Reportaj: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Arjan Bronkhorst, Georgiana Ghenciulescu
Titlul de mai sus nu este o metaforă jurnalistică, ci chiar numele celui de-al doilea cel mai vechi muzeu din Amsterdam (după Rijksmuseum), stabilit în secolul XIX într-o casă foarte specială de secol XVII: locuința unui burghez bogat din epoca de aur a Amsterdamului, are ca punct culminant și ascuns o biserică. Nu e o capelă domestică, ci o biserică publică, cu altar, amvon, orgă, galerie la etaj, bolți, statui, bănci și locuri de stat pentru circa 150 de persoane și așa mai departe: un exemplu unic de spațiu public și loc sacru integrat cu bună știință unei locuințe civile.
Ce caută biserica în pod?
Ei bine, era ascunsă acolo, sau, mai degrabă ar trebui să zicem, ferită de priviri. După cum prea bine știm, Europa secolelor XVI și XVII a fost sfâșiată de disputele religioase datorate Reformei. După cum erau sau ajungeau la putere, catolicii îi prigoneau pe protestanți și protestanții pe catolici. Iar violențele variau de la războaiele lungi și sângeroase (cum a fost cel de 30 de ani), la masacre cum a fost noaptea Sfântului Bartolomeu, sau la persecuții legalizate, care mergeau de la interzicerea la limitarea severă a exercitării credinței. În plan arhitectural, ar fi de menționat capelele clandestine și ascunzătorile numite „găurile pentru preoți” (priest holes) din multe case nobiliare din Anglia. Când erai prins, moartea (eventual prin tortură) era una din pedepsele obișnuite.
Marea excepție ar fi Transilvania, unde pericolul otoman impunea solidaritate și unde religii care în alte părți se exterminau au ajuns să conviețuiască în mod oficial, și, într-un cu totul alt context, Țările de Jos și mai ales orașul Amsterdam. E deja celebră primirea evreilor deportați din Spania, dar mult mai puțin faptul că, deși toate bisericile catolice fuseseră confiscate și ținerea slujbei era interzisă, administrația orașului tolera practica, atâta vreme cât nu se făcea la vedere. Motivele acestei relative toleranțe sunt complexe, mergând de la pragmatismul unei culturi comerciale la deschiderea unei nații de marinari, la auto-administrarea în locul conducerii prin prinți etc. etc.
Au apărut astfel mai multe biserici prin case. Analogiile cu alte epoci nu sunt numeroase, pentru că nu este vorba de clandestinitate absolută, ci mai degrabă de un fel de înțelegere tacită, o persecuție ceva mai domolită și de un modus vivendi acceptat. Îmi vin în minte, de exemplu, bisericile ortodoxe construite în Bulgaria de sub dominație otomană, fără turle, la scara unei case sau chiar bordei, de obicei fiind semi-îngropate.
Biserica a fost construită în 1663 în podul înalt al casei lui Jan Hartman, un comerciant bogat de origine germană. A funcționat ca biserică până către sfârșitul secolului XIX, când, datorită liberalizării cultelor din Olanda modernă, s-au construit numeroase biserici catolice. Însă a fost păstrată și îngrijită cu sfințenie de către reprezentanți ai comunității, ajungând, așa cum am povestit la început, foarte rapid muzeu.
Imaginea de astăzi se datorează unei intervenții puternice: în 2015 a fost terminată construirea unui corp de clădire, peste drum de străduța laterală. Noul corp (arhitect Felix Claus) are scara și imaginea reținută a unei case olandeze arhetipale, la interior oferind spații contemporane, albe și curate.
*foto stânga: casa originară și extinderea din 2015; foto dreapta: privind din corpul nou al muzeului către casa veche
Pe aici se realizează accesul, și tot aici sunt adăpostite magazinul, librăria, cafeteria, spațiul de conferințe, ascensorul etc., precum și expunerea unei serii de obiecte prețioase, a machetei și a panourilor cu istoria casei. Subsolul leagă cele două clădiri. În acest fel, casa veche este degrevată de funcțiuni anexe (însă foarte necesare) dar și de obligația de spațiu de expunere. Redevine astfel un muzeu in situ, se expune pe sine, de la spații la materiale și mobilier, cu un minim de informații și un maximum de concentrare pe loc și istorii.
*Bucătăria de secol XVII
Nu vreau să fac o descriere a arhitecturii muzeului, însă trebuie să menționez caracterul său fundamental: alternanța dintre spațiile mari, prețioase, ordonate și luminoase și cele mici, înghesuite. Nu e vorba doar de anexe, ci și de circulație. Casa e una de om bogat, însă, într-un mod cu totul diferit de palate sau alte clădiri prestigioase, pragmatismul și obsesia confortului în dauna reprezentării duc la eliminarea oricăror circulații fastuoase (scară de onoare, galerii etc.); desigur, spațiul limitat la dispoziție, în centrul unui oraș hiper-înghesuit joacă și el un rol aici.
*Camera de zi
Scările, holurile sunt minimale, dar, ca în multe exemple de arhitectură de calitate, prin surpriza trecerilor bruște de la compresie la exaltare, cumva dau și mai multă prestanță spațiilor majore.
Salonul, de exemplu, este un exemplu fericit de clasicism domestic nordic, cu șirul de ferestre mari care se transformă într-un fel de fereastră în bandă proto-modernă.
*Sala mare
Dar remarcabile sunt și dormitoarele principale , care adoptă formula unei camere în cameră: paturile, ca peste tot în casă, iau forma unor „dulapuri de dormit”, nișe decupate din spațiile mai mari.
*Dormitor
Bogăția spațială într-un cadru atât de limitat este extraordinară, depășită, în experiența mea, doar de casa lui Sir John Soane din Londra (tot o casă mai altfel, combinată cu atelier și expunere de arhitectură).
Ultimul pat-dulap se află practic la capătul drumului care duce către biserică. Credincioșii urcau în șir o scară strâmtă și întunecoasă, trecând pe lângă una din cele mai intime camere ale casei, pentru a deschide o ușă discretă și a intra în spațiul sacru, luminos și nobil.
©Georgiana Ghenciulescu
Biserica este în sine un tur de forță ingineresc și arhitectural. Nu există popi pe mijloc, structura a fost astfel modificată pentru a nu distruge spațiul unitar absolut necesar.
*Biserica ©Georgiana Ghenciulescu
Tribunele ce înconjoară marele spațiu central sunt accesibile la rândul lor prin scări foarte mici. Camerele necesare liturghiei, sacristia etc. se află în zona din spatele altarului și se leagă de circulația din restul casei.
*Confesional
Ieși din casa veche și mai rămâi poate în expoziția din cea nouă. Și te gândești puțin la una din temele fundamentale și explicite ale muzeului, născută din combinația atât de particulară de aici dintre domesticitate, intimitate și loc al unei comunități: libertatea religioasă și de conștiință, dar și, în general, rezistența liniștită, și apoi toleranța, respectul și conviețuirea. Inclusiv din perspectivă arhitecturală.
DE PROIECTE
