O cutie de rezonanță spațială. Interviu cu Dorin Ștefan

Biserica parohială din Alba Iulia e un exemplu de arhitectură sacră perfect canonică și în același timp modernă, fără compromisuri. O discuție despre ideile esențiale și procesul din spatele realizării proiectului

Proiect: DSBA

Foto: Anda Ștefan

Ștefan Ghenciulescu: Mie proiectul acesta chiar mi se pare o reinventare a arhitecturii ecleziastice ortodoxe. Dacă ne uităm la ultimii 150 de ani în România, și nu numai, majoritatea proiectelor reușite sunt mai degrabă reinterpretări, adaptări, simplificări ale modelelor mai vechi. De cele mai multe ori, materiale moderne sunt folosite pentru forme și spații cu caracter istoric, ce fuseseră însă create în cu totul alte condiții. Cum vezi tu treaba asta? Și cum plasezi proiectul în context? Mă refer atât la modul în care a apărut și a crescut proiectul, cât și la lucrări proprii anterioare.…vechiul concurs pentru Catedrala Patriarhală, de exemplu.

Dorin Ștefan: Relevanța acelui concurs este esențială. Atunci mi-am pus pentru prima oară problema spațiului sacru. Am luat acea temă – atât de contestată – ca un dat, cu programul și mărimea dorite de beneficiar. Avea să fie o prezență importantă în oraș și merita să îţi pui problema ca arhitect.

A fost un prim concurs, pe amplasamentul din Piața Unirii, și cred că propunerea noastră nu a fost prea reușită. Poate și pentru că am pornit-o din punct de vedere urbanistic și de rezolvare arhitecturală. Ideea era de a crea un peisaj arhitectural care să reinterpreteze situl arhetipal pentru o biserică, să îi creăm astfel catedralei o depărtare de orașul dimprejur, să pregătim cumva accesul către clădire. Aveam acea viziune a bisericii pe o costișă și a felului în care urci către ea. Propuneam o costișă artificială, cu o pantă blândă către biserică, iar către oraș se deschideau pereți verticali care ar fi putut conține orice fel de funcțiuni urbane; deasupra acestui deal era un mediu decupat, plantat cu iarbă și cu biserica în mijlocul său. Și apoi trebuia rezolvată biserica drept obiect arhitectural autonom. Eu nu sunt un intens practicant, însă sunt ortodox prin naștere, iar bunica mea mi-a transmis o sumedenie de lucruri. Ea era foarte religioasă, iar toți ceilalți din familie erau credincioși. Am apelat la Ariadna Zeck în chip de consultant pentru spațiul eclezial și am încercat o reinterpretare a bolților ortodoxe. Rezultatul nu a mulțumit pe nimeni, nici pe juriu și nici pe noi.

Abia la cel de-al doilea concurs, pe amplasamentul din mijlocul Bulevardului Unirii, am reușit o abordare conceptuală. Era un loc complicat, în mijlocul unei axe, într-o opoziție inevitabilă cu o clădire enormă, și m-am simțit obligat să depășesc problema urbană și să reflectez mai adânc la ceea ce poate însemna o biserică, azi. Am ajuns la concluzia că o biserică este un spațiu de rezonanță, atât la interior, cât și la exterior. Dintr-odată nu m-au mai interesat deloc obiectul arhitectural și compoziția, ci doar această natură a tainei care se întâmplă la interior – o cutie de rezonanță sacră, dacă vrei, care însă trebuie să fie transpusă și la exterior.

Această cutie de rezonanță funcționa pe mai multe planuri: odată cel în sine, al slujbei, dar care se întâmplă doar în anumite momente și feluri; celălalt plan era cel permanent, exprimat prin iconografia interioară și cea exterioară. Și am zis atunci că  această rezonanță s-ar exprima prin patru pereți, pictați pe ambele părți. Desigur, aceasta m-a trimis cu gândul la bisericile din nordul Moldovei; când te apropii de ele, începi să descifrezi un întreg program și să intri într-o anumită stare. Acești patru pereți defineau esența proiectului. 

Ș.G.: Acoperișul acela extins nu își avea și el rolul său?

D.Ș.: Da, dar recunosc că nu era așa de important atunci. Am încercat cumva să revin la origini, la rădăcinile spațiului sacru. La început, creștinismul era practicat în familie. Taina se întâmpla acasă, în acea comunitate de bază. Odată cu răspândirea și oficializarea religiei, spațiul de întâlnire s-a mutat în construcția polivalentă din acea vreme, adică bazilica. Primul loc comun important era deci un spațiu perfect dreptunghiular, iar transformarea sa într-un spațiu semnificativ a făcut să apară crucea în plan. M-am gândit ca și în biserica propusă de noi spațiul în care intri să fie unul dreptunghiular, iar apoi să ridici ochii către cer și să vezi crucea. Acesta este un element fundamental al proiectului: pereții se evazau, și planul se transforma pe înălțime, iar la întâlnirea dintre pereți și plafon se năștea crucea. În varianta de la concursul pentru catedrală, acoperișul despre care tocmai pomeneai era foarte plat. La scara spațiului, cutia volumetrică foarte mare, de 50 de metri lungime, domina totul, iar un acoperiș care, la rândul său, s-ar fi dezvoltat cu cupole, turle și așa mai departe devenea mult prea important. Așa că am gândit un tavan ca un fel de placă subțire, ușor boltit doar în zona centrală, unde canonul cere cupolă.

Proiectul a avut un impact destul de bun, mai ales în rândul colegilor arhitecți, ceea ce l-a făcut să primească un premiu patru, în ciuda rezervelor reprezentanților Bisericii în juriu, care îl considerau prea modern.  

Ei, și cu asta povestea părea să se fi terminat. Până în 2007, când am primit un telefon de la preotul Jan Nicolae din Alba Iulia. El trăia acolo într-un mediu artistic creat în jurul grupului Prolog. Erau o familie de pictori, Antonescu, regizorul Ionuț Totu și alți oameni de cultură. În momentul în care părintele Jan a primit o parohie într-un cartier nou și deci trebuia construită o biserică, au început să se sfătuiască cu toții și la un moment dat m-au sunat și pe mine. L-am avertizat pe părinte că eu sunt un tip deformat de modernism, că pur şi simplu nu îmi iese altfel.  Știa și nu îl deranja.

Așa că am început să lucrăm, ducând mai departe  ideile esențiale din proiectul de concurs. Părintele Jan, care de altfel este o persoană foarte deschisă și extrem de cultivată, l-a înțeles și acceptat imediat. Din punct de vedere canonic nu era nici o problemă, așa că a urmat prezentarea către ctitor, omul care a donat terenul și a plătit integral construirea bisericii. În treacăt fie spus, faptul că a fost o biserică de ctitor a ușurat destul de mult procesul de aprobare. Evident, o biserică donată nu rămâne privată, ci devine parte a structurii instituționale religioase, însă e mai ușor ca reprezentanții ecleziaști să se lase convinși de soluție.

Ei bine, ctitorul nu a fost foarte entuziasmat la început și și-a dat un acord destul de reticent; au apărut apoi diferite păreri și critici, a început o discuție despre lipsa turlelor și apoi cererea unei a doua variante. Am realizat această a doua variantă, și, așa cum povestește și părintele, s-a întâmplat un fel de minune: această a doua variantă nu a plăcut și l-a făcut de fapt pe ctitor să-și schimbe părerea despre proiectul inițial și să înceapă să îl susțină. Așa că am putut să îi dăm drumul.

Construcția a mers destul de lin, dar și destul de încet, cu întreruperi mari. Unele dintre acestea se datorau complexității execuției. La pereții curbi și înclinați, de exemplu, dacă ar fi fost realizați doar din beton, ar fi fost necesare niște cofraje spațiale foarte complicate. Așa am ajuns la soluția unei structuri verticale care să ghideze schimbările progresive în geometria pereților.

De fapt, aceștia au devenit un fel de sandvici: la mijloc o structură metalică din profile I de 20 de cm, iar către interior și exterior placaje de zidărie de câte o cărămidă (25 de cm). Peretele total ajunge la aproape 75 de cm. Într-o primă etapă s-a realizat complet osatura, după care aceasta a fost progresiv îmbrăcată de straturi. Se construia cam un metru de zidărie, apoi se turna betonul și așa mai departe.

Ș.G.: Deci un fel de zidărie mixtă rigidă, să înțeleg…

D.Ș.: Da. Și s-a executat relativ bine, cu excepția unor mici greșeli pe fațada principală; niște ieșiri în afară ale osaturii nu au fost înghițite sau măcar atenuate, ci repetate de anvelopanta din zidărie. A mai fost un moment dificil – și aici îmi pare mult mai rău că nu a fost respectat proiectul – și anume la banda de ferestre dintre peretele de beton și acoperiș.

Fanta orizontală a fost de la început foarte importantă – ea reinterpretează cumva suspendarea cupolei de la Sfânta Sofia, care m-a impresionat teribil atunci când am văzut-o. Mai există, evident, și modelul bisericilor moldovenești, cu acoperișul lor larg deasupra unui corp destul de simplu, dar și cel al lui Le Corbusier cu fanta sa de la Ronchamps…..

Pentru a maximiza acest efect, linia tâmplăriei trebuia să fie pe axul pereților, astfel încât nutul să se citească și la interior, și la exterior. Din nerăbdare, din neînțelegere, s-a montat la un moment dat tâmplăria, fără să mai fim consultați. Iar închiderea s-a realizat greșit, la fața peretului, ceea ce alterează profund imaginea pe care ne-o doream.

Aceasta ar fi marea neîmplinire, pentru că altfel cupola a ieșit foarte bine, cu niște meșteri din Ardeal care au reușit să preia suprafețele riglate cu o astereală pe care s-a montat tabla.

A mai fost un impas cu pictura. Inițial, aceasta ar fi trebuit realizată de Sorin Dumitrescu. El a  rezonat foarte bine la arhitectura bisericii și a propus o pictură cumva diagramatică, inspirată din cea mai arhaică pictură creștină. Această colaborare însă nu s-a finalizat. Comanda a fost preluată de către pictorul Ioan Popa, fost ucenic și colaborator al lui Sorin Dumitrescu. Acesta însă nu a preluat conceptul inițial, ci a mers pe propriul drum. A ieșit o pictură cumva mai cuminte, care cred că a ușurat acceptarea proiectului de către autoritățile ecleziale.

Am rezonat foarte bine și cu Virgil Scripcariu, care a realizat iconostasul, candelabrul și ușile de intrare. Sunt mulțumit și de mobilierul care a fost lucrat de arhitectul George Macovescu și de felul în care au ieșit tencuiala exterioară și cea interioară și pavajul din fața bisericii, o suprafață continuă care permite adunarea comunității.

Ș.G.: Eu cred că e un mare succes faptul că biserica asta place nu doar arhitecților, ci și unui public mai larg. Am văzut tot felul de reacții pozitive, inclusiv a unor oameni cu perspective complet opuse – persoane credincioase, dar și unele mai degrabă anticlericale. E un consens foarte rar.

D.Ș.: Poate că ajută și faptul că a ieșit, în final, o imagine extrem de simplă, de curată. Inițial, biserica trebuie să fie pictată și la exterior. Placajul de cărămidă pe ambele părți avea în primul rând rolul de-a asigura o suprafață potrivită pentru frescă.

S-a dovedit însă extrem de complicat să realizezi o pictură exterioară pe o suprafață de asemenea dimensiuni, iar aceasta s-ar fi și degradat destul de repede. Așa că am discutat și am hotărât cu toții împreună să o lăsăm albă. Cred că această puritate, în contextul în care arhitectura bisericească de azi a cam scăpat tuturor din mână, acționează pentru multă lume ca un fel de contramodel.  E și foarte înaltă (am mers pe un modul de 12 metri, cu toate conotațiile sacre ale acestuia – biserica este lungă de 24 de metri și înaltă de 12) și, date fiind culoarea albă și execuția excelentă a tencuielii, impresionează destul de puternic.

Ș.G.: Să vorbim despre context puțin. Mi se pare că biserica face ea însăși loc mai degrabă decât să se așeze într-un loc.

D.Ș.: Da, pentru va fi înconjurată de tot acest ansamblu de locuințe care încă nu există. Altfel, situl este foarte special, pentru va există acolo un nou ansamblu rezidențial, dar biserica stă cumva bine între grădina foarte mare a casei ctitorului (în care însă a apărut și un mic relief artificial realizat cu pământul din săpături și plantat), locuințele viitoare și drum. Are destul teren în jur pentru ca să respire, iar viitoarele locuințe vor fi probabil individuale, deci clar subordonate.

Clădirea se profilează foarte frumos pe dealurile din spate și se vede bine și de pe drumul național către Zlatna, aflat la o cotă superioară. Perspectiva descendentă  îţi permite să vezi tot volumul, inclusiv cupola. Cred că relația topografică e destul de fericită și că, în general, biserica stă bine în acel loc.

Mai multe articole