Articol revista # 91

 

Un proiect romantic: „Floating Observatories” – DSBA + Upgrade Studio

 

Idei alternative, provocări actuale şi tehnologii sofisticate: un interviu cu Dorin Ştefan despre ce se află în spatele imaginilor câştigătoare la concursul internaţional pentru Taiwan Tower în Taichung.

Interviu: Constantin Goagea şi Cosmin Caciuc

„Floating Observatories”, proiectul câştigător propus de DSBA + Upgrade Studio pentru concursul Taiwan Tower în Taichung s-a făcut deja cunoscut publicului prin imaginile larg difuzate. Dorin Ştefan ne-a dezvăluit câteva din aspectele importante care au motivat imaginile digitale spectaculoase.

Dorin Stefan

CG: A existat o presiune politică şi economică în organizarea şi cerinţele concursului care a împărtăşit multe din tehnicile branding-ului şi marketing-ului corporatist?

DŞ: Nu, nu… În primul rând, concursul a fost o fază open… şi faza următoare e tot open. Poate că ştiţi că ei sunt puşi pe fapte mari. Rem Koolhaas le face muzeul de artă contemporană din Taipei, Toyo Ito a câştigat opera din Taichung. Ei sunt puşi pe nume mari ca să-şi asocieze şi să-şi facă branding-ul acesta de tip Bilbao, care funcţioneză peste tot în lume. Toată lumea caută permanent acel miraj ca printr-o lucrare să renască un întreg oraş.

CC: A existat un motiv explicit pentru care administraţia oraşului Taichung a evitat organizarea concursului după modelul celor cu circuit închis şi vedete profesionale invitate?

DŞ: Au fost gândite două faze: în prima s-au căutat concepte în lume… Noi le-am şi tulburat chestia asta pentru că ei probabil că nu se aşteptau la soluţia noastră. Destul de multă lume, înclusiv primarul, s-a fixat pe ideea noastră. Probabil că inițial „aruncau o piatră în lac”…, şi vedeau apoi reacţiile. În faza a doua, pe baza rezultatelor de la faza de concept, se gândesc să facă un caiet de sarcini. Acum nici ei nu ştiu cum îl vor face. În continuare, ne-au cerut tot felul de date… Nu am citit la început precizarea care spunea că tu le cedezi lor dreptul de autor, pentru că e un concurs cu premii în bani, destul de bine plătit. Ei se gândeau ca din toată informaţia din prima fază să facă un caiet de sarcini care să răspundă mai clar… iar chestia care îi interesează este să controleze şi banii, pentru că, într-adevăr, ei au anunţat un buget de 150 de milioane, însă la estimarea noastră, gândindu-ne şi mai întrebând, ne-am dus la 500 de milioane. După proiect, am avut noroc, a ieşit acelaşi primar la alegerile lor, acum două sau trei săptămâni. Imediat după alegeri, s-a rezolvat şi cu banii, pentru că până atunci nimeni nu ştia nimic în legătura cu asta, iar după aceea ne-au trimis formularele pentru plată. Apoi ne-au cerut să le pregătim un preţ, şi am lucrat la el ca să vedem cam ce înseamnă… Oricum, ei trebuie să scoată în martie acest caiet de sarcini, pentru ca după aceea, în baza lui, să se termine proiectul de execuţie în 2012, astfel încât să fie gata clădirea până în 2014.

„Floating Observatories”, proiect DSBA + Upgrade Studio, câștigător la concursul Taiwan Tower

CG: Ar trebui să lucrezi acolo cu arhitecţi locali?

DŞ: Caietul de sarcini va preciza acest lucru. Există şi la ei cerinţa să existe dreptul de semnătură cu un arhitect local.

CG: Ai contactat pe cineva în acest sens?

DŞ: Am vorbit cu organizatorul şi mi-a zis, mă rog, că nu e cazul încă, pentru că s-ar putea să câştige altcineva faza a doua („design-and-build”). Există foarte mari şanse ca altcinva să câştige cu un preţ mai bun, sau poate cu altceva…

CG: Cum se va lămuri problema drepturilor de autor într-o astfel de colaborare?

