și cu demisol, etaj și mansardă. Compoziția e clasică, dar cu multe asimetrii, cu camere de diverse planuri, de la oval, la cerc sau pătrate, strânse toate într-un hol poligonal neregulat, cu tavane decorate și lambriuri. Și, bineînțeles, ca în orice casă veche cu ritualuri și uzanțe pe care azi nu le-am mai pricepe, camerele comunică unele cu altele, lucru care pentru un muzeu este ideal, fiindcă așa au putut fi create anumite trasee, fără a mai fi nevoie de nicio altă intervenție. Deschiderile dintr-o cameră într-alta creează perspective și unghiuri dinamice și pare că ceva nou așteaptă să fie descoperit în fiecare dintre ele.

*plan parter: Poezie: 1. Recepţie, garderobă, librărie. 2. Creatori de limbaje poetice. 3. Despre ce scriu poeţii. 4. Avangardă şi alte isme. 5. Sala Eminescu. 6. Sala Perpessicius

Am pornit de la principiul tematizării întregului muzeu și adaptarea tematicilor la această tipologie de spații. Dat fiind că avem o clădire cu etaje, discursul muzeal a fost organizat pe genuri literare: parterul e dedicat poeziei, etajul 1 – prozei și criticii literare, iar mansarda – teatrului, în timp ce subsolul a rămas un spațiu pentru evenimente și expoziții temporare. *Plan etaj – Proză, critică, eseistică: 1. Critici, cenacluri, reviste. 2. Mari povestitori. 3. Fantasticul în proză. 4. Enciclopedişti, memorialişti. 5. Eliade, Cioran, Ionescu. 6. De la carte la film. 7. Mari romancieri

Ni s-a părut că nu doar etajarea, ci chiar geometria și atmosfera unora dintre camere cereau acest fel de asocieri. Bunăoară, mansarda, cu spațiul ei plin de contraste și, de altfel, foarte scenografic, și-a primit cu ușurință genul ideal: teatrul. *Plan mansardă – Teatru : 1. Teatru tv şi ecranizări celebre. 2. Sala Caragiale. 3. Sala Alecsandri

Camerele rotunde aflate în axul intrărilor principale pe fiecare etaj au sugerat la rândul lor un fel de retorică declamativă. Pentru aceste locuri poetice, de altfel foarte mici ca dimensiuni şi ai căror pereți cu greu ar fi putut primi ceva, a fost creat un tip special de expunere.

Coji cilindrice accentuează forma camerei. Iar vizitatorii pot să intervină, să se joace cu prismele ascunse în această coajă, prisme pe care, învârtindu-le, descoperă diverse straturi de informaţie.

Cum fiecare nivel are aproximativ 300 mp, incluzând circulații și dependințe, ne-am dat seama că o abordare strict cronologică nu ar fi încăput, așa că fiecare cameră a fost organizată ca o miniexpoziție în sine. Tematicile propuse urmăresc să le faciliteze vizitatorilor conexiuni și asocieri literare și să releve anumite mecanisme creative în arta scrisului. Unele teme erau cumva de la sine înțelese, cum ar fi o cameră a celor mai mari poeți (Nichita Stănescu, Arghezi, Eminescu), sau cele dedicate celor doi mari autori clasici (Eminescu, din nou, și Caragiale), dar altele și-au propus să-i îndemne pe vizitatori să-și găsească propriile definiții despre ce este literatura română.

În acest fel teme precum „Despre ce scriu poeții?”, „Personaje literare – de la carte la film”, „Personalități enciclopedice” etc. nu puteau fi decât prilejul perfect de a alătura autori și scriituri foarte diferite, din epoci disjuncte uneori, punând astfel în valoare diverse momente literare și mai ales surprinzând limba română în formele ei cele mai artistice. Acest model de curatoriat prin teme și subteme permite ca în viitor conținutul sau anumite părți ale expoziției să poată fi schimbate, dar păstrându-și totodată coerența și substanța de bază.

Vizitatorii se așteaptă poate să citească foarte mult într-un astfel de muzeu, să găsească vitrine cu o droaie de manuscrise și cărți. Împreună cu echipa muzeului, am încercat însă să construim o experiență mult mai complexă, bazată și pe proiecție video, instalații interactive, arhive de sunete sau fragmente din piese de teatru și ecranizări.

Muzeul se folosește de tehnologie contemporană, de ecrane tactile și de sisteme digitale, astfel încât să poată să răspundă unor utilizări contemporane firești. Dincolo de artefactele și piesele de artă expuse și care nu pot fi atinse, restul experienței este una ludică, de căutare liberă printre informațiile din colecțiile digitalizate. Spre deosebire de majoritatea muzeelor de la noi, vizitatorii pot face și nu doar vedea lucruri, pot explora, își pot manifesta curiozitatea și cunoștințele.

Câteva dintre instalațiile care exprimă foarte bine acest spirit ar fi proiecția pe peliculă de apă ionizată de la parter, unde îl întâlnim pe Ion Caramitru recitând din Eminescu, sau aplicația pentru “învățat” franțuzește instantaneu din replicile personajelor lui Alecsandri.

Desigur că dintre toate instituțiile culturale muzeul la români este în situația cea mai dramatică la ora aceasta. De exemplu, peste 110 muzee au rămas fără sedii, cu colecțiile în cutii, adăpostite prin locuri total improprii. E ciudat să vezi că muzeele nu își mai au locul cuvenit în viața noastră culturală și cum nu merge nimic: de la finanțări la trotuarele proaste sau traficul ce îngreunează viața turiștilor care-ar dori să fie vizitatori, la lipsa de chef și de interes a oamenilor politici. Și totuși, publicul pe care să îl atragi cu un discurs contemporan, hipertextual, educație și distracție în același timp (edutainment, cum se spune) chiar există. Exemplul de deschidere și de determinare pe care l-am întâlnit la Muzeul Național al Literaturii Române nu e, de fapt, singular. Nu știu însă când această formulă de transmitere a culturii, accesibilă și adolescenților cu căști pe urechi, va deveni mai consistentă în peisajul românesc.

Info, credite
Muzeul Naţional al Literaturii Române
Coordonare design și curatoriat: Constantin Goagea (Zeppelin)
Design expoziţional: Justin Baroncea, Mihai Barbu, Ioana Trușcă, Mihaela Butoi, Mihaela Corina Dobre, Andreea Pîrvu, Alex Ivanof, Cristina Ginara, Doriana Mărășoiu, Eliza Cernătescu, Alex Condrea
Design grafic: Radu Manelici, Ioan Olteanu (Faber Studio)
Documentare: Andreea Ilinca
Programare: Adrian Claudiu Covaci
Instalaţii interactive: Ioan a Calen, Paul Popescu, Matei Popescu, Ana Cârlan, Răzvan Petre (Modulab)
Video editare: Mugur Grosu
Echipa MNLR – director: Ioan Cristescu; Victorița Doicescu, Andreea Drăghicescu, Iuliana Dumitru, Leonard Fulău, Cristina Milca, Alina Niculescu, Eugenia Oprescu, Ramona Tănase, Loredana Voicilă.
Consultant științific: Nicolae Mecu
Producţie: Urban Paint
Lumini: Vem Lighting

 

Articol conex:

Muzee pierdute. O expoziție

 

Autori: