În timp ce în alte părți ale Europei subiectul locuirii poate face diferența în alegerile electorale, în România subiectul este aproape inexistent pe agenda dezbaterilor politice. De peste 30 de ani, asistăm la o retragere abruptă și profundă a statului din a-și asuma responsabilitatea asigurării unui drept fundamental al oricărui cetățean: accesul la o locuință decentă.
Text: Alexandra Lulache, Marina Batog, MKBT
Foto: Petre Dalea, George Popescu, MKBT
Ca societate civilă, datele la care avem acces să ne ajute să înțelegem cine, ce și cât face în domeniul locuirii din România sunt slab monitorizate și neconcluzive, iar o primărie care vrea să facă mai mult se va confrunta cu un instrumentar limitat și slab finanțat. Puținele discuții publice pe subiect prezintă perspectiva marilor centre urbane precum Bucureștiul și Clujul, pe când orașele în declin demografic, care reprezintă o bună parte din experiența urbană românească, se confruntă cu un set specific de probleme de locuire care devine opac pentru politicile de dezvoltare locală. Treptat însă, comunități locale din țară înțeleg necesitatea acestor politici și merg înainte cu resurse atrase prin eforturi proprii. Acest articol prezintă eforturile ultimilor ani ai Reșiței – un oraș industrial din Vestul țării, unde autoritatea locală și organizațiile societății civile au lucrat împreună ca să îmbunătățească condițiile de locuire din cartierele marginalizate ale orașului. E un demers necesar, pe cât este de dificil; un proces amânat de prea mult timp, deși este printre puținele din câte știm noi din țară. E un proiect care a început cu un avânt mare, iar pe drum s-a lovit de obstacole care au dezvelit barierele structurale care fac intervențiile așa greoaie. E un proces încă în derulare care a testat capacitatea, răbdarea și speranțele tuturor, dar din care credem că pot învăța comunități locale din toată țara.
Pentru a auzi povestea dintr-o altă perspectivă, direct de la cei care au trecut prin ea, ascultați podcastul Conversații despre Locuire: Episodul 4 Anatomia unei relocări.
Moștenirea comunismului și a tranziției
În țări precum Marea Britanie, Franța sau Danemarca locuirea este, de zeci de ani, un subiect de dezbatere electorală recurentă și aproape obligatorie. Există candidați care promit politici de locuire și votanți care îi trag la răspundere dacă nu se țin de treabă. În România, politicile despre locuire sunt blocate într-o letargie sistemică, construită în lunga perioadă în care statul s-a retras din construirea, gestionarea sau legiferarea locuințelor.
Multele cartiere mari de blocuri socialiste la care ne uităm azi au fost construite de stat, în a doua parte a secolului 20, (În 1992, 45.3% din locuințele convenționale din clădiri de locuit multifamiliale erau încă în proprietate publică, conform datelor Recensământului din 1992. În 2011, procentajul scăzuse deja la 2%.). Acestea au fost rezultatul unor programe de investiții masive în a dezvolta locuințe noi care să susțină politica de industrializare țării. Ca rezultat, în anul 1992 statul român deținea peste 1.603 milioane de locuințe, cele mai multe în blocuri din mediul urban (Conform datelor din Recensământul din 1992).. Istoric, aceste locuințe susțineau un contract social care spunea că atâta timp cât muncești, ai unde să locuiești. Cele mai mari uzine sau instituții aveau stoc locativ propriu pe care-l alocau angajaților cu familii pentru o chirie modică. Cei fără familii (nefamiliștii) erau repartizați în cămine muncitorești formate din camere individuale și facilități la comun, spre exemplu grupuri sanitare pe etaj, (O discuție interesantă a politicii de locuire în perioada comunistă în „Urbanization in Romania”, de Per Ronnås, 1984.)
După ’89 au urmat niște decade de vid legislativ și de politică publică în domeniul locuirii. Statul s-a retras brusc. Dacă în perioada 1971-1980, statul român a construit și dat în folosință peste 1.236.355 locuințe* în mediul urban, între anii 2011-2020 a livrat 17.207 locuințe construite prin fonduri publice.(*Ibid. Studiul menționează, de asemenea, că și locuințele construite de sectorul privat în acea perioadă (aprox 2.8% / 21 mii de unități) au fost în majoritate dezvoltate cu împrumuturi guvernamentale.)
Autoritățile centrale au descentralizat atribuțiile de investire în locuire către nivelul local, dar fără să le acompanieze cu mecanisme de sprijin financiare sau procedurale. În paralel, statul a vândut uzinele unor investitori privați, însă pe bucăți. Sectorul privat a preluat componentele productive și rentabile economic lăsând în urmă stocul de locuințe aferent, care astfel a intrat într-o zonă gri greu de administrat dar ușor de exploatat. A avut loc o decuplare a politicii economice de cea de locuire; cea din urmă a fost neglijată, în timp generând haos și degradare.
Treizeci de ani mai târziu un salariu minim pe economie garantat de stat în România acoperă între 50-80%* din costul chiriei de pe piața liberă a unui apartament de confort inferior, într-o zonă ieftină, din principalele orașe ale țării.(*Conform rapoartelor de piață, chiria pentru un apartament de 2 camere în cele mai ieftine zone din București este de cca 370-400 EUR/lună, cât aproape 80% din salariul minim net lunar de 2.363 lei, pentru anul 2024. Sursă estimări chirie – aici)
În UE se consideră că dacă ești nevoit să cheltuiești mai mult de 40%* din veniturile nete ale gospodăriei pe costuri de locuire (chirie plus utilități, spre exemplu), ești expus sărăciei locative. (*Comisia Europeană prezintă, ca standard de referință pentru a defini rata de suprasolicitare a costurilor locuirii la 40% din venitul net al gospodăriei, inclusiv costul utilităților. Cu alte cuvinte, se consideră că e inacceptabil de mult dacă ești în postura de a cheltui mai mult de atât pentru a î-ți permite o locuință adecvată.)
În cazul ăsta, ce soluții există pentru o persoană care nu își permite o chirie pe piața liberă?
Cum se oferă sprijin locativ în România?
Stocul de locuințe în proprietate publică, cu chirie redusă, subvenționată, este în prezent foarte scăzut raportat la nevoile oamenilor. O primărie care chiar încearcă să-și sprijine cetățenii, din toate păturile sociale, să locuiască în condiții decente se lovește de absența unui cadru favorizant din punct de vedere financiar, organizațional sau politic. Practic nu are pârghiile necesare care să o ajute să navigheze acest efort.
În orașele mari observăm un deficit major de locuințe sociale și liste lungi de așteptare. [Conform ActiveWatch (2023) din 2010-2022 Primăria Municipiului București a dat spre folosință numai 289 de locuințe sociale, în contextul în care în 2023 erau înregistrate 14.262 de solicitări. Estimările Consiliului Social și Economic al României deduc că numărul de locuințe sociale nu ar depăși 10.000 în toată țara (LOCUIREA ÎN ROMÂNIA, 2022)].
În orașe cu bugete mici, decizia unei primării de a rupe un milion de euro din bugetul anual ca să avanseze un proiect de construcție de locuințe sociale devine o mișcare tensionată — aceiași bani ar putea reprezenta contribuția orașului la niște proiecte co-finanțate care ar putea avea un impact pozitiv pentru mai mulți locuitori. Mai mult, locuința socială este proprietatea inalienabilă a primăriei, construită și administrată doar de către primărie și nu i se poate schimba funcția; așadar nu reprezintă doar o investiție de construcție ci înhămarea bugetului local la un cost recurent de mentenanță.
La nivel de lege există și alte soluții pentru sprijin dincolo de locuințe sociale, dar sunt puține și greu de implementat. De exemplu, prin Legea pentru combaterea marginalizării 116/2002 o persoană vulnerabilă poate accesa ajutor de chirie. Dar din discuții cu potențiali beneficiari aflăm că mecanismul dă rezultate slabe, în contextul în care închirierea la negru și discriminarea etnică pe piața chiriilor sunt în continuare practici comune. Un spectru mai larg de soluții ar putea cuprinde acordarea de sprijin financiar pentru cumpărare acelor housing ready (care pot să locuiască independent și să susțină cheltuielile unei case), cesionarea unor loturi de teren sau instituirea unei agenții de chirie socială. Mai mult, dezvoltatorii imobiliari ar putea fi stimulați să construiască o cotă de apartamente sociale, autoritatea locală poate prelua locuințe neocupate și fără moștenitori prin succesiune vacantă sau le poate achiziționa de pe piața liberă în loc să le construiască. În teorie legea permite aceste soluții dar nu au fost operaționalizate prin acte normative sau stimulante financiare.
Mai există însă o categorie de locuințe – denumite convenabile – pe care primăriile le pot folosi în scop social. Dacă am intra în toată povestea locuințelor convenabile ne-ar trebui un întreg alt articol, dar pentru scopul nostru actual este suficient să dăm ca exemplu de locuință convenabilă fix acele cămine de nefamiliști pe care primăriile actuale le-au moștenit de la uzine. Ele nu sunt încadrate în categoria legală de locuință socială, dar sunt în proprietatea primăriei care le poate folosi cum crede de cuviință. De exemplu le poate vinde, sau le poate aloca persoanelor vulnerabile pentru o chirie sub prețul pieței. Aceste locuințe pot reprezenta o rezervă foarte utilă de stoc locativ (pentru localitățile care încă nu le-au vândut), dar în secțiunea următoare o să vedem cum deseori ele au fost preluate la pachet cu limitări încă din proiectare, care sunt mai pregnante în orașele cu o istorie industrială bogată.
Acest articol prezintă cazul Reșiței, un oraș mic-mediu, reședință de județ din Vestul țării, unde mai mulți actori depun eforturi să dezlege și să repare situația locuirii precare din oraș. Doar că într-un astfel de demers nu poți să o iei de la zero, ci trebuie să gestionezi moștenirea de 30 de ani a tranziției. Este o moștenire care te lasă în brațe cu sute de locuințe degradate, foarte puțini bani și foarte puțină flexibilitate în a folosi resursele de care dispui.
Mociurul
În 2016, când am ajuns prima dată la Reșița, am aterizat direct în Mociur, la căminele cu priveliște spre câmpul gol și halele rămase din fostul sit industrial cu același nume. Multe ferestre aveau geamurile sparte, pereții erau invadați de mucegai, iar tot ce trecea prin canalizare se acumula în subsol. Fațada era peticită cu rufe puse la uscat, holurile înțesate de obiecte și cabluri de curent conectate improvizat. Afară, în fața blocului, erau foarte mulți oameni, mai ales copii. Așa îți dai seama că ai în față un bloc cu spații foarte mici de locuit: când oamenii își extind casa în spațiile exterioare.
În iarna lui 2022, în urma intervenției administrației locale, acei oameni au primit locuințe altundeva și un excavator spărgea pereții exteriori ai Blocului 1. Utilajul a dezvelit urmele adaptării și rezilienței oamenilor atunci când își construiesc un acasă. Deși blocul era degradat și insalubru, multe dintre familiile care locuiau în el își amenajaseră spațiul de locuit așa cum putuseră mai bine: zugrăviseră în culori vii, copii îl desenaseră pe Moș Crăciun pe pereți; lumea își reparase, încălzise și îmbunătățise locuința, fiecare după posibilități.
*Căminul 1 din Mociur în curs de demolare, iarna anului 2022. Fotografie de Petre Dalea
Tipologia de locuire din Mociur se regăsește în aproape fiecare oraș românesc, o reminiscență a viziunii și investiției masive în locuire de dinainte de ‘89. Atât viziunea cât și blocurile au intrat în abandon administrativ în perioada tranziției și au fost ocupate de oameni pentru care le-au fost refugiu. Enclavele de locuire improprie au apărut cel mai des în fostele ansambluri de blocuri confort 3 și cămine de nefamiliști construite pentru muncitori. Pe Str. Rafinorilor, în Ploiești, și în cartierul Combinat, în Făgăraș, toponimia încă le amintește rațiunea de a fi. În Ferentarii Bucureștilor, pe Aleea Livezilor, în anii ’70 s-au construit laolaltă* blocuri conținând doar garsoniere confort III8, 1.008 în total, fiecare cu suprafață sub 23 mp/locuință. (Din „Ferentari incomplet”, Andrei Răzvan Voinea, Dana Dolghin, Gergely Pulay)
Poveștile acestor blocuri urmează cursuri ușor diferite în anii 2000: unele locuințe fost cumpărate de chiriași, altele au rămas în purgatoriu legal, iar altele au rămas la/sau au fost preluate de primării care nu au avut fondurile necesare să le întrețină. Este o situație care a ascuns de-a lungul timpului inerția, nepăsarea sau corupția. Cele mai bune locuințe din stocul public s-au dat rapid; majoritatea celor rămase în proprietate publică erau în construcții sub-standard, degradate, cu spații mici și utilități la comun.
În Reșița și nu numai, tranziția a fost însoțită de disponibilizări masive, cărora le-a urmat o schimbare demografică etapizată. Populația Reșiței a scăzut de la 100.000 în anii ’80 la sub 60.000 conform ultimului recensământ. Pierderea locurilor de muncă a fracturat promisiunea pe care o făcuse statul — că atât timp cât muncesc, vor avea și unde să locuiască. În școala profesională ți se oferea un loc la cămin, la locul de muncă, o cameră în căminul de nefamiliști, iar apoi îți făceai o familie și ți se repartiza un apartament. Un cetățean putea progresa gradual pe trepte de confort locativ, în funcție de statutul familial și profesional.
Pe parcursul ultimilor 30 de ani, mulți dintre cei disponibilizați au migrat, au îmbătrânit și s-au stins din viață, ori s-au mutat în satele de unde erau, iar stocul locativ a rămas subutilizat. Dintre foștii muncitori rămași în cămine, unii au început să întemeieze familii în camerele neocupate. Alții și-au „vândut” camerele pentru sume mici, pe chitanțe de mână, către familii sărace cărora le-au fost crescute chiriile și nu își mai permiteau să locuiască altundeva în oraș. Anii 2000 a fost perioada fierului vechi, când mulți mociureni trăiau de pe-o zi pe alta din exploatarea scheletelor metalice ale uzinelor închise. Până pe la finalul anilor ‘90, în Mociur utilitățile au continuat să funcționeze — apa caldă, canalizarea, curentul electric. La începutul anilor 2000, deja contractele cu proprietarul nu au mai fost înnoite, familiile au crescut, lucrările de mentenanță s-au oprit și gradual condițiile s-au înrăutățit.
Oamenii au făcut ce au putut ca să-și renoveze și să-și repare casele. Au plecat în străinătate și apoi și-au instalat bucătării și sobe, au pus faianță și au zugrăvit. În pofida acestor lucruri, atunci când primăria a preluat oficial blocurile în 2013, mulți dintre locatari nu aveau buletine, apa curgea prin apartamente de la etajul 4 până la 1, apăruseră mucegai și insecte, iar clădirile se șubreziseră structural. În total, în cele două cămine erau 180 de unități locative, dar ca urmare a degradării avansate, nu toate erau utilizate.
Supraaglomerarea și împărțirea unor facilități la comun au crescut tensiunea și conflictul dintre vecini. Apa, electricitatea și grupurile sanitare erau împărțite la mai multe gospodării, lucru care genera certuri dese despre cum se împart costurile, cine/ce a stricat sau a reparat. O parte dintre foștii locatari își aminteau cum se chinuiau să își țină copii în școală când aceștia erau încurajați de ceilalți tineri din bloc să renunțe la educație și să se apuce de strâns fier vechi.
În același timp, ei povestesc cum s-au format relații de prietenie, rudenie și susținere reciprocă puternice între vecini, iar în fiecare zi trotuarul din fața celor două blocuri din Mociur era plin ochi de oameni care stăteau la vorbă. Circula un mit urban cum că micul magazin mixt din Mociur avea cele mai mari vânzări din toată Reșița, nu numai pentru că deservea o comunitate densă și apropiată, dar și pentru că Mociurul a fost, în multe feluri, exclus din restul resurselor orașului. Pentru multe persoane, ideea de a părăsi locul unde au găsit susținere și apartenență în vremuri grele a fost înspăimântătoare. Dar siguranța dispăruse și a devenit din ce în ce mai clar că în acele blocuri nu mai puteau locui oameni.
*Blocurile din Mociur în 2017: maidanul din spatele blocului (sus) și instalațiile de curent și apă din bloc (jos). Fotografii de George Popescu
Relocarea din Mociur
Oportunitatea îmbunătățirii condițiilor de trai a venit în 2016, când a fost anunțată prima finanțare din fonduri europene pentru locuințe sociale. Atunci s-a înființat un Grup de Acțiune Locală (GAL) Reșița, organism ce aduce împreună mai mulți actori din oraș pentru adresarea sărăciei urbane: autorități publice locale, societatea civilă, sectorul privat și reprezentanți din zonele marginalizate ale orașului. Această structură transpune în practică principiul de lucru al Dezvoltării Locale plasate sub Responsabilitatea Comunității, sau DLRC, cum este abreviat acest mecanism în politica europeană. Împreună, membrii GAL au mandatul de a elabora o strategie de regenerare a zonelor urbane marginalizate prin intervenții integrate – care conțin atât componente soft de servicii sau asistență, cât și componente hard de infrastructură și dotări — iar ulterior primesc alocări de fonduri UE pentru implementarea acestei strategii. (MKBT a avut un rol activ în co-fondarea GAL Reșița în 2016, alături de Primăria Reșița și partenerii locali. MKBT a coordonat elaborarea celor două strategii depuse spre finanțare de GAL Reșița până acum (în 2017 și 2023). Totodată, MKBT a oferit asistență tehnică Primăriei Reșița în a regândi și revizui grila de alocare a locuințelor sociale din oraș și a regulamentului de gestiune a locuințelor sociale, ca premiză pentru îmbunătățirea relației proprietar-chiriaș.)
Dacă perioada tranziției a fost Episodul 1 pentru oamenii care locuiau în Mociur, din 2019 am putea spune că începe Episodul 2. Dar va fi prima dată în care autoritățile locale își mobilizează resursele necesare de oameni, timp și fonduri din direcții și departamente, ca să relocheze aproape 500 de persoane, în condiții de trai mai potrivite unei vieți decente.
Proiectele GAL Reșița au vizat mai multe zone din oraș, dar investițiile integrate din Mociur au fost cele mai ample. Scopul lor a fost să transforme radical cartierul, dintr-unul degradat, rău famat și relativ segregat, într-o zonă de locuire de calitate bine conectată. Blocul 2 urma să fie recompartimentat, consolidat și renovat. Astfel, cele 90 de camere de camere de nefamiliști urmează să fie cuplate și transformate în 50 de apartamente adecvate ca suprafață pentru familii, cu grup sanitar și bucătărie proprie și utilități contorizate individual. Expertiza tehnică a constatat că Blocul 1 era prea degradat structural pentru modernizare, cu subsolul impregnat de dejecții de la zeci de ani de canalizare defectuoasă, așa că a fost demolat. În paralel, au fost reabilitate drumurile și școala-grădiniță din Mociur, iar în locul Blocului 1 este planificat un spațiu verde. Totodată, zona sitului industrial vecin urmează să treacă printr-un proces de conversie cu funcțiuni mixte care să integreze mai bine cartierul în viața orașului.
Dacă ne uităm la experiențele altor orașe europene observăm că, mult prea des, astfel de proiecte de regenerare urbană duc la fenomenul de renoviction – un schimb de locatari prin care comunitățile sărace nu ajung să beneficieze de condițiile îmbunătățite din vechiul lor cartier și sunt împinse să se mute în alte zone marginale. Dar piatra de temelie a acestui proiect este ca locuințele modernizate să fie înscrise în mod legal drept locuințe sociale, iar familiile care își doresc și sunt eligibile, să poată reveni în Mociur.
O parte din vechii locuitori ai căminului 2 se vor reîntoarce la un bloc nou și la un cartier schimbat. Dar în oraș este nevoie de mai multe locuințe care să deservească un rol social, nu doar în compensare pentru căminul demolat și reducerea numărului de apartamente din cel în renovare, dar pentru a îndeplini nevoia de sprijin locativ de la nivelul întregului oraș. Primăria Reșița a accesat fonduri guvernamentale pentru a construi un stoc adițional de 88 locuințe sociale și 12 locuințe pentru tineri din medii defavorizate, iar în paralel a preluat 30 de apartamente de pe piața liberă — 18 prin achiziție și 12* prin succesiune vacantă. (Date puse la dispoziție de Primăria Municipiului Reșița.)
*Căminul 2 din Mociur în curs de modernizare în 2023. Fotografie de MKBT
Conform planului, a fost nevoie ca oamenii care locuiau în Mociur să fie mutați altundeva. Au urmat doi ani în care Direcția de Asistență Socială și Direcția de Patrimoniu din primărie au „vânat” spații pentru locuire. Primăria și-a scuturat buzunarele să identifice ce locuințe vacante (convenabile, de necesitate, ANL, etc.) au în proprietate care pot fi renovate rapid și date în folosință, ce puteau cumpăra sau prelua de pe piața liberă.
Împreună cu autoritățile publice responsabile, două ONG-uri locale, Nevo Parudimos și Fundația Humanitas Pro Deo (FHPD), s-au implicat activ în tot procesul — au renovat și amenajat locuințele pregătite pentru relocare, au colectat donații de mobilă și alte bunuri de care cineva ar avea nevoie ca să se instaleze într-o nouă casă. Pentru a nu lăsa pe nimeni în urmă, FHPD a închiriat locuințe pentru familii cu istoric lung de neplată și evacuare din chirie, acționând ca intermediar și broker de încredere între proprietar și chiriaș. În final, primăria a renovat și pregătit pentru relocare temporară un fost cămin de elevi al Liceului Tehnic (zis Căminul Tehnic). Acesta a fost desemnat pentru familiile ce ar urma să se întoarcă în Mociur când va fi gata Blocul 2.
În paralel, a început consultarea și consilierea cu familiile din Mociur. Direcția de Asistență Socială a făcut un matchmaking de la caz la caz, încercând să potrivească nevoile gospodăriilor (mărimea familiei, capacitatea de a-și plăti utilitățile, dorința de a rămâne în apropierea altor persoane etc.) cu locuințele pregătite de Direcția de Patrimoniu. În jur de 20 de familii din 140 au fost mutate în Căminul Tehnic, iar restul în alte locuințe deținute sau preluate de primărie prin oraș.
Viață nouă, blocată în așteptare
Din acest punct, povestea oamenilor din Mociur se împarte în două. Am mers pe teren și am intervievat oameni din familiile relocate în locuințe răspândite prin cartierele Reșiței unde am găsit relatări despre cum se începe o nouă viață: adaptări la vecini noi, străduința de a crea un nou acasă, viață cotidiană descrisă a fi mai liniștită și mai în siguranță. Familiile relocate povesteau că se bucură de mai mult spațiu, de case mai bine încălzite, iar copiii – desprinși de anturajul vechi și deodată cu mai mult spațiu personal în casă — și-au schimbat atitudinea față de școală.
Pentru oamenii relocați în Căminul Tehnic însă, lucrurile au decurs diferit. Condițiile din cămin trebuiau să fie temporare iar atunci când au acceptat să plece din Mociur li s-a comunicat că nu vor sta la acolo mai mult de șase luni, maxim un an. Aici a apărut primul hop. Din start au fost create așteptări de timp prea scurte. Apoi autoritățile de la nivel central au întârziat în eliberarea fondurilor scurtând timpul de implementare, au apărut dificultăți cu firma de construcții contractată, în pandemia COVID-19 au crescut surprinzător de mult costurile în construcții și sumele bugetate nu mai erau de actualitate. Toate acestea au condus la întârzieri foarte mari în șantierul de renovare al blocului din Mociur și la escaladarea nemulțumirilor din Căminul Tehnic. La 2 ani de la evacuarea familiilor din Mociur, când scriem acest articol, blocul în renovare încă nu este gata.
Condițiile din Căminul Tehnic nu erau ideale din start. Deși clădirea fusese renovată, fiecărei familii îi fusese alocată o singură cameră, chiar dacă unele familii aveau și peste 5 membri. Costurile utilităților, toaletele și dușurile erau la comun, ceea ce înseamnă că se fac peste doi ani de când femei, bărbați, vârstnici și copii, aproximativ 20 de familii, împart aceleași grupuri sanitare de pe etaj. Situația s-a agravat când, la finalul verii trecute când o furtună a zburat acoperișul căminului și a durat luni bune până când a fost reparat. Între timp, căminul a trecut prin ploi, s-au extins infiltrațiile și mucegaiul. Reparațiile locuințelor din stocul public de locuințe durează foarte mult, fiind făcute de aceeași Direcție de Întreținere care se ocupă de toate lucrările publice din oraș. Prin urmare, deseori problemele minore, neadresate luni de zile, se transformă în degradări majore și frustrări pe măsură.
Deși timp de aproape doi ani majoritatea chiriașilor au rămas cu cheltuielile la zi, la jumătatea lui 2023 au început să apară restanțe, care în timp s-au transformat în datorii majore. Restanțele au apărut atunci când operatorul de energie a transmis o factură cumulată pe trei luni care ajungea la 1.200 lei per cameră. Plățile acestea cumulate trimestrial sunt foarte greu de gestionat pentru persoanele cu venituri reduse. Puțini și-au permis să plătească, căldura a fost întreruptă o perioadă în tot blocul, frigul și mucegaiul au continuat să se răspândească. De altfel, centrala nu era adecvată ca eficiență și cost, nefiind menită încălzirii rezidențiale, cu atât mai mult a unor familii cu venituri reduse. În final, primăria a gestionat și acest hop pentru a putea reporni căldura în prag de iarnă, după o toamnă cu frig, apă rece în casă și risc de îmbolnăvire. Experiența a făcut ca în Căminul Tehnic, o parte din familiile venite din Mociur să trăiască în condiții poate și mai rele decât cele anterioare. Azi oamenii sunt frustrați și îngrijorați cu privire la incertitudinea viitorului.
Cât timp a mers bine, proiectul de relocare din Mociur a fost transparent, adaptat la nevoi și într-o bună măsură inovator ca mix de soluții, cu un efect pozitiv dovedit pentru desegregare. Când s-au extins însă, pe o perioadă indefinită, termenele de finalizare ale blocului din Mociur, oamenii lăsați în urmă s-au simțit mințiți, adăpostiți sub un alt acoperiș șubred, într-o nouă situație necunoscută și vulnerabilă.
În noiembrie 2023, GAL Reșița a depus către Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene o nouă strategie, pentru perioada 2024-2029. Aceasta solicită, printre altele, și diferența de fonduri necesare pentru a termina blocul din Mociur. Este nevoide de cel puțin încă 1 milion de euro pentru finalizarea lucrărilor la fostul cămin 2, fonduri care ar fi imposibil de acoperit de primărie din surse proprii.
Acești ultimi ani de eforturi din Reșița au arătat valoarea și importanța acțiunilor integrate și, mai ales, a integrării în oraș a grupurilor marginalizate. Dar au ilustrat și limita de acțiune a unei administrații locale mici, dependente de fonduri de la nivel central, care în continuare își cară în spate singură impactul catastrofal al dezindustrializării abrupte.
În loc de concluzii
Relocarea din Mociur a fost un demers care a început cu un avânt mare, s-a lovit de obstacole pe drum și acum a rămas cu o listă serioasă de lucruri de terminat. Dar un proiect de amploarea asta a cerut de la autorități un grad de experimentare, adaptabilitate și diversificare a soluțiilor care este foarte diferit de status quo-ul instituțional și practicile înrădăcinate în guvernanța locală. Politica de locuire, care decade la rândul a fost strâns cuplată de cea industrială, a rămas suspendată într-un haos și vid de politică publică. Capacitatea orașelor mici de a construi, cumpăra, repara și renova locuințe este restrânsă, iar fondurile pentru regenerare urbană în România nu sunt suficient dedicate investițiilor care deservesc persoanele vulnerabile.
În România zilelor noastre, dacă nu-ți permiți să cumperi sau să închiriezi de pe piața liberă, alte soluții accesibile la preț sunt cvasi non-existente. Cei cu venituri reduse sunt nevoiți să renunțe la confort și siguranță, supraaglomerând stocul rezidual al fostelor locuințe de început de drum ale muncitorilor – cămine de nefamiliști, blocuri confort 3. Cea mai mare parte a stocului locativ public a fost vândut, mai puțin cele degradate, deseori situate în periferiile siturilor industriale de care aparțineau. Trebuie să ne uităm cu atenție la toate păturile societății și să înțelegem că, de fapt, nu ne putem bucura de orașe care arată din ce în ce mai bine, câtă vreme numeroase comunități și grupuri locuiesc în continuare în condiții lipsite de demnitate. Pe principiul housing first, sau „ în primul rând o locuință”, nu ne putem aștepta de la oameni care nu au acces la apă și canalizare, la sisteme de încălzire sigure, la o locuință care să nu pice pe ei la primul cutremur sau care e în pericol iminent de incendiu, să poată face progrese majore ca să iasă din sărăcie.
Deci cine-și asumă responsabilitatea „Mociur-urilor” din orașele țării, fie ele (încă) în proprietatea primăriilor, sau vândute, parțial sau integral oamenilor? Din 2016 până acum, căminul 1 din Reșița nu mai există, dar căminul 6 din Făgăraș încă e-n picioare, în continuare mișunând a copii și șobolani deopotrivă. La fel și blocurile din zona Oborul Nou al Călărașului, din Mimiu în Ploiești, Electrolizei în Baia Mare și lista continuă. Este atât de comună situația fostelor cămine muncitorești degradate, devenite atât refugiu cât și capcană pentru oameni care au fost marginalizați din restul orașului, încât ar fi surprinzător să găsim un exemplu de oraș care nu are un astfel de cartier.
Politicile de regenerare prin demolare și relocare mediată au fost și sunt intens dezbătute la nivel european. Ce păstrăm și ce trebuie să reconstruim? Cu toate astea, ce-ar fi mai înțelept de făcut în orașe precum Reșița și Făgăraș, menționate aici, care au pierdut peste 30% din populație de la Revoluție până în prezent și ale căror cartierele abundă de locuințe goale, încuiate, fără chiriași, moștenitori, sau cu proprietari care își duc viețile în altă parte? O parte semnificativă de locuințe din orașele medii, mici și dezindustrializate ale României au fost lăsate într-un fel de purgatoriu unde degradează din abandon, în paralel cu fostele cămine erodate de supraaglomerare.
În Reșița am văzut că atunci când ai o primărie deschisă și o societate civilă activă care se folosesc de toate resursele pe care le au la dispoziție, pot rezolva niște urgențe majore. Și totuși, dacă se străduiesc să asambleze componente care nu sunt neapărat proiectate să funcționeze ca un întreg, problemele și fricțiunile sunt inerente. Pe termen lung, autoritățile locale au nevoie de sprijinul celor centrale, mai întâi cu o viziune coerentă pentru guvernanța domeniului locuirii, iar apoi cu politici, instrumente legale și fonduri care să permită experimentarea și scalarea unor soluții, pentru a transforma ideile în proiecte reale și eficiente, cu început și sfârșit, care nu riscă să reitereze nesiguranța sau incertitudinea pentru cei vulnerabili.
DE PROIECTE
Articole conexe:
