Reinier de Graaf: Un secol ce nu a existat

Intro : Ștefan Ghenciulescu

„Patru pereți și un acoperiș. Despre natura complexă a unei profesii simple.” O carte de Reinier de Graaf

Zeppelin publică rar „starhitecți”. Și când se întâmplă, e vorba mai ales de un proiect izolat, la care, dincolo de focurile de artificii (care au și ele valoarea lor), apar și lucruri mai importante : o (plus)valoare ca loc public, o transformare urbană deșteaptă, spații frumoase, inovație care chiar va duce niște lucruri mai departe…. Sau pentru că exprimă un fenomen care trebuie pus în discuție în mod critic. Sau, pentru că asta e, avem cu toții plăceri vinovate.

În rest, ni se pare că arhitectura pentru Instagram e cam ca blockbuster-ele: își au locul lor, cu toții ne ducem la ele, dar cu cât se umflă mai tare, cu atât încep să fie la fel. În plus, au o prezență atât de covârșitoare, încât chiar nu prea mai cum să mai adaugi ceva la avalanșa de informații și postări.

OMA sunt una dintre excepții de la această regulă: trebuie să recunosc că ne plac în continuare foarte mult. Da, da, știm : ceva păcate, mult business.…..și mult PR. Dar chiar și oamenii care nu îi suportă trebuie să recunoască că la ei e vorba întotdeauna și de ceva mai profund decât de căutări formale, limbaj, epatare. Nu poți nega cercetarea, inovația permanentă și curajul de a deconstrui și reconstrui lucrurile și ideile cele mai familiare.

A, și mai e vorba de ceva : de cultură veritabilă și de felul în care aceasta se vede în proiecte, precum și de valoare spațială (imitate cu disperare de o mulțime de epigoni) și de farmecul ușor punk și subversiv al celor mai bune proiecte, chiar și în cazul celor cu bugete astronomice.

Cam ca în „Delirious New York” sau „SMLXL”: când eram tânăr arhitect și le citeam, mă enervam (în proporții diferite), dar mă și lăsăm cuprins de o plăcere și uneori de un entuziasm incredibile. Recent, Am revăzut Kunsthal din Rotterdam, și declar cu mână pe inimă că tot o capodoperă mi se pare. Alte lucruri s-au mai schimbat: o companie mare, mare de tot, și care joacă cu băieții mari din politică și finanțe arată și poate și trebuie judecată altfel decât un grup de entuziaști din anii ‘80.

Cred însă că amestecul de provocare relaxată,de spirit ludic și de inovație critică s-a păstrat, în condițiile unei echipe aproape complet schimbate. Ba chiar, varietatea enormă din echipă și din conducere  a început să fie perceptibilă – de pildă, într-o anumită „regionalizare” a proiectelor, dintre care unele chiar  încep să aibă un ușor caracter „italian” sau „american”. Sau, în orice caz, să exprime personalitatea partenerului responsabil.

Reinier de Graaf este partener OMA. Un practician excelent: în Zeppelin #143 i-am publicat proiectul clădirii de birouri și locuințe „Timmerhuis” din Rotterdam. De curând, s-a terminat un alt proiect condus de el, și anume, ansamblul de locuințe Norra Tornen din Stockholm. Acum vorbim însă de cartea sa, ”Four Walls and a Roof”, o culegere de eseuri despre arhitectura de azi. Reinier de Graaf scrie altfel decât Rem Koolhaas. Împărtășesc însă cultura absolut remarcabilă, curiozitatea, umorul și lipsa de milă în judecăți. Aș zice că Reinier de Graaf de Graaf e însă mai degrabă aplecat spre analiză decât spre manifest, spre povestire decât spre aforism. „The Complex Nature of a Simple profession” e subtitlul cărții, carte în care găsim mai multe povești lungi despre ce înseamnă arhitectura de azi : oligarhi, autorități, lumea financiară, neo-liberalismul în floare, dar și sufocarea (uneori voluntară) a idealurilor modernității.

E o carte care se citește cu sufletul la gură, fie că e vorba de „inside stories” sau de analize atente, triste și implacabile. Vorbește de lucruri serioase și o face foarte bine.

Publicăm aici (mulțumită lui Reinier de Graaf și lui Alexandru Retegan de la OMA, care a intermediat această relație și a muncit mult la traducere) un capitol din carte. E vorba de „The Century That Never Happened”, un eseu în care de Graaf face o paralelă între dezagregarea statului bunăstării și dispariția expresiei arhitecturale a acesteia, ansamblurile de locuințe sociale.

