Interviu: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Anda Ștefan, Adrian Arendt, Cosmin Dragomir, Ciprian Manda, Mihai Duțescu, Bogdan Vitec
Ş.G.: Până acum câţiva ani, toată lumea vorbea în legătură cu birourile aproape numai de ecologie, faţade inteligente, de fapt, de o inteligenţă răspândită peste tot, de sisteme. Acum, auzi încontinuu, şi nu doar în mediile artistice şi alternative, deco‑working, hibridizarea dintre locuire şi birou, hub‑uri şi aşa mai departe… o întreagă terminologie, dar şi practici ceau început să fie preluate şi de mari corporaţii.
D.Ş.: E foarte mult şi o chestie de modă şi de imagine. Uite, dacă ne referim la conceptul de shared space, am realizat încă de acum şapte ani propuneri de acest tip, dar care în final nu s‑au concretizat sau nu au funcţionat. Un astfel de sistem merge foarte bine în zona serviciilor speciale – publicitate, industrii creative de tot felul, în care e bine să nu fii blocat, din toate punctele de vedere. În acele domenii poţi chiar să îţi închipui că oamenii se pot muta în fiecare zi în alt spaţiu, individual sau sa se regrupeze, în funcţie de nevoi şi dispoziţie. Văd prin reviste că apar într‑adevăr noi tipuri de birouri, care nu încearcă să transforme cu totul spaţiul de lucru într‑unul domestic, cum a fost trendul la un moment dat, ci mai degrabă într‑un fel de peisaj urban interior, cu alei, piaţete, „parcuri”…
Discuţia despre migrat şi schimbat locul mi‑a adus aminte – şi nu mă pot abţine să nu povestesc – de profesorul George Filipeanu. Tabietul lui era ca, aproape în fiecare noapte, să doarmă în altă cameră din casă. Îi făcea bine o astfel de„plimbare”, schimbarea locului de dormit era un ritual stimulativ, în funcţie de starea de spirit, de preocupările din acel moment. Fără nicio legătură cu această poveste, am avut o experienţă recentă, extrem de interesantă, legată de externalizare şi implicit schimbarea locului. Aveam un proiect la anul IV – o casă pentru o personalitate într‑un sit cu personalitate. Ne‑am gândit că ar fi mai bine să nu lucreze toată grupa pe acelaşi teren sau pentru acelaşi om şi atunci am invitat şase arhitecţi, care nu erau din şcoală iar fiecare s‑a ocupat de o subgrupă de 3–4 studenti. Nu veneau ei în şcoală, ci studenţii se duceau la ei la birou (într‑unul dintre cazuri, au fost nevoiţi să meargă la Braşov) şi au fost foarte fericiţi. Au primit informaţia în alt context şi în alt mod decât cel standard didactic, ceea ce mi‑a demonstrat că ieşirea în afară cu activitatea ta poate fi un lucru foarte bun.
Ş.G.: Povesteşte‑mi despre adus înăuntru şi ieşit în afară în cazul sediului vostru. Îmi amintesc că era deja mai mult decât un birou de arhitectură acum peste zece ani, când acest lucru nu era deloc la modă: amenajarea, expoziţiile care aveau loc acolo…
* Biroul DSBA / Arhitectură: Anda Ștefan, Dorin Ştefan / Anul: 2005 / Suprafaţa desfăşurată: 200 mp
D.Ş.: Aceasta venea atunci mai ales din nevoia mea personală de a nu mă încorpora într‑un anumit tip de gândire şi de filosofie, a construcţiei, într‑o lume de tip corporatist în care, stând într‑un spaţiu standard, la un birou standard, gândind la lucruri standard, rişti să îţi pliezi şi modul de gândire pe acel tip de aşteptări.
E foarte important, pentru că tocmai asta am încercat întotdeauna, să nu răspundem strict şi cuminte aşteptărilor, ci să dăm ceva în plus, să transformăm cumva aşteptarea lor, a clienţilor. Să‑i facem să accepte arhitectura în locul construcţiei strict funcţionale, pe care o văzuseră când s‑au format în mediul corporatist, să depăşească acea obişnuinţă, acea „re‑cunoaştere” a mediului globalizat şi globalizant din care proveneau. Arhitectura ar fi răspunsul particular la provocarea globalului, care este de fapt motorul dezvoltării, al banilor, al investiţiilor, al mediului artificial de care avem nevoie. Iar sarcina noastră, a arhitecţilor este să facem un mediu artificial construit tot mai bun. Să clarificăm, eu sunt pro‑globalizare, am nevoie de globalizare, dar globalizarea este pentru mine gândul ascuns. Suportul pentru arhitectură.
