Un dispozitiv vernacular tradițional reconstruit în scop cultural și educațional într-un sat din Harghita, devine un loc atractiv pentru un meșteșug străvechi, dar aproape dispărut.
Arhitectura este în mod evident contemporană, pornind însă de la forme și tehnici arhetipale.
Text: Köllő Miklós
Foto: Larix Studio / Erős Zoltán-Levente, Szigeti Vajk-István, Köllő Miklós
Primăria comunei Zetea a avut iniţiativa realizării unui ferăstrău cu roată cu apă, un ansamblu care să exemplifice tehnologiile tradiţionale ale zonei: un fel de minimuzeu activ, care să prezerve un meşteşug, dar şi un spaţiu pentru educaţie şi o atracţie turistică.
Situl intervenţiei este locul unei joagăr de apă de odinioară, conform unei extras de carte funciară de la sfârşitul secolului al XIX‑lea. Nu am reuşit să descoperim poze de epocă sau alte informaţii despre cum a fost clădirea de altădată, informaţiile obţinute de la localnici s‑au rezumat doar la existenţa ferăstrăului. La începutul secolului XX, în zonă au funcţionat şaptesprezece ferăstraie de apă, majoritatea fiind coproprietăţi ale unor asociaţii de prieteni şi rude. În esenţă, mecanismul propriu‑zis al joagărelor a rămas aproape neschimbat din Evul Mediu, conservat datorită posibilităţilor economice modeste ale beneficiarilor. Pentru piese se utiliza lemn de esenţă tare şi puţin fier.
De multe ori, mecanismul joagărelor era demontat şi mutat în sus pe cursul albiei, mai aproape de pădurea care se îndepărta din ce în ce mai mult de localitate. În aceste situaţii clădirea a rămas pe loc, doar piesele esenţiale ale mecanismelor migrau mai aproape de materia primă. După remontare, în jurul joagărului propriu‑zis se construia o nouă clădire, care respecta „moda” timpului, temperată de posibilităţile economice ale proprietarilor.
Astfel, pe de o parte, piesele deteriorate ale mecanismelor erau înlocuite cu piese identice, pe de altă parte poziţia şi forma clădirilor s‑a schimbat în timp. Doar lemnul a rămas ca material permanent, aflat întotdeauna la îndemâna localnicilor, care, după o zicală a locului, „au fost creaţi din ţărână, dar trăiesc din lemn”.
După vizitarea mai multor joagăre existente, aflate în stadiu de precolaps, ne‑am propus „clonarea critică” a unui mecanism existent – care în urmă cu zece ani încă funcţiona şi care se găseşte la o distanţă de 45 de km – şi realizarea unei „hale industriale” contemporane din lemn. Nu am dorit reconstruirea unui joagăr importat din altă parte şi nu am avut date cum era cel de‑al locului: nu ne‑a rămas altă cale decât cea de a formula un set de principii de ghidaj:
- construirea unei infrastructuri care să păstreze vie memoria meşteşugului tradiţional, a lucrului cu barda, prin suprafeţele specifice;
- construirea unui mecanism funcţional, care este în stare să sugereze originea sa medievală, dar care nu neagă evoluţia istorică a mecanismelor de joagăr, ci mai degrabă reflectă o evoluţie firească a acestora;
- realizarea unei suprastructuri contemporane, care însă să nu se rupă în totalitate de tradiţia locului, prin alegerea scândurii ca singurul finisaj;
- crearea unui mic centru pentru vizitatori, care, practic, „sacralizează” locul, fiind un adăpost şi un punct de oprire pentru sufletul trecătorului grăbit;
- exploatarea maximă a peisajului înconjurător şi a relaţiilor din sit, prin poziţionarea ansamblului ca şi capăt de perspectivă în curbura drumului de acces şi căutarea unei joncţiuni care să permită ca joagărul propriu‑zis să fie poziţionat paralel cu cursul de apă;
- stabilirea unui circuit pentru vizitatori, care din fiecare loc în mod simultan să arate sau să sugereze modul de funcţionare a joagărului;
- alegerea protecţiei fizice a lemnului în locul uneia chimice; se asigură astfel o îmbătrânire prin care clădirile să vor pierde mai rapid în peisaj, fără a renunţa la asigurarea unei durabilităţi corespunzătoare. Astfel suprafeţele nu sunt tratate deloc, doar orientarea corespunzătoare a scândurilor previne deteriorarea mai rapidă. Ne‑am bazat pe cunoştiinţele păstrate în memoria populară, conform cărora scândurile pot fi orientate astfel ca crăpăturile să apară în esenţă în partea neexpusă la ploaie.
Până în ultimul moment am avut emoţii privind funcţionarea. Lucrând la acest proiect, am ajuns să regretăm experienţa pierdută a bătrânilor constructori ai joagărelor de altădată. Dincolo de cunoştinţele tehnologice teoretice, mai aveam în faţă lungul drum al experimentării… prin care joagărul, practic, a devenit un membru de familie.
Odinioară, reprezenta „industria de vârf”, astăzi e doar o atracţie turistică. În lumea noastră de azi nu prea îşi găseşte locul. Prin el am vrut să spunem o poveste veche a mecanismelor de epocă, dar fără arhaisme, prin utilizarea posibilităţilor contemporane. Am dorit ca prin „transparenţă” să se integreze în peisaj.
Nu am vrut să transformăm situl, ci doar să ghidăm atenţia pe valori seculare, prin prisma unei percepţii contemporane. În prezent, după ştiinţa noastră, este singurul joagăr funcţional din zona centrală a ţării. Funcţionează în memoria joagărelor de odinioară, aducând până în prezent esenţa acestora.
DE PROIECTE
Amplasament: comuna Zetea, sat Izvoare, jud. Harghita
Proiectant: Larix Studio (arhitectură + rezistenţă)
Arhitectură: Köllő Miklós, Györfy László‑Miklós
Structură: Gurzó Levente, Kercsó Zoltán
Instalaţii: Mondoc Bogdan Nicolae
Constructor: Faragó
Consultanţi: Csergő Tibor (istorie) şi dr. Balázs György (etnografie, mulinologie).
Beneficiar: Comuna Zetea
Valoare investiţie: 53.000 € finanţare din programul LEADER