Ni s-a părut un text extrem de potrivit pentru dosarul edi;iei 153 din primăvara trecută – Case accesibile, și cu atât mai potrivit acum, pe fondul crizei umanitare globale prefigurate de pandemie. E cu atât mai relevant faptul că e scris nu de un academic ultra-stângist, ci de un practician care se ocupă mult de locuire (dar care nu poate să nu observe cum colegii lui mai bătrâni lucrau mai mult la locuințe sociale decât la cele de lux). Eliminarea substanței fizice a visului utopic modernist și social (exact cartierele „rele” din anii 60 și 70) e o exprimare concretă a  ceea ce de Graaf bănuiește a fi depășirea efectivă unei perioade în care capitalismul ajunsese la cel mai uman moment al său (în anumite locuri, cel puțin). Am selectat câteva ilustrații dintr-un foto-eseu  din carte care exact asta documentează. Noi totuși sperăm că se înșeală pe termen mediu și lung, și că entuziasmul actual pentru locuire cooperatistă, activism etc. nu e doar o modă, ci poate semnul reinventării alternativei la „piața pură”.

 

 

Date despre carte:
Editură: Harvard University Press
Cost: $35.00 / £25.95 / €31.50
ISBN10 067497610X /  ISBN13 9780674976108
Data publicării: 25.09.2017
Copertă cartonată, 528 pagini, 160 x 230 x 40.64 mm, 861.83 g

 

Text reprodus după capitolul“The Century That Never Was” din cartea „Four Walls and a Roof.The Complex Nature of a Simple Profession“.

Traducere: Alexandru Retegan

În 2003, Thomas Pikkety publica lucrarea „Capitalul in Secolul 21”. [Thomas Piketty, Capital in the Twenty-First Century, trad. Arthur Goldhammer (Cambridge, MA: The Belknap Press of Harvard University Press, 2014; publicată inițial în franceză sub titlul Le capital au XXIe siècle in 2013).] Dacă ne luăm după Pikkety, putem spune adio ideii că sistemul economic actual lucrează în interesul tuturor și că în cele din urmă și cei mai săraci dintre noi se vor bucura de beneficiile sale. Contrar ceea ce orice economist de la Keynes încoace spune, inegalitatea produsă de capitalism nu pare a fi o etapă pe care sistemul, lăsat să funcționeze liber, o va depăși. Mai degrabă e vorba de un efect structural și inevitabil pe termen lung. Analiza lui Pikkety este extrem de simplă. El identifică două categorii economice, venitul și averea, și definește (in)egalitatea socială în relație cu acestea două în funcție de timp. Concluzia este că, odată ce venitul din avere depășește venitul din muncă, inegalitatea socială crește inevitabil. Cei care acumulează avere prin muncă nu mai pot ține pasul cu cei care acumulează avere prin simplul fapt că posedă avere. Doar în cele trei sau patru decenii de după al Doilea Război Mondial, prin presiunea mișcărilor sociale, revoltelor, sindicatelor, și a spectrului alternativei comuniste la sistemul capitalist, doar în această unică bulă temporală a putut lucrătorul de rând să-și îmbunătățească situația materială mai rapid decât posesorul de capital.

Dacă secolul 20 a fost doar o abatere de la cursul inevitabil al unui sistem economic profund greșit rămâne de văzut. În mare măsură depinde de ce va urma: secolul 21 va stabili ce a lăsat în urmă secolul 20. Până acum semnele nu par încurajatoare. De la sfârșitul anilor 1970, după marea revoluție conservatoare pusă în mișcare de Reagan şi Thatcher, promisiunea acumulării de avere prin muncă a devenit din ce în ce mai nerealistă pentru toți, cu excepția directorilor executivi și a altor ”celebrități economice.” Căderea Zidului Berlinului (afirmată de cele mai multe ori ca o victorie a aceleași revoluții conservatoare) urmată de prăbușirea en-gros a blocului comunist nu au făcut decât să accelereze această tendință. Dacă indicatorii actuali sunt corecți, vom fi în curând în situația în care, pentru prima dată de la sfârșitul secolului 19, venitul generat de deținerea de proprietăți va depăși, din nou, venitul din muncă.

 

 

 

Într-adevăr, dacă argumentul lui Piketty e valabil, secolul 20 va fi fost nimic mai mult decât o anomalie, o întrerupere pasageră în logica sistemului capitalist, unde sporirea capitalului prin capital rămâne un ciclu de neîntrerupt. Această simplă concluzie din sfera economicului poate însă avea consecințe sociale și culturale dincolo de cele mai nebunești închipuiri. Când o viață de muncă nu se mai compară cu veniturile din avere, averea moștenită devine din nou factorul definitoriu în distincția de clasă, reducând noțiunea de mobilitate socială la o idee posibilă dar improbabilă.

Dacă secolul 20 a fost o anomalie, atunci poate și idealurile sale au fost. O întreagă perioadă caracterizată de încrederea luminată în progres, emancipare socială și drepturi civile poate fi în retrospectiva lepădată ca un moment efemer de autoamăgire – nimic mai mult decât o notă de subsol în lungul curs al istoriei. Pentru generația care deține puterea în acest moment, crescută și educată în secolul 20, acest lucru vine greu de acceptat. Pentru aceștia, imperativele morale ale secolului 20 sunt de la sine înțelese, indiferent de orientarea politică. (Chiar și cel mai pătimaș susținător al economiei de piață crede probabil că sistemul acționează spre binele tuturor și nu în sprijinul explicit al inegalității extreme.) Generația actuală, fie de stânga sau de dreapta, nu și-a pierdut încrederea în mecanismele de emancipare socială. Asta e tot ce știu şi tot ce au știut vreodată.

 

 

M-am născut în Olanda anului1964. Am început școala primară în 1970 și am absolvit facultatea în 1988, un an înainte de căderea Zidului Berlinului. Am beneficiat de18 ani de educație în instituții de stat, iafr acolo mi s-au imprimat ferm în minte noțiunea că oricine poate progresa perin studiu și muncă intensă. Privilegiile se câștigau si nu se moșteneau. Educația primita era pe măsura talentului, nu a averii. Trăiam cu convingerea că în ciuda diferențelor culturale și religioase, protestanți și catolici deopotrivă – musulmanii nu constituiau încă o proporție considerabilă a populației – urma să devenim cu toții o unică clasă de mijloc. Absența unei clase sociale defavorizate era interpretată ca o consecință logică a lipsei (aparente) a unei clase sociale favorizate. Chiar dacă poate exista o clasă favorizată, în niciun caz nu trebuia să o luam în considerare sau să o acceptăm. Sigur, aveam o monarhie, dar nici chiar scandalurile de corupție în care era ocazional implicată nu ne afectau convingerea în absoluta ei irelevanță. Monarhii erau o necesitate simbolică, în numele unității unei națiuni care în orice altă privință se descurca foarte bine fără ei. Puterea era în mâinile unui guvern ales [de popor], independent de capul statului. [Doar mai târziu când activiștii Greenpeace reținuți în Rusia au fost eliberați după o vizită a Regelui și Reginei Olandei am realizat că poate lucrurile nu sunt char așa de simple.  (Vezi, Cazul navei Arctic Sunrise, noiembrie 2003.)] Bogăție exista dar nu îți garanta, și nici nu trebuia să garanteze, dreptul la putere. Conducătorii noștri erau aleși de noi, pentru noi, dintre noi.

Dacă Piketty are dreptate, aceste adevăruri evidente se poate să nu fi fost decât castele de nisip. Muliplele beneficii ale traiului din a doua jumătate a secolului 20, mai ales în Europa de Vest, nu ar fi fost urmarea unui proces de evoluție progresist, ci rezultatul unei suspendări temporare și nesustenabile a adevăratului destin dictat de sistemul economic contemporan. Numai sub presiunea severă a politicului, adevărata față a capitalismului a ezitat să se arate. În acel context, Europa de Vest era într-o poziție mai mult decât favorabilă: pe de o parte era protejată de intoleranța Americii față de comunism, pe de altă parte fiind amenințată – și poate hiar înțeleaptă, a realizat că trebuie ca să mențină un sistem generos de protecție socială, descurajându-și cetățenii de la orice simpatii cu comunismul. Odată ce blocul comunist s-a dizolvat, mare parte din acea amenințare a dispărut iar traiectoria economică a celor mai multe state din Europa din 1989 încoace e grăitoare: reduceri bugetare pentru asistența socială, privatizarea pensiilor, a serviciilor publice, și așa mai departe.

Cu pregătirea mea de arhitect s-ar putea să fiu complet necalificat să comentez teoriile economice ale lui Piketty, însă nu mă pot abține să nu observ rezonanța dintre istoria economică expusă de Piketty și contextul profesiei mele. Dacă studiezi istoria arhitecturii, în particular a secolului 20, se întrezărește o confluență izbitoare între ceea ce Piketty identifică ca perioada de aur a mobilității sociale și nașterea arhitecturii moderne, cu viziunile sale utopice asupra orașului. De la Le Corbusier până la Ludwig Hilberseimer, de la Smithsoni la Jaap Bakema, după ce-l citești pe Piketty, e greu să mai vezi ideologia arhitecturii moderne drept altceva decât visul mobilității sociale întrupat în beton.

 

 

Să privim mai îndeaproape. Până în 1914 venitul din capital se bucura de un avantaj confortabil în raport cu rata creșterii economice. Între 1914 și 1950, perioada celor doua războaie mondiale, raportul se răstoarnă (Piketty, Capital in the Twenty-First Century, 356, fig. 10.10.. Această perioadă este nu doar un moment de turnură pentru economie ci și pentru cultură, prin formularea marilor viziuni moderniste. Cu puțin timp înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Manifestul Futurist e publicat în Le Figaro. (Filippo Tommaso Marinetti, “The Futurist Manifesto”,publicat în original drept “I Manifesti del Futurism” în ziarul italian Gazzetta dell’Emilia on February 5, 1909, apoi în franceză ca “Manifeste du futurisme” în Le Figaro pe 20 februarie 1909.) Spiritul în care e scris este voit unul de nestăpânită și necondiționată îmbrățișare a noului. Manifestul glorifică viteza, mașinăria și violența ca începutul unei noi epoci. Trâmbițând entuziasmul maselor pentru muncă, plăcere și revoltă, el descrie în fapt Revoluția Rusă avant-la-lettre (“Futurist Manifesto,” Articolul 11.). Futuriştii insistă că „omul nu va fi lăsat în urma de progres, ci dimpotrivă, Omul va absorbi progresul în evoluția sa… reacționând împotriva potențialei forțe copleșitoare a progresului, strigându-și rolul său central”. (vezi “Manifesto of Futurism.) Acest “triumf al voinței,” mai mult decât naționalismul cu care este de obicei asociat, este o rupere decisivă de politica de laisser-faire a Italiei secolului 19 și a letargiei clasei sale conducătoare, în favoarea unei reînnoiri culturale și modernizări agresive.

Încrederea în promisiunea modernizării a continuat să domine restul secolului 20, rezultând într-o curioasă alternanță de războaie industriale brutale și planuri utopice, acestea din urmă sperând să direcționeze maelstromul dezvoltării industriale spre beneficiul tuturor. În această privință se întrevede o paralelă cu cartea lui Piketty care observă o strânsă relație între progresul făcut în secolul 20 și tulburările care l-au însoțit, punctând faptul că noul cumva se manifestă întotdeauna prin zdruncinarea intereselor și relațiilor de putere deja stabilite. Marii vizionari din arhitectură – de la Futurişti la Constructivişti, de la CIAM la Team 10, de la metabolişti la Archizoom – par a fi invariabil asociat îmbrățișarea noului cu nevoia de a da o replică trecutului, cu alte cuvinte, de a-l distruge. În ciuda misiunii sale în mare parte social(ist)e, există un element de cruzime netulburată în închipuirea orașului viitorului, cu blocurile sale repetitive, produse în masă și infrastructura sa supradimensionată. Bunele intenții sunt îmbrăcate în veșminte aspre, ca și cum ar exprima în mod voit crudul adevăr că progresul are prețul său.

Piketty e considerat marxist, dar asta e gresit. Unde Marx vedea relații sociale și luptă de clasă, Piketty vede doar categorii economice: avere și venit. Marx își imagina proletariatul luând puterea prin revoluție; sistemul descris de Piketty e mai degrabă apolitic. Într-adevăr, dacă există un element politic în analiza lui Piketty, acesta este recunoașterea puterii alegerilor politice de a ține în frâu tendința naturală a capitalului spre inegalitate, care este cel mai bine frânată prin opoziție politică continuă. În acest sens emanciparea câștigată în secolului 20 își datorează existența unei competiții între tabere politice cu orientări opuse și va continua să existe atâta timp una din tabere nu triumfă asupra celeilalte.

Astfel conceptul de luptă devine central, nu ca un conflict între diferite clase sociale, ci ca o necesară presiune agonizantă asupra sistemului, poate chiar o parte indispensabilă a sistemului, una care nu poate slăbi câtă vreme sistemul este să rămână just. “Frumusețea există doar în luptă,” scria Filippo Tommaso Marinetti, continuând cu “Nu există nici o capodoperă care să nu aibă un caracter agresiv.” (“Futurist Manifesto,” Article 7) Iată un nou și interesant ecou interesant al mişcării moderne. Arhitectura modernă este invariabil considerată a fi politică, însă luată în ansamblu legătura ei cu politicul s-a dovedit a fi promiscuă. Fasciștii italieni sponsorizau arhitectura modernă, la fel cum au făcut-o și comuniștii, până la Stalin. Le Corbusier a lucrat atât pentru Uniunea Sovietică cât și pentru Regimul de la Vichy. Dacă cele două sisteme aveau ceva în comun, aceasta era în cea mai mare măsură dorința de a răsturna vechea ordine, încrederea împărtășită că oricare ar fi consecințele unei acțiuni, consecințele unei inacțiuni ar fi mai grave. În retrospectivă, atunci, mobilitatea socială a secolului 20 devine nu o victorie a stângii sau a dreptei, ci a noului asupra vechiului, o purificare a ordinii sociale existente în numele unei nivelări a arenei de luptă. Poate exact asta vrut Le Corbusier să zică, deși într-un mod ciudat, prin sloganul “Arhitectură sau revoluție,” care înfățișează arhitectura ca o soluție de a preveni o revoluție violentă prin însăși încorporarea unei revoluții ideologice. (Le Corbusier, Towards a New Architecture, trans. Frederick Etchells (London: Butterworth Architecture, 1989), 269. “Architecture ou révolution” was the original title of “Vers une architecture.”) În ciuda tuturor atributelor retoricii stângiste, sloganul care propune ca arhitectura să înlocuiască politicul rămâne apolitic. Opozițiile politice se dizolvă într-o bătălie intre nou și vechi, într-o dispută între progres și regres.

 

 

Rezonanța analizei istorice a capitalului făcută de Piketty cu progresul teoriei arhitecturale este uneori profund neliniștitoare. Prima intersectare (momentul când producția economică a depășit venitul din capital) chiar înainte de Primul Război Mondial a coincis cu apariția avangardei, dar asemănările de acest gen de-a lungul secolului 20 se aplică și unor transformări mai subtile. În prima jumătate a anilor 1970, pentru prima dată în secolul 20, dominanța producției economice asupra venitului din capital începea să scadă, iar către sfârșitul anilor 1970 un alt vânt politic începea să sufle. Revoluția conservatoare a măturat mai întâi Statele Unite și apoi Europa, impunând agenda liberalizării economică și a reducerilor bugetare. Sectorul public a fost constant redus iar ansamblurile de locuințe sociale au devenit o amintire. Această perioadă esențialmente marchează sfârșitul încrederii neîndoite în atributele arhitecturii moderne. În 1972 ansamblul de locuințe sociale Pruitt-Igoe din St. Louis a fost demolat, un eveniment pe care criticii, în mare pare parte, l-au etichetat ca sfârșitul arhitecturii moderne și, la o scară mai mare, sfârșitul marilor viziuni utopice ale orașului. După demolarea proiectului Pruitt-Igoe, încrederea în profesia de arhitect a fost serios zdruncinată. Starea de spirit a devenit meditativă; operele de referință nu au mai fost proiecte, ci cărți; nu au mai fost viziuni, ci reflecții. Este grăitor că cel manifestul cel mai remarcabil al anului 1989, anul căderii Zidului Berlinului și al triumfului de necontestat al capitalismului, este “O viziune pentru Marea Britanie,” scris de Prințul Charles. Era modernă prefigurată de Manifestul Futurist, la sfârșitul secolului 19, cu hemogeniile sale ereditare, se încheia ironic cu un manifest anti-modern scris de un membru al familiei regale britanice.

Dacă în climatul egalitarist al anilor 1960 și 1970 arhitectura modernă proiectată “top down” devenise nepopulară, cu politicile neo-liberale ale anilor 1980 și 1990, ea a ajuns complet depășită. Proiectarea orașului a intrat din ce în ce mai mult pe mâna sectorului privat. Producția intelectuală a profesiei de arhitect, în forma manifestelor teoretice sau a viziunilor urbanistice, în cele din urma s-a oprit. Felul în care orașul este construit s-a schimbat. Marile intervenții în oraș, utilizând locuința socială ca unitate într-o textură ce compune o nouă viziune a țesutului urban, devin practic imposibile.

Prin programul de privatizare en-gros, instituțiile responsabile pentru construcția de locuințe chiriașii în proprietari, puterile dominante sperau să acumuleze influență politică. Odată ce oamenii dețin propria locuință prin sistemul ipotecar, ei vor deveni cointeresați ca rata dobânzilor și inflația să nu crească. Prinși într-un sistem economic fără de scăpare, nu le va mai rămâne decât să adere la agenda economică a Dreptei. Conform acestei strategii, proprietarii – așa vine logic – vor forma instantaneu o masă de votanți conservatori.

În deceniile ce au urmat, însă, noua preferință a clasei de mijloc pentru doctrina de dreapta s-a dovedit a fi un mariaj de conveniență. Revoluția conservatoare s-a bazat pe doi piloni: creșterea fără de sfârșit a valorii proprietății (care să mențină dorința de a deține o locuință) și păstrarea creșterii salariilor la un nivel moderat (care să mențină competitivitatea economiei). A fost o chestiune de timp până ca cele două să intre în conflict, expunând întregul sistem care permitea oamenilor să aibă acces la proprietare ca fiind un pact cu diavolul. Odată ce valoarea proprietății s-a apreciat mai mult decât creșterea salarială, locuințele au devenit din ce mai puțin accesibile, fiecare generație de cumpărători suferind de pe urma creșterii de preț care, în schimb, le-a asigurat profit proprietarilor dinainte.

