Cultură instant. Și totuși, și ceva în plus. Despre Louvre Abu Dhabi

Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto și cercetare la fața locului: Laurian Ghinițoiu

E foarte greu să vorbești într-o revistă de arhitectură despre acele”instant icons” produse de către starhitecți, imediat și apoi îndelung mediatizate. Avalanșa de imagini creează saturație, și pe cât de ușor sunt recunoscute, pe atât de puțină răbdare mai aure lumea să mai afle ceva sau să le analizeze. Parcă nici nu mai ai ce să alegi sau să zici. Când rup media convențională sau, azi, rețelele sociale, lucrări ca Guggenheim-ul din Bilbao sau „Cuibul de pasăre” din Beijing nu își mai găsesc în mod firesc locul în publicațiile profesionale.

Ne-am hotărât să o facem în cazul de față din trei motive: colegul nostru Laurian Ghinițoiu a fost acolo și am putut nu doar profita de pozele lui, ci și discuta cu el despre cum i s-a părut; apoi, e un caz foarte reprezentativ pentru felul în care se produc acum dezvoltare urbană, monumente și cultură; în sfârșit, proiectul lui Jean Nouvel nu e o capodoperă ca al său Institut du Monde Arabe (care împlinește 30 de ani!), dar, așa cum vom vedea mai încolo, nu e nici un nou obiect spectaculos în galeria mondială de blockbustere.

 

 

Politică, orgoliu, bani și franciză

Guggenheim-ul a fost pionierul francizei de muzee: pui pe masă un nume de imens prestigiu, eventual niște opere împrumut și deci gir și conținut pentru o instituție culturală nouă și trimiți și o notă de plată consistentă. În cazul Luvrului, e vorba atât de bani, cât și de politică. Prima franciză a fost, de altfel, internă, într-un act din celebra strategie de descentralizare – politică, economică și culturală – ce îi obsedează atât de tare pe francezi. Louvre Lens a fost proiectat și el de arhitecți celebri (Sanaa – vezi articolul din Zeppelin 117), numai că acolo este vorba de o instituție dependentă de cea din Paris. Pe de altă parte, recenta secția de artă orientală de la Lucrul original a fost sponