Trăim în postcomunism în România, adică într-o țară care se definește încă prin relația ei cu trecutul comunist. După o lungă tradiție de mitologii de legitimare inventate și identități contrafăcute, suntem în căutarea istoriei adevărate. Pentru ca aceasta să existe, e nevoie de martori și de amintiri pe care să le recunoaștem, chiar dacă sunt rușinoase. Și tocmai aici intervine rolul muzeului, care poate funcționa ca mediator, ca negociator în acest proces de înțelegere și de învățare și poate că în cele din urmă și de vindecare a unor amintiri care dor.
Text: Cosmina Goagea
Foto: Andrei Mărgulescu
Întrebările
Colectivizarea agriculturii în România a avut loc între 1949 și 1962, sub forma unui proces impus, abuziv, cu arestări, deportări, pierderi de vieți omenești. A fost gândită ca parte a unui obiectiv al instaurării comunismului, și anume crearea unei societăți complet noi, o dictatură a proletariatului. Eșecul a fost total, peste dramele țăranilor cărora li s-a luat tot ce aveau s-a suprapus o lungă perioadă de sărăcie și apoi haosul din agricultură de după ’89. Efectele economice dezastruoase au fost dublate de o fractură socială nevindecată încă. Întrebările de azi sunt multe și nu au încă toate răspunsuri:
De unde vin neîncrederea oamenilor, suspiciunea, reticența fermierilor de a se asocia?
De ce spațiul public, în loc să fie considerat al tuturor, este considerat al nimănui?
În ce fel înstrăinarea țăranilor mutați peste noapte în blocuri și-a pus amprenta pe orașele noastre?
Cât din relativizarea hoției își are rădăcinile în minciunile oficiale ale comuniștilor?
Cum au apărut baronii locali?
Dincolo de investigația politică, istorică și morală, aceste întrebări pe care și le-a pus Iulian Bulai, inițiatorul Muzeului Colectivizării din România, încearcă să descopere relații între trecutul comunist și amprentele lui în societatea contemporană. Un loc care să explice mai bine prezentul în care trăim ni s-a părut o miză bună atunci când am fost invitați să lucrăm la acest proiect. Peste întrebările lui Iulian s-au adăugat întrebările noastre, ale celor de la Zeppelin: Cum poate fi spusă o poveste despre un subiect dificil și traumatic, așa încât să ajungă într-adevăr la vizitator? Și să facă dreptate subiectului, pe cât posibil? În orice caz, să nu facă nedreptate.
Tămășeni
În casa familiei lui din Tămășeni s-a întors, după mulți ani petrecuți în străinătate, Iulian – fiul lui Ioachim al lui Bulai –, să facă aici Muzeul Colectivizării. Totul a pornit de la întrebările lui de acum și de la discuțiile aprinse despre revendicări, naționalizare, CAP, comuniști și chiaburi, pe care le-a auzit în casă toată copilăria. În muzeu, Ioachim devine personajul care spune, din trăite și din auzite, povestea familiei și a țăranilor din Tămășeni și din satele din jur, așa cum s-a întâmplat în realitate de-a lungul a mai bine de 100 de ani. În 1949, când a început colectivizarea, Ioachim avea un an. Dar toate câte s-au petrecut de atunci îi marchează puternic destinul, al lui și al altor milioane de oameni care au trăit colectivizarea și comunismul. Muzeul Colectivizării pornește de la viața unui om, pentru a vorbi despre un întreg fenomen economic, politic, social și moral cu efectele căruia ne confruntăm și astăzi, 70 de ani mai târziu și după 30 de ani de la căderea regimului comunist în România.
*Satul Tămășeni, județul Neamț. În stânga, casa nouă (1941). În dreapta, casa veche (1906). La unul dintre geamuri au rămas gratiile de pe vremea când aici era Miliția
Destinul
Petru, străbunicul lui Ioachim, a fost un țăran gospodar din Tămășeni, sat pe Valea Siretului. În timpul exploziei culturii de sfeclă-de-zahăr din Moldova, la sfârșitul lui 1800, a arendat pământ pe care l-a cultivat. A împrumutat apoi bani și a cumpărat un lot mai mare: pământ arabil, zăvoi și pășune. El a murit de tifos în 1918, tânăr, lăsând treburile în mâna a 7 copii și a unei femei văduve. Ianuș, băiatul lui cel mai mare, a muncit și mai mult și așa a cumpărat două mori pe Siret și un pod. El le-a lăsat moștenire lui Petre, tatăl lui Ioachim.
În 1906, străbunicul Petru îi face casă lui Ianuș. În 1941, bunicul Ianuș îi face casă lui Petre, cu prăvălie și crâșmă. În anii ’50, comuniștii i-au luat acestuia din urmă aproape tot, mai puțin pietrele de moară, care sunt și astăzi în curte. Pe lângă confiscările de teren, pod și moară, comuniștii au mai confiscat și două jumătăți de casă. Într-una au făcut magazinul Cooperativei de Consum și Centru de Achiziții pentru Colectivă, unde Petre lucrează ca gestionar, angajat de stat, pentru a putea rămâne să locuiască în casa lui împreună cu familia. Într-alta au făcut post de miliție. Postul de miliție nu a fost mult timp în casa veche, în schimb magazinul Cooperativei de Consum a rămas în casa cea nouă până în anul 1992.
*Casa nouă (1941). Prăvălia este transformată în Cooperativă de Consum și Centru de achiziții pentru colectivă
Muzeul
Cel mai important a fost să stabilim tonul poveștii. Am considerat că acum, la 30 de ani de la căderea comunismului, avem distanța necesară pentru o privire neîncărcată de patimă, mai calmă, mai echilibrată. La Tămășeni am găsit două case de țară, cu nimic deosebite la prima vedere de alte mii de case din alte sute de sate. Doar la o privire mai atentă se văd gratii la o cameră din casa veche (acolo unde fusese Miliția), iar casa cea nouă are prăvălie cu intrare direct din stradă.
Decizia de design a fost să nu ne atingem de case, pentru că finisajele erau originale, cu zugrăvelile decorative din perioada comunistă, cu tâmplării și mobilier adunat de-a lungul a zeci de ani. Am avut grijă să evităm orice metaforă, orice muzeificare, orice stridență; să păstrăm doar această scurtă aparență de firesc, așa cum era și viața oamenilor în comunism. Dincolo de asta, absurditatea.
*Camera Cote, în spațiul unde a fost magazinul, apoi Cooperativa de Consum
Povestea caselor și a acestei familii este, de fapt, una tipică, așa cum s-au întâmplat multe pe tot cuprinsul țării. Centrul de Achiziții pentru Colectivă este folosit ca pretext pentru prezentarea întregului fenomen al agriculturii colectiviste. Tematica muzeului se structurează pe 18 spații distincte (camere din cele două case, spații-anexă, spații exterioare), fiecărui spațiu fiindu-i dedicată o temă specifică. Aceste teme sunt: Cote, Casa, Pământ, Pâine, Furie, Revoltă, Estul, Destinul, Miliția, Agitatorii, Ascunzătoarea, Rezistența, Omul Nou, Carne și vin, Apă, Gaz, Fier vechi, Unelte agricole. În toamna anului 2020 s-au deschis primele 3 camere (Cote, Casa și Pământ), restul spațiilor fiind programate să se deschidă în perioada următoare.
*Sertarele din tejghea, rafturile, masa la care se bea în prăvălie au fost găsite și puse pe poziția originală. Piesele lipsă au fost înlocuite cu o montură metalică de culoare turcoaz, pentru a marca intervenția de design
Pentru fiecare temă, discursul curatorial se organizează pe două categorii diferite de conținut, care sunt prezentate în permanență în paralel, prin două instalații interactive în fiecare cameră.
*Macheta cu cele două case și cu structura tematică a muzeului pe cele 18 spații
Cele două categorii sunt:
- Discursul oficial. Acest nivel cuprinde informații istorice, legislative, statistice etc. din cadrul procesului general al colectivizării, prezentate în mod neutru, fără texte supraexplicative. Cronologia evenimentelor și cuantificările sunt rezultatul cercetării arhivelor, cu citarea surselor documentare. În cadrul discursului oficial apar și mesajele transmise de către reprezentanții statului, presa comunistă, raportările oficiale ale partidului. Informația din această instalație este la rândul ei împărțită pe două registre: partea de jos prezintă canalele de propagandă și agitație, cu fotografii triumfaliste în care apar țărani fericiți, entuziasm regizat, pancarte și tributuri, puse în contrast cu registrul documentar de sus, al vieții reale, necosmetizate. Pe fețele oamenilor obligați să semneze că-și cedează tot pământul colectivei se citește perplexitatea.
- Povestea lui Ioachim. La nivelul acesta este prezentată microistoria locală, cu întâmplările și detaliile foarte personale ale familiei Bulai în diverse etape ale colectivizării. Narațiunea desfășurată la acest nivel se sprijină pe o serie de obiecte de mobilier și unelte originale, care au aparținut realității caselor. Prezența acestor obiecte trece dincolo de scenografie, ele formează un adevărat sistem de înregistrare a memoriei. Această calitate este dată de fișele de inventar atașate obiectelor, cu specificarea traseului pe care l-au parcurs în cadrul gospodăriei, în diverse momente. Obiectele vieții de zi cu zi – unele neutre, amestecate cu altele încărcate ideologic – recompun la scară mică o lume și un mod de viață. La fel ca și povestea lui Ioachim, aceste date provin dintr-o istorie orală, aflată de la membrii familiei, vecini, alți săteni care au participat la evenimente. Instalația care spune povestea are și un alt registru, nevăzut, și care se activează prin învârtirea unei roți. O manivelă demontată dintr-un utilaj agricol sau altă mașinărie găsită la fața locului pornește fragmente audio cu interviuri luate țăranilor din regiune, martori ai momentelor traumatice legate de confiscarea pământului și înscrierea forțată la colectivă. După mai bine de jumătate de secol de la evenimente, furia, revolta și disperarea există încă în vocile lor, sub o aparentă resemnare.
Abordarea aceasta vrea să aducă vizitatorului o perspectivă antropologică asupra a ceea ce a însemnat colectivizarea și comunismul: cea a omului care experimentează viața în comunism și tranziția, împreună cu familia și comunitatea restrânsă din care face parte.
*Camera Pământ are ca temă legislația pe baza căreia s-a făcut reforma colectivizării, pusă în contextul cronologic al evenimentelor istorice ale secolului XX. Sunt expuse un titlu original de împroprietărire și medalii în întrecerea socialistă a colectivizării
Una dintre instalații spune povestea pământurilor cumpărate sau lucrate de familia lui Ioachim, de oamenii din sat și din comunele învecinate. Cealaltă instalație prezintă un istoric al principalelor legi și evenimente politice care au marcat procesul colectivizării între 1949 și1962 sub Gh. Gheorghiu-Dej, precum și urmările din epoca Ceaușescu, ilustrat prin fotografii de propagandă și din viața reală.
Organizarea pe două discursuri distincte, unul oficial și unul personal, reprezintă o reconstituire a felului în care s-a produs în mod real procesul de colectivizare, pe care 3 milioane de oameni l-au trăit în mod diferit. Vorbește și despre abuzuri și crime, despre dușmani ai poporului, dar și despre o normalitate a vieții într-o vreme total anormală. Uneori aceste discursuri se suprapun, alteori sunt complet paralele sau chiar se contrazic reciproc. Vizitatorul muzeului este invitat să confrunte în permanență cele două discursuri, să se angajeze în propria lui călătorie pe niveluri diferite de lectură și complexitate și să găsească singur legături între povești și evenimente.
-
+1
*Instalații interactive, mecanice: una explică povestea casei, a lui Ioachim, a obiectelor din magazin; cealaltă arată contextul politic și istoric general
Instalația interactivă povestește în registrul de sus (foto) despre produsele care constituie universul casnic și reclamele din media comunistă, iar în registrul de jos (text + foto), despre subiecte ca: naveta, controlul intimității (prin decretul 770/1966), asistența sanitară, raționalizarea hranei, economia la curent electric etc.
*Produse specifice vândute în magazin în perioada comunistă: sticle de ulei, vodcă, rom, precum și cofraje în care se colectau ouăle aduse la centrul de achiziții.
Tocmai aceasta este experiența de vizitare pe care o propune muzeul: nu doar să ofere informație, ci mai ales să creeze relații. Evitarea explicațiilor, a suprainterpretărilor și a tonului didactic lasă loc discuțiilor. Muzeul acesta vrea să intre în dialog cu vizitatorii, să provoace aducerea aminte, să-i facă pe oameni să povestească, să recunoască, să înțeleagă, să cadă pe gânduri, să contribuie în egală măsură la spunerea poveștii despre trecutul comunist. Dar discuția nu este doar despre trecutul comunist, narațiunile nu spun doar o poveste istorică, ci influențează chiar felul în care această poveste este spusă și în care ne raportăm la ea în prezent. Există încă o obsesie a comunismului care radicalizează părerile oamenilor și îi face să nu se mai asculte unii pe alții. O discuție despre niște vremuri profund nedrepte poate să ajute și la afirmarea valorilor democratice din ziua de astăzi, în România. Și poate chiar să recupereze o cultură de a fi împreună, pentru că așa alegem.
*Camera Casa este singurul spațiu din muzeu dedicat vieții private. Construită cu scopul de a fi închiriată, până la urmă această cameră a fost folosită temporar de Ioachim și soția lui, Maria
Info & credite
DE PROIECTE
Proiect inițiat de: Asociația Memorialul Colectivizării din România: Iulian Bulai, Ovidiu Albert, Octavian Parțac, Paul Bălhuc, Eva Marie Bulai
Partener: Asociația Mușatinii Roman
Curatori: Cosmina Goagea, Justin Baroncea, Constantin Goagea, Dragoș Neamu
Istoric: Virgiliu Țârău – Universitatea Babeș-Bolyai – UBB Cluj
Contributori cercetare:
Fundația Academia Civică – Memorialul Victimelor Comunismului
Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității – CNSAS
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc – IICCMER
Goethe-Institut București
Design muzeal și dezvoltare de sisteme interactive – Zeppelin Design: Cosmina Goagea, Justin Baroncea, Ioana Naniș, Andrei Angelescu, Emanuel Birtea, Cristina Ginara, Alexandru Ivanof, Iulia Panait, Alexandru Voicu, Mugur Grosu, Constantin Goagea
Design grafic și identitate vizuală: Radu Manelici
Traducere și proofreading: Anamaria Sasu, Tom Wilson
Meșteri populari: Sigmund Pleym Hågensen, Maria Gașpal, Ion Gașpal, Maria Burlacu, Valerian Ilinca, Maria Bulai, Valentin Antonică, Mihai Antonică
Interviuri: Anton Giurgi, Ioan Dorcu, Ionel Bulai, Zaharia Aprofirei, Maria Darie, Constantin Darie, Ion Ciupercă, Mihai Pascaru
Imagini: AGERPRES, Azopan, Fototeca online a comunismului românesc, Atelierul de grafică, Memorialul Închisoarea Pitești, TV Arheolog
Producție expoziție:Q Group Proiect, Acant Design, Azero, Promotas Advertising
Sistem de irigații și instalație electrică/Irrigation system and electrical installation: Romuald Bulai – Azzuro, Amalia Căliman, Liviu Căliman, Marian Andrici
Proiectare și execuție clădire anexă: MBA 15, Fereastra 1
Cu sprijinul:
Fundaţia Hanns Seidel – HSS
Fundația Friedrich Naumann pentru Libertate
Konrad Adenauer Stiftung – KAS
Proiect co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național – AFCN