Observațiile lui Piketty cu privire la puterea venitului din avere asupra salariului se manifestă foarte clar în discursul din sectorul imobiliar din ultimele decenii. Sectorul imobiliar este cel mai bun exemplu despre cum capitalul, după ce inițial părea să lucreze în avantajul oamenilor, intră inevitabil într-o dinamică îngrijorătoare. În timp, a deține o locuință a devenit progresiv un lucru peste posibilitățile a mai multor și mai multor oameni.

După revoluția conservatoare, mediul construit și în particular locuințele au primit un rol fundamental nou. Dintr-un mijloc de a oferi adăpost ele au devenit un mijloc de a face profit. O clădire nu mai e ceva pe care să-l folosești, este ceva pe care să-l deții (cu speranța în creșterea valorii sale ca activ, mai curând decât a valorii sale de uz). Prin introducerea termenului de ”sector imobiliar”, definiția arhitecturală a locuirii a fost înlocuită cu definiția economistului. Acesta a fost totodată și momentul în care arhitectura a devenit definitiv inexplicabilă (cel puțin după criteriile pe care arhitecții le folosesc de obicei ca să explice ce e arhitectura). Logica unei clădiri nu mai reflectă funcția pentru care a fost construită, ci servește în mare parte promovării unei dezirabilități universale văzută în termeni economici. Judecățile de valoare asupra arhitecturii sunt lăsate la latitudinea pieței. Stilul arhitectural al unei clădiri nu mai e rezultatul unei alegeri ideologice ci a uneia economice: arhitectura valorează atât cat sunt ceilalți dispuși să plătească pentru ea.

 

 

Arhitectura și marketingul au devenit unul și același lucru, ceea a condus la o răsturnare curioasă a procesului de creare a unei clădiri: randările preced desenul tehnic, vânzarea unui apartament precede designul acestuia, iar agentul de vânzări precede arhitectul. Poate că faimoasele tirade ale lui Aldo van Eyck din anii 1980 împotriva postmodernismului nu erau altceva decât expresia disperării sau a indignării a faptului ca profesia noastră fusese deturnată.

Într-adevăr, dacă luam analogia lui Piketty și o ducem până la capăt, putem sa ne întrebăm până la urmă dacă arhitectura postmodernistă a existat cu adevărat. Poate că am asistat nu la o succesiune de stiluri arhitecturale angajate în polemici reciproce, ci la o schimbare fundamentală a rolului clădirilor. Dacă înainte de anii ‘70, în linii mari, clădirile erau considerate o cheltuială (publică), după anii ‘70 clădirile au devenit în mare parte o sursă de venit, o schimbare care a cauzat și mai multă presiune asupra bugetului de construcție. Odată ce clădirile au fost descoperite a fi o formă de capital, ele nu mai pot exista decât în logica de funcționare a capitalului. În acest sens poate că nu există ceva precum modernism și postmodernism, ci pur și simplu arhitectură înainte și după anexarea sa de către capital.

Ultimele decenii au scos la iveală o noua sobrietate, un nou modernism, cel puțin din punct de vedere estetic. Dar cât de modernă este arhitectura modernă astăzi? Modernismul avea o rațiune: să împărtășească universal binecuvântările științei și tehnologiei. Ultimele decenii ne-au arătat că arhitectura modernă poate foarte bine să fie utilizată împotriva ideologiei sale originare. Odată ce clădirile au fost identificate ca o sursă de venit, economia de mijloace a arhitecturii moderne nu a mai fost un mijloc de a se adresa cât mai multor oameni, ci un mijloc de a maximiza profitul. Același repertoriu al producției raționale, incorporarea produselor industriale, glorificarea unghiului de nouăzeci de grade, și estetica sobrietății, care făceau cândva clădirile accesibile ca preț, le face acum să fie doar ieftine. Marketingul joacă un rol decisiv aici. Odată ce modernismul poate fi interpretat liber ca fiind un stil și nu o ideologie, devine relativ ușor sa disociezi un preț de vânzare ridicat de un cost de producție scăzut și prin urmare să culegi roadele profitului..

 

 

În mod ironic, această transformare afectează deopotrivă săracii și bogații. Când prețul de vânzare depășește costul de producție în modul în care o face în ziua de zi, calitatea unei clădiri nu mai e evaluată după atributele ei fizice sau estetice, ci după potențialul de a fi vânduta în profit. Întreaga noțiune a luxului material e înlocuită cu o valoare pe hârtie. Însă valoarea pe hârtie nu reprezintă în niciun fel valoarea reală a produsului. Prețul proprietății e dictat de o combinatie intre mărime si locație. Dacă nu cumva ies la iveală erori majore de proiectare, calitatea materială și tehnică a unei clădiri abia dacă joacă vreun rol. Atâta vreme cât entuziasmul continuă, investiția e la adăpost.

O mică anecdotă: în 2016, într-unul dintre cele mai scumpe cartiere din Londra, a fost construită o clădire de locuințe de lux cu vreo 50 de apartamente. Obligația legală de a include un procent de apartamente accesibile în proiect a fost îndeplinită oferind un amplasament alternativ într-o zonă relativ mai săracă, la ceva distanță de proiect. Proiectul este adresat comunității de expați, știut fiind faptul că aceștia obișnuiesc să plătească cu banii jos, evitând creditele. Cel mai ieftin apartament era 11 milioane de lire sterline (Prețul celui mai scump apartament rămâne o informație privilegiată deținută de cumpărător și dezvoltator, sub incidența unui acord de confidențialitate).

Broșurile promoționale vorbesc despre ”un loc cum rar găsești, într-o, și înconjurat dearhitectură modernă în spațiu verde.” Pentru nu puțini dintre viitorii locatari (ruși bogați poate), ideea unei arhitecturi moderne în spațiu verde va evoca poate amintirea unui sistem a cărui prăbușire a finanțat averea lor personală. Se zvonește că arhitecții ar fi considerat un carton impermeabil ca material pentru fațadă, subliniind suprema ironie de a le cere unora din cei mai bogați oameni din lume să plătească sume record pentru o cutie de carton. Clientul, un dezvoltator cu ștate vechi, a rămas impasibil la ironie și a permis proiectului să înceapă, cu condiția însă să se facă o mică ”schimbare” la fațadă.

În ciuda esteticii sale sărace, clădirea este deja cu mult peste buget. Din întâmplare, managerul și-a publicat raportul (cerând reduceri masive de cost) în aceeași zi când agenții imobiliari publică lista cumpărătorilor: o colecție interesantă de aamericani super-bogați (mulți cu nume de familie olandeze), oligarhi miliardari ruși și șeici arabi ai petrolului. Cel mai sărac dintre viitorii cumpărători are o avere un pic peste două miliarde de lire sterline, cam de 50 de ori costul de construcție al proiectului. Ca să fie siguri că ”iese totalul,” costul este în cele din urmă redus cu 40 la sută.

Acestă anecdotă, în ciuda unor aspecte care frizează ridicolul, este simptomatică pentru piața imobiliară incendiară din centrul Londrei, unde, în ciuda prețurilor record plătite de locuitori cu averi astronomice, presiunea asupra costurilor de construcție nu poate fi împiedicată. Între timp, traiectoria ascendentă a prețurilor pentru locuințe creată de piața expaților a avut efectul previzibil asupra celuilalt capăt al spectrului forțând oamenii din grupurile cu venit mediu să locuiască cât mai departe de centru. Asistente medicale, profesori, polițiști, pompieri, și alte categorii profesionale cu venituri modeste nu mai îndeplinesc condițiile pentru un credit nici pentru cea mai modestă proprietate în centrul Londrei. Lichidarea proprietăților autorității locale în cartierele din centrul Londrei, făcută teoretic în scopul lărgirii stocului de locuințe accesibile, nu a contribuit cu mai nimic la atenuarea procesului. După ce primei generații de chiriași i-a fost oferită ocazia de a cumpăra apartamentele pe care le închiriau în rate subvenționate, următoarele runde de vânzări s-au conformat la prețul pieței, făcând în mare parte apartamentele neaccesibile tocmai acelor grupuri de venit cărora le erau destinate. Chiar și o piesă bine-intenționată de arhitectură, cu toate referințele la arhitectura modernă ”luminată” a secolului 20, nu mai poate evita să devină un accesoriu în promovarea prăpastiei din ce în ce mai căscate dintre valoare și calitate, o spirală descendentă în care și puținii privilegiați sunt antrenați.

Trelick Tower, o clădire de 31 de etaje cu 217 apartamente în North Kensington, construită în 1972 și foarte familiar arhitecților, a avut vreme îndelungată reputația unui loc cu comportamente antisociale și criminalitate ridicată. Când programul ”Right to Buy” a fost introdus la mijlocul anilor 1980, multe din apartamente au fost cumpărate de chiriași. O nouă asociație de locatari a fost formată și au fost luate o serie de măsuri de a îmbunătăți securitatea, inclusiv angajarea unui recepționer. După ce clădirea a primit statutul de monument de gradul II în 1998, valoarea ei a crescut brusc iar apartamentele au început să fie văzute ca locuințe extrem de râvnite. În ciuda unor probleme tehnice serioase din clădire, locuințele s-au vândut la prețuri între 250.000 de lire sterline, pentru un mic apartament cu un dormitor, și 480.000 de lire sterline pentru un apartament complet renovat cu trei dormitoare. Creditul maxim disponibil cu salariul mediu pe economie de 32.188 de lire sterline în Marea Britanie în 2014 era 152.000 de lire sterline.

Centrul Londrei nu este singurul loc afectat de acest fenomen. Park Hill Estate în Sheffield, North Yorkshire, un ansamblu de locuințe sociale construit în 1957, a ajuns în paragină prin anii 1970. (Ansamblul a fost proiectat de către Jack Lynn and Ivory Smith.) În 1998 ansamblul a primit titlul de Monument Gradul II și English Heritage, împreună cu un dezvoltator privat au lansat un proiect de renovare care să transforme clădirea în apartamente de lux și birouri. (Renovarea a fost printre cele șase proiecte nominalizate la RIBA Stirling Prize în 2013.) Conform paginii de internet a municipalității din Sheffield, orașul avea ”cel mai mic salariu mediu pe economie dintre toate orașele mari din Marea Britanie,” circa 24.000 de lire sterline, ce permite un credit maxim de 115.000 de lire sterline. În afara Marii Britanii, apartamentele din Unité d’Habitation proiectat de Le Corbusier sunt vândute cu 151,000 de dolari pentru un studio de 31 de metri pătrați, 350.000 de dolari pentru un apartament cu trei dormitoare, și 418.000 de dolari pentru un apartament cu patru dormitoare. Salariul mediu în Franța este 30,300 de Euro, ceea ce permite un credit de aproape 120.000 de Euro. Existenzminimum, stabilirea unui standard minim de locuire universal valabil în secolul 20, pare să fi devenit o condiție privilegiată în secolul 21.

Secolul 20 ne-a arătat că gândirea utopică poate avea consecințe dureroase. Dar dacă cursul istoriei e dialectic, ce urmează de acum încolo? Va marca secolul 21 absența utopiilor? Și dacă da, care sunt pericolele care pândesc? Descrierea lui Piketty a secolului 20 amintește de noțiunea familiară a ”scurtului secol 20,” perioada dintre izbucnirea Primului Război Mondial și căderea comunismului în Europa de Est – cu începutul în Sarajevo și sfârșitul în Berlin. (Termenul “short twentieth century,” a fost propus la origine de către Iván Berend (Academia Unagară de Științe) însă, așa cum a fost definit de către by Eric Hobsbawm, un istoric și autor britanic marxist, se referă la perioada dintre izbucnirea Primului Război Mondial și prăbușirea comunismului în Europa de Est. Eric Hobsbawm, Age of Extremes: the short twentieth century, 1914–1991 (London: Abacus, 1995), 3.) Dacă e să-l credem pe Piketty, s-ar putea să fim pe drumul de întoarcere către un capitalism patrimonial. Dacă este adevărat, misiunea socială a arhitecturii moderne – efortul de a stabili un standard minim de locuire pentru toți – pare un lucru al trecutului. Încă o dată arhitectura devine un instrument al capitalului, complice într-un scop complet în antiteză cu năzuința sa ideologică de odinioară. La aproape 20 de ani de la începutul noului mileniu, e ca și când secolul trecut nici nu a existat. Aceeași arhitectură care odată întruchipa mobilitate socială acum ajută la împiedicarea acesteia. În ciuda creșterii continue a sărăciei și a numărului celor fără adăpost, marile complexe de locuințe sociale sunt demolate cu din ce în ce mai mare hotărâre. Poate că teoria lui Piketty -anularea definitivă a secolului 20, își găsește dovada concretă în înlăturarea metodică a substanței sale materiale.

 

 

Info & credite foto:

1. Pruitt-Igoe, St. Louis, 1954–1972 / Foto: Lee Balterman / The LIFE Images Collection / Getty Images

2. Sutter Housing Project, New York City, 1955–1987 / Foto: David Rentas / New York Post Archives / © NYP Holdings, Inc. / Getty Images

3. Vela H, Napoli/Naples, 1974–2003. Courtesy of SIAG SRL—www .esplosivi
.
4. Marzahn, Berlin, 1977–2004 / Foto: Bernd Settnik / Picture-Alliance/ © ZB–Fotoreport

5. Zwarte Madonna, The Hague, 1985–2007 / Foto: René van Harrewijn / Beeldbank Haags Gemeentearchief

6. Red Road Flats, Glasgow, 1964–2015 / © Carol McCabe Photography

7. Neubrandenburg Plattenbau, 1974–2016 / Foto: Stefan Sauer / © DPA / Picture-Alliance/ ZB

8. La Cité Balzac, Paris, 1967–2012 / Foto: Eric Feferberg / AFP / Getty Images

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
Sari la conținut