* Opera Centre, București / Suprafaţa desfăşurată: 20 600 mp. / Autor: Dorin Ștefan / Colaboratori: Flavia Roșu, Tiberiu Bosman, Ioana Isăilă, Emil Roșca / Anul: 2001
La Opera Center, ansamblul de birouri de pe malul Dâmboviţei, clientul voia exact o clădire standard de birouri – m‑a şi dus la Londra să‑mi arate cum arăta aşteptarea lui. În final n‑a găsit exact ce aştepta. Nu i‑a plăcut copertina de la intrare, pentru că îşi dorea ceva foarte simetric, foarte solid şi monumental, „intrarea‑simbol” în lumea pe care o slujea. „Încredere şi siguranţă”. La fel, nu a fost mulţumit de faţada din spate, placată cu tablă, mai dură, a cărei imagine prelungea cumva acoperişurile caselor de Cotroceni. Pentru mine, globalul lui se combina cu localul meu în rezolvarea aşteptării.
Ei, pentru a ne păstra această capacitate de deturnare, de îmbogăţire, mi‑am dorit un spaţiu care să fie cu adevărat un atelier, şi nu un birou de proiectare. Mă interesa legarea de artă pentru a primi de acolo cea mai importantă infuzie de gândire non‑conformă. Plusvaloarea culturală. Când am avut la un moment dat un spaţiu excedentar, am amenajat un loc pentru expoziţii de artă – instalaţii, în principal. Mai era şi un alt motiv, şi anume că pe aceea vreme arta alternativă îşi găsea cu greu loc. Noi o adăposteam, ea ne ajuta să rămânem trezi.
Amestecul dintre funcţiunea propriu‑zisă şi instalaţie se regăseşte, de fapt, în toată amenajarea şi ne‑am asumat să rămânem într‑un spaţiu neconvenţional, cu plusurile şi cu minusurile acestuia. Am pierdut în mod clar câte un proiect important, deoarece clienţii au fost şocaţi de locaţia biroului nostru. Dar am fost sinceri, într‑un fel, în a ne exprima aşteptările dintru început. Şi au fost mai mulţi cei care au venit, le‑a plăcut, au înţeles că se pot aştepta la alt tip de răspunsuri decât cel convenţional, la combinaţii neaşteptate.
Sediul are deci o origine programatică, dar se datorează şi unor întâmplări: găsirea în anii ’90 a blocului aflat la nivel de schelet din beton, comasarea a trei apartamente şi includerea casei scării. Se regăseşte, cred, în toate straturile succesive ale amenajării, interesul nostru de‑a crea o interfaţă, asemenea arhitecturii care este pe undeva o interfaţă: între aşteptări şi rezultate, client şi societate, între materiale și imagine. Biroul la care lucrez eu e un exemplu bun în acest sens: un banc de lucru de tâmplărie peste care am suprapus un panou de sticlă de ultimă generaţie de 2×1 metri. Sticla este astfel o interfaţă între bancul vechi – provenind din lumea istoriei, a lucrurilor de multe ori uitate – şi momentul actual. Te face să priveşti (altfel) către lucruri.
Mai ales în anii ’90 şi începutul anilor 2000, am încercat să profităm in proiectele noastre pentru spații de birouri de faptul că lucrurile nu erau încă foarte aşezate în domeniul construcţiilor specifice. Nu prea se lucra cu sistemele complete, executanţii importau elemente şi nu sisteme. Era mai ieftin. Combinau elemente noi cu mentalități vechi şi ca atare nu se foloseau detaliile‑tip. Puteam bricola, inventa, deturna finalităţi.
Ş.G.: Şi ce mai poţi face azi în acest sens, când lucrurile sunt mult mai rigide?
D.Ş.: Sunt în continuare fascinat de arhitectura care îmbracă spaţiul şi nu de arhitectura ca „peşteră”. De membranare, de reflexie, de transparenţă… Şi încerc să aduc „închiderea” cât mai mult în zona tehnologiei sticlei. Azi poţi face aproape orice cu sticla şi eu încerc să lucrez cât mai mult cu ea ca formă, interfaţă, voal.
* Victoriei Office Building, București / Suprafaţa desfăşurată: 15 600mp. / Arhitectură: Dorin Ștefan, Adrian Arendt (șef de proiect), Anda Ștefan, Corina Fodor, Marjan Mostavi, Alexandru Coriu, Anamaria Banciu, Claudiu Ionescu, Bogdan Bologescu (consultant sticlă / Anul: 2015-2016
La Centrul de afaceri (aşa zis Oromolu) din Piaţa Victoriei există o soluţie de tip piele dublă, dar nu cea din sistem, care ar fi presupus o mulţime de asumări şi rezolvări sistemice complicate, ci a rezultat un hibrid, atât tehnic cât şi formal. Cred că faţada obţinută este mai puţin rigidă‑conformă‑previzibilă. Recunosc că aştept la fiecare proiect schimbările de parcurs (probleme de bani, neînţelegeri formale, tehnice, manageriale) care te provoacă, te obligă să ieşi din gândirea predeterminată şi să dai răspunsuri punctuale, să nu aplici şabloanele. Eu, unul, nu cred în a fi antisistem în mod programatic, ideologic, ci în această depăşire naturală a sistemului, prin nevoi, accidente, deturnare atunci când apare fisura.
La proiectul „Oromolu”, iniţial, toată faţada trebuia să fie o suprafaţă continuă, din sticlă curbă. La un moment dat, probleme bugetare şi de alt tip m‑au condus la a varianta de‑a folosi pe anumite porţiuni o suprafaţă generată şi din poligonal în locul uneia curbe în întregime. Am fi putut să ne ţinem cu dinţii de proiect, însă, studiind puţin lucrurile, ne‑am dat seama că arăta altfel. Reflexiile încep să varieze,vibrează, se îmbogăţeşte răspunsul.
Ş.G.: Uitându‑ne la proiecte aflat la decenii distanţă, diferenţele mari între ele ţin mai degrabă de context, reguli şi posibilităţi sau îţi recunoşti şi o evoluţie a modului propriu de‑a vedea lucrurile?
D.G.: De context, înţelegând prin aceasta locul, mediul cultural, tehnologic, aflate într‑o permanentă schimbare. De fiecare dată, îmi iau contextul drept aliat, un aliat care ne impune, atât mie, cât şi clientului, nişte reguli ce sunt peste noi. Urbanismul, de pildă, cu toate determinările sale – de‑abia aştept un teren complicat.
* Euro Tower, București / Suprafaţa desfăşurată: 26 600mp. / Autor: Dorin Ștefan / Colaboratori:Adrian Arendt (șef de proiect), Anda Ștefan, Alexandru Pop / Anul: 2008
Astfel, la clădirea de birouri EuroTower din B‑dul Barbu Văcărescu colţ cu „Lacul Tei”, e o diferenţă imensă de la ce am plecat şi rezultatul final. Toate tăieturile casei rezultă strict din retrageri date de regulile urbanistice. Tăietura volumetrică într‑un fel sofisticată porneşte din contextul urban şi nu este un gest pur estetic. Totul vine dintr‑o logică a cedărilor şi compensării: uneori cedezi din proprietatea ta pentru a fi bine oraşului şi poţi compensa în alte puncte.
La EuroTower, porţiunea înclinată iese în afara proiectiei în colţul dinspre strada laterala, unde nu deranjează vecinătatea imediată (blocul cu apartamente) şi unde se asează într‑un inedit cap de perspectivă dinspre B‑dul Ștefan cel Mare. La final, am decoperit că astfel şi închide axul unei străzi lungi și anoste.
La Banca Transilvania din Băneasa, am scos în consolă colţul care dă personalitate clădirii, din dorinţa de a păstra trotuarul larg în beneficul pietonului, deşi acesta se află pe proprietatea imobilului. Nu am pornit de la dorința de a faceo clădire cu consolă. Adesea apar gesturi compensatorii pe care trebuie să le speculezi întru beneficiu multiplu: oraş, public, privat, arhitectură.
* Sediu, Banca Transilvania, București, DN 1 / Autor: Dorin Ștefan / Colaboratori: Emil Burbea (șef de proiect), Republic of Architects, Ștefan Firimiță, Irina Dragomir / Suprafaţa desfăşurată: 9 600 mp.
Ş.G.: E o ipostază a interfeţei despre care vorbeai la început, aici în sensul concilierii aşteptărilor în metri pătraţi ale clientului şi nevoilor publice?
D.Ş.: Exact, şi cred că este cumva rolul nostru, al arhitecţilor, de a gestiona negocierea în folosul tuturor. Noi nu avem acea gândire strict pragmatică, inginerească, conform căreia dispui de 5 metri pătraţi, te ocupi de 5 metri pătraţi, ci avem acel tip de gândire care ne permite să venim cu o bogăţie de răspunsuri, o gândire care vine dintr‑o pregătire mai ales culturală, şi apoi tehnică. Marele pericol al viitorului ar fi reprezentat de o arhitectură care să devină apanajul unui nou tip de expert, de profesionist, care să răspundă în mod determinat la
o temă, indiferent de stupizenia răspunsului construit. De fapt de o aşa zisă arhitectură, că pentru sărăcirea spaţiului artificial construit de semnificaţia culturală îl reduce la nivelul de construcţie utilitară.
Ş.G.: M‑aş întoarce puţin la unul dintre proiectele concrete, şi anume Unirii Factory. Mi s‑a părut cumva decalat faţă de celelalte. E din cauza contextului industrial, ce pare a fi fost o puternică sursă de inspiraţie?
* Unirii Factory, Sediul companiei Servicii Dan Cutui, București / Anul: 2008 / Suprafaţa desfăşurată: 1 255 mp / Arhitectură: Dorin Ștefan, Ciprian Manda (șef de proiect)
D.Ş.: Da, şi asta, dar şi faptul că e vorba despre o clădire pentru anumite servicii specifice, în primul rând, care include şi birouri.Iar clientul a fost deschis. Am şi dus mai departe un semn pe care îl aveam deja de zece ani în birou, şi anume toate dungile alea, galben cu negru, un fel de simbol: „atenție frust dar nu stupid”… poate anumite gesturi venite din subconştient.
Ş.G.: Mi s‑a părut că fragmentarea şi juxtapunerea care apar în toate proiectele voastre aici sunt foarte puternice.
D.Ş.: Da, contextul, dar şi faptul că s‑a lucrat timp de mai mulţi ani au contribuit la aceasta. Am luat proiectul şi drept un exerciţiu în lucrul cu culorile şi texturile: găseşti tablă ondulată, netedă, profilit, dar şi geam clar, profil metalic brut sau prelucrat, și în final mobilierul lui Ciprian Manda care a fost mai mult decât șef de proiect, a fost meșter, executant, supraveghetor.
Ş.G.: Despre ultimele proiecte, mai vrei să ne zici ceva?
D.Ş.: Sunt obsedat, în legătură cu proiectul „Oromolu”, în încercarea de‑a determina Guvernul şi Primăria să renunţe la parcajul din capătul străzii Paris, chiar lângă clădire. E un parcaj la sol, o mizerie urbană, de fapt, ce ar putea deveni un extraordinar spaţiu public, pe care investitorul ar fi dispus să îl amenajeze pe banii lui. Ne chinuim de câţiva ani cu treaba asta…
* Victoriei Office Building, vedere aeriană cu piațeta propusă în locul actualului parking
Şi ar mai fi un proiect, o operaţie de chirurgie urbană la intersecţia dintre străzile Buzeşti şi Griviţei. Clădirea noastră ocupă o parcelă de colţ şi leagă două case vechi de înălţimi diferite, implicit cu calcane la înălțimi diferite care trebuiau legate. Am propus un ansamblu de carcase‑case articulate, convingându‑l pe client să‑şi asume un volum mai mare din considerente urbanistice. Pentru a nu depăşi însă C.U.T.‑ul, o parte din planşee lipsesc, ceea ce creează o serie de spaţii în supantă, legând diferitele părţi ale clădirii într‑un mod foarte spectaculos. E cumva o interpretare a amestecului a ceea ce vorbeam la început, pentru că e un loc neconvenţional, care va permite sau chiar cere multă creativitate în scenariul de funcţionare.
* Foto: Dorin Ștefan
Articole conexe:
* O cutie de rezonanță spațială. Interviu cu Dorin Ștefan
* Un proiect romantic: „Floating Observatories” – DSBA + Upgrade Studio
