Hota Smart Eco

Casa cea lungă de la Crucea

Proiect, foto: Mircea Vasvari
Text: Cosmin O. Gălățianu

Colegul meu, Vasvari

Pe Mircea Vasvari l-am cunoscut acum zece ani când ne pregăteam amândoi pentru admiterea la facultate. Veneam, alături de mulți alții, provinciali (unii în mod absurd de prin Satu Mare), în fiecare sâmbătă și duminică, la București și făceam cinci ore de desen și geometrie descriptivă cu profesorul Alexandru Bercan care era (și încă mai este, din câte am auzit) un fel de donator universal de studenți pentru școlile de arhitectură, fie că vorbim despre „Mincu” – unde mergea majoritatea –, fie că vorbim despre alte școli din afară, Anglia fiind cea mai vehiculată și mai exotică la vremea aia. Cei care aveau în plan să plece se și pregăteau în consecință, însă, cam cum se pregătesc sportivii în recuperare sau cei cu contractul în prag de reziliere: în afara lotului.

Totuși, Mircea era în față mai tot timpul și, de altfel, eu am aflat târziu că o să facă școala în Londra, pentru că nu avea traiectoria asta a unei pregătiri laterale și nici aerul că pe el îl așteaptă, de fapt, altceva mai înalt, mai complex, mai bun etc. Un lucru pe care mi-l amintesc foarte bine s-a întâmplat chiar la prima noastră „corectură”: aveam temă pentru acasă, de pe o săptămână pe alta, să facem o sută de desene de linie la foc automat, pe A4, cu obiecte oarecare de prin casă dintre care să alegem unul, cel mai bun, pe care aveam să luăm și notă. Eu am luat un 4 superb, asta pentru că am avut dintotdeauna explozie întârziată, dar și pentru că atunci am desenat doar tușa, la contur, în genul tatuajelor pe care le regreți a doua zi; el a luat 7, fiindcă desenase, carevasăzică, construcția; mai precis, dincolo de forma finală, puteai distinge și axele generatoare și volumele simple-rădăcină pentru obiectele complicate. 7 într-a unșpea era un fel de 10 la pregătire (4 era tot 4). Mircea Bercan mai făcea prognoze, fără subtilitate pedagogică ar spune unii; dar mie mi-a plăcut întotdeauna la el că nu era politically correct și că zicea pe față cum că unul sau altul e precoce și va ajunge arhitect. Așa a zis și despre Mircea, chiar atunci, în a doua săptămână de când începuserăm să ne pregătim.

Doi ani mai târziu, am dat amândoi examenul la „Mincu”, am intrat, dar el fusese deja admis la London Metropolitan University și nu ne-am mai intersectat de atunci.

Fac această introducere nu ca să-mi flatez nostalgic un prieten vechi. Dar, oricât de rotund sună, faptul că un arhitect născut în ’90 (deci imediat după Revoluție), școlit în afară și cu ucenicia făcută în birouri precum Caruso St John, Stephen Taylor, Duggan Morris sau Robert Barnes, se întoarce să-și deschidă propriul studio în România, și (atenție!) nu în București, ci în provincie, în Constanța, merită pomenit.

 

 

Longhouse

Crucea este un sat pe lângă Constanța, tipic așezărilor rurale din sudul României, dar, după cum îl descriu autorii proiectului prezentat, are și ceva din suburbia engleză față de care însă se distinge în două puncte: în față, casele nu au o expresie căutată și nu se arată în mod declarat străzii, iar în spate, nu descoperim celebrele grădini articulate, ci, mai cu seamă, ceva agricultură sau pur și simplu pășuni.

*plan de situație

 

Casa de la Crucea este făcută de Mircea pentru părinții lui, împreună cu arhitecții Diana Bucur și Alex Bucur, pe un lot alungit, cu vecini stânga-dreapta, ieșire la stradă și limita naturală a pârâului pe spate.

 

 

Pe această felie de pământ lucrurile sunt așezate fără file și aranjamente carteziene, grid-uri sau raportări în paralel, ci, cum îmi place mie de ceva vreme, potrivite (și fac un gest decalat înainte-înapoi cu palmele în jos). De altfel, până să intri în măruntaiele casei, livada pare cel mai ordonat lucru de pe parcelă, iar asta face ca limitele să se șteargă și casa îngustă și lungă, piscina îngustă și lungă și „balta” să definească un spațiu și niște relații care nu mai țin seama de ordonarea preexistentă a parcelarului, ci de una interiorizată, proprie locuirii.

 

 

La interior – camere. Camere în anfilada dictată de pereții transversali care subîmpart rezonabil și simplu spațiile hipercunoscute ale unei case.

 

 

În secțiune însă există o mișcare, pentru că parterul cu legăturile principale la teren (accesul sau ieșirea pe terasă) este prins între două formule similare de în-camerări, dar care alterează sau influențează câte ceva din jur: la subsol, pentru accesul la exterior și lumină naturală, se schimbă topografia locului și apare o săpătură compensatorie cu scări libere de o parte și de cealaltă, adosate casei, iar la etaj, cele două dormitoare nu pot ocupa întreaga lungime a construcției, așa că are loc o reducție față de amprenta la sol și, implicit, locul de luat masa de la parter nu mai stă sub camere, ci sub șarpanta care se frânge și coboară pe jumătate din casă.

 

 

Lucrul acesta îmi amintește de casele vechi bucureștene unde, de cele mai multe ori, decalaje de acest tip însemnau o ierarhizare internă și casa „mică” era a servitorilor, deci secundară și servantă, în timp ce casa „mare” adăpostea camerele bune. Sigur că aici nu vorbim despre același lucru și nici nu ar avea de ce să fie așa; dar este foarte interesant, cel puțin pentru mine, că ruptura, decalajul, nu se face pe axul vreunui perete transversal, ci chiar pe mijlocul camerei de zi. Cu alte cuvinte, dacă am elimina o jumătate, nici cealaltă n-ar mai rezista.

*secțiuni

*plan demisol *plan parter*plan etaj

Aceste derogări de la ceea ce pare la prima vedere firesc, cum e și cazul scării care se rotește în jurul grupului sanitar, le-aș evacua urgent din categoria „stângăcii” nu pentru că ar fi din capul locului declarate ca fiind făcute în mod deliberat (ceea ce cred că le-ar asigura și mai tare poziția în categoria amintită mai sus), ci pentru că la o asemenea casă frumoase sunt tocmai aceste incidențe și coliziuni dintre elemente, poate mai mult decât camerele lambrisate sau ferestrele care decupează în brâul casei.

 

 

Închei prin a mărturisi că aceasta este una dintre casele mele preferate văzute în ultima vreme la noi și mă bucur că dintre toți colegii de generație, Mircea Vasvari, vorba pictorului, arată primul.

 

 

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
1