DŞ: Am încercat să vorbesc cu ei, dar nu le e clar nici lor. În primul rând, au fost derutaţi, pentru că a fost un proiect care a avut unanimitate, în juriu, a fost doar unul din şapte puţin îndoit, dar şi el a votat pentru proiectul nostru în final. În afara de asta nu prea stiau cum/ce e cu România, nu ştiau exact unde e… era ceva cu comuniştii, s-au speriat puţin, apoi au aflat că nu mai e comunism, iar atunci când m-am întâlnit cu ei, le-am explicat că Rusia nu mai e comunistă… „Păi cum, nici Rusia nu mai e comunistă? Atunci cine mai e?” şi le-am spus că mai e Cuba, China, Coreea şi… ma rog, Chavez, apoi Vietnam, în care mai e o formă prin care ei îi copiază pe chinezi, un partid unic cu economie dublă…

CC: Sistemul de concurs open i-a permis unui român să se afirme, iar Peter Cook a ieşit pe locul II. Nu pare situaţia un pic ironică?

DŞ: În mod sigur, nu s-au uitat la background, deşi concursul nu părea foarte închis sau secretos din datele oferite. Uitându-ne la toate soluţiile, a noastră părea că se detaşează… Toţi făceau câte un turn, deşi a mai fost o roată. Roata era prea mare şi probabil că nu reprezenta bine o astfel de verticală… Juriul a zis de proiect că e modern, şi au mai găsit şi alte epitete…, însă organizatorul l-a numit „romantic”. Au scos o plachetă din sticlă gravată cu laserul, între caracterele chinezeşti regăsindu-se, după cum îmi explica organizatorul, semnul care reprezintă la noi cuvântul „romantic”. În juriu a fost Watanabe Kunio, un inginer japonez foarte bun,  a fost  Craig Hodgetts, profesor din Statele Unite, Marcos Cruz, director la  Bartlett School din Anglia, prin urmare nu au fost numai taiwanezi ca să spui că au avut o anumită reacţie sentimentală.

CG: Uitându-ne şi la celelalte proiecte, mai ales la cel al lui Peter Cook şi Gavin Robotham, nu cred că vorbim de turnuri de sticlă convenţionale, ci de gadget-uri de arhitectură…

DŞ: Era o verticală care nu avea extensii, şi cred că al nostru era singura verticală cu extensii. Cam asta am şi urmărit, aşa cum am explicat la prezentare, faptul că noi vroiam să aducem cumva o consolă foarte puternică, şi că, de fapt, asta ar trebui să reprezinte astăzi tehnologia. Asta a însemnat extensia de la un turn, însă erau extensii mobile şi, în acelaşi timp, la scara obiectului. Probabil că această a doua dimensiune, orizontala, nu doar verticala, a fost cea care a putut să creeze o detaşare.

EXTERIOR_01_small

CG: Experienţa ta anterioară legată de concursuri în spaţiul cultural asiatic a fost de ajutor?

DŞ: Nu, deoarece expoziţiile din Coreea şi Japonia au fost legate strict de România (apelând la metafore: codrul tehnologic, superroata morii de apă), iar din punctul de vedere al execuţiei cu atât mai puţin, fiind doar amenajări interioare.

CG: Ţi-ai pus problema că e o cultură asiatică şi că trebuie să faci ceva special?

DŞ: A fost strict ceva legat de investigarea Taiwanului. Am încercat să privim cu ochii unuia dinafară, unul care vine şi zice „Ia să vedem ce e Taiwanul?”. Atunci, un astfel de semn s-ar adresa în primul rând celor care vin dinafară, nu neapărat celor din ţară. Cred că era important pentru cel care vine de afară să citească locul, cultura, ţara, şi abia apoi să vadă dacă găseşte anumite semne pe care să le propună ca identitate pentru locul respectiv. Uitându-mă la harta Taiwanului, mie cel puţin, mi s-a părut că seamnă cu o frunză, şi apoi ne-am dus mai departe, ne-am uitat la copaci, cultură, obiceiuri…

CG: Ideea cu Taiwanul reprezentat printr-o „frunză” nu se vede de fapt în proiect…

DŞ: Nu, sigur… Noi de la el am plecat doar aşa, în poveste… Toată desfăşurarea asta de „prinderi” în local a apărut „povestit㔺i în proiect… noi le-am dat tot demersul. Desigur, am văzut în alte abordări, tot de concursuri, la Mecanoo de pildă, tot în zona asta a lor, că în concursuri de genul acesta au nevoie ca tot demersul să fie destul de explicit, ca să mai amplifici, în afară de imaginea finală, şi înţelegerea juriului, dar şi mai târziu, înţelegerea celorlalţi, prin povestea de lângă.

CG: Înainte de concurs, v-aţi dus până acolo, pentru cercetare?

DŞ: Nu, era prea departe şi destul de scump…iar situl era destul de neutru, un fost aeroport militar, într-o zonă relativ marginală care ar urma să devină parte importantă din oraş.

CC: Ei au reacţionat foarte bine la iconism, la genul acesta de comunicare vizuală foarte condensată. S-au combinat aspectele iconice cu ideea de gadget tehnologic?

DŞ: Probabil… Am fost întrebaţi de către unul dintre arhitecţii participanţi la concurs, dacă un astfel de semn nu e spre Disneyland. I-am spus că poate să fie, totul depinde de design. La întâlnirea de la ArCuB povesteam că Disneyland-ul din Paris a început cu mari arhitecţi, care au fost foarte interesaţi. Am citit comentariile lor când s-au întâlnit … Rem Koolhaas cu Frank Gehry, Robert Venturi, Potzamparc, cred că şi Jean Nouvel… Ei au zis că în Franţa fac un Disney cu arhitecţi, nu ca în America. Au început programul, pe care puteau să-l facă, însă ce a rezultat era o chestie complet paralelă (unul dintre promotorii americani a facut chiar o remarcă cum că europenii, prin aceste demersuri, pun în pericol ideea de Disney). Ca atare, nu contează programul, ci designul, şi desigur că, prin design, poţi să ţii progamul într-o imagine „cool”…

CC: Credeţi că viitorul marilor proiectelor iconice cu rol reprezentativ este pe cale de dispariţie în Europa, pe fondul crizei economice, şi că Asia va deveni locul principal de atracţie din acest punct de vedere?

DŞ: Astfel de provocări sau performanţe sunt susţinute în general doar de ţările care sunt în ascensiune economică. Probabil că celelalte ţări europene, americane, îşi vor reduce din colaterale şi o să de bazeze strict pe lucrările care o să fie mai mult motoare economice şi financiare, decât culturale. Poate Franţa, în continuare, va căuta să-şi păstreze această particularitate, de a fi în continuare promotoare culturală şi prin/pentru arhitectură…

CG: Revenind la proiectul „Floating Observatories”, e limpede faptul că a fost dorinţa expresă a organizatorilor ca proiectul să devină un icon de arhitectură. Cât efort este de fapt îndreptat spre imagine şi cât spre construcţie şi sustenabilitate?

 DŞ: Aşa cum l-am conceput, nu cred că se pot separa. Noi ne bazăm foarte tare pe tehnologie, considerând că tehnologia trebuie să participe la un eventual simbol. Deocamdată e un semn. Noi propunem deocamdată semne, care, dacă vor fi însuşite, vor deveni simboluri. Aceste semne ale noastre, de astăzi, nu pot să fie rupte de tehnologie. În acelaşi timp, vorbesc de efemer care este un semn al timpului nostru. Turnul propus de noi conţine foarte multă efemeritate, cu baloanele lui care pot sau nu să zboare, cu turnul care poate să rămână doar un băţ dezgolit. S-ar putea să funcţioneze foarte bine un an sau zece ani, iar apoi va fi o ruină care poate fi dată jos sau care rămâne un semn al unei impotenţe, sau al unei vremi… Sau poate va rămâne doar povestea, „Aici erau nişte baloane frumoase, în care te urcai…”, şi de-aici ar putea rezulta aspectul romantic, ca în filmul Mad Max.

FUNCTIONAL_DISTRIBUTION_R copy

CC: Viziunea aceasta ne trimite cumva ideea că s-a ars ceva la nivel critic şi că trăim întru- un fel de stadiu ulterior, mai relaxat. Aţi avut sentimentul că toţi marii arhitecţi şi cei care comentează arhitectura sunt un pic… dezumflaţi, sau că nu mai sunt atât de puternic implicaţi în critica marii arhitecturi cu imagine corporatistă?

DŞ: Da, sigur, am făcut o apropiere destul de mare între arhitectura elitistă (nu poţi fi mare arhitect decât făcând o arhitectură elitistă) şi construcţia obişnuită. Calificarea construcţiei înseamnă arhitectură. Din acest punct de vedere, am văzut şi ultima mare lucrare a lui Jean Nouvel de la New York, o clădire de birouri chiar în Manhattan… sunt acolo câteva elemente de personalitate, dar în final este tot o construcţie corporatistă. Apoi, Frank Gehry care făcuse o clădire de birouri cu sticlă albă serigrafiată, mă rog o formă mai flamboiantă, dar cu o apropiere foarte mare faţă de corporatism. Turnurile din Dubai, din lumea arabă, indiferent că sunt făcute de Zaha Hadid sau de Rem Koolhaas, merg spre un corporatism. Muzica lui Eminem devine în curând muzică de „establishment”, chiar dacă vrei să fii underground, sau dacăvrei să rămâi într-o zonă foarte „cool”, marketingul de azi te mănâncă imediat. Poate că nu e rău acest lucru, pentru că se ridică şi calitatea corporatismului, pentru că se atinge de arhitectură, se ia cu/ca arhitectură…

CC: Aţi resimţit diferenţele dintre Europa de Est, cu problemele ei specifice, şi sfera cosmopolită a concursurilor internaţionale, în care ideile „vagabondează”?

DŞ: Nu ştiu ce să-ţi zic… Parcă unul dintre membrii juriului a avut un comentariu cu privire la Europa de Est care poate acum şi ea să se afirme, atunci când au aflat că nu mai e comunistă şi s- a mai deschis…. Nu cred… cel puţin cu privire la noua generaţie de arhitecţi români, extraordinar de mobilă… Nici eu nu am o astfel de inhibare, pentru că am trăit odată cu marile concursuri din lume, cu proiectele Archigram care erau pe planşeta noastră când ne formam, cu Superstudio din Italia… Toată avangarda era accesibilă… nu era o rupere. Noi am avut o perioadă în care puteam să ne exprimăm foarte sincron. Probabil că metabolismul japonez a influenţat mai mult, pentru că era mai aproape, într-un fel, de o abordare Beaux Art-iană a arhitecturii. La „Ion Mincu”, în anii ’70, se mai gândea încă Beaux Art-ian. Mă gândesc la Casele de Cultură ale Tineretului făcute în perioada în care Mac Popescu lucra cu Petre Ciută, Zoli Takacs, Viorel Simion, chiar şi înainte de ei,  au mai fost câţiva… Metabolismul se realiza, se materializa, pe când Superstudio sau Archigram erau manifeste. Dacă Piano şi Rogers nu ar fi câştigat Beaubourg-ul, poate că, în continuare acea arhitectură legată de tehnologie nu ar fi avut impactul şi pornirea asigurate. Trebuie să te gândeşti că, cu câţiva ani înainte de Beaubourg, concursul si realizarea din Paris pentru hale au fost un dezastru…

DETAILS_01

CG: Cum a fost cu echipa voastră? S-a simţit clar „fresh blood” în toată abordarea asta… Aţi fost toţi aici sau aţi fost împărţiţi?

DŞ: De mai mult timp, lucrăm într-o astfel de formulă. Aici, în birou, lucrăm cam totul, doar  Claudiu şi cu Oana  lucrează în biroul lor, datorită laboratorului tehnic de care dispun. Dar asta s-a întâmplat în ultimele zece zile în care au făcut în special randarea. La noi, făceam brainstorming-urile, iar Bogdan a lucrat aici. Sigur, fără suportul lor, nu am fi ajuns la un design „cool”, într-un demers care a mizat pe forţa de expresie a mijloacelor noi de reprezentare ale arhitecturii. Bogdan Chipară, Claudiu Bârsan şi Oana Niţuică au fost colegi. Cu ei am lucrat în anul IV la ideea de dezvoltare organică a oraşului, de stol, de socializare urbană prin teoria stolului de porumbei, şi pe modul cum ar putea fi transmis oraşului tot gândul acela. Bogdan lucrează la noi, Oana şi Claudiu şi-au dat după un an diploma, timp în care au lucrat afară. Gândul lor este să scoată un soft de arhitectură; ei sunt mult mai interesaţi în programe de calculator pentru arhitectură decât de arhitectura propriu-zisă. Mai întâi vor să creeze nişte instrumente extrem de personalizate cu care să facă arhitectură.

CC: În ce programe lucrează acum? Fac modelarea în programe parametrice?

DŞ: Da, iar când trec la render, şi-au creat propriile programe cu care fac o mulţime de efecte.

CG: Crezi că generează ceva concursul pentru pentru activitatea ta din ţară?

DŞ: Poate doar discuţii culturale… Nu cred că se va întâmpla ceva deosebit… Un astfel de concurs este o abordare publică a problemei arhitecturii, iar la noi, ideea de concurs este în continuare foarte confuz înţeleasă de oficialităţi. Dacă nu este însuşit de oficialităţi, de administraţie, de politic, concursul rămâne doar un exerciţiu al nostru. Doar făcând multe concursuri, vom reuşi să  fixăm în conştiinţa administraţiei locale, a celor care decid, ideea şi rezultatele concursurilor de arhitectură. Lumea concursurilor din lume şi lumea concursurilor din România sunt acum două lumi paralele. Toate rezultatele din lume sunt căutate pentru a fi puse în practică, pe când rezultatele concursurilor din România sunt doar ca nişte încercări ale breslei noastre de a se exprima în mod public.

 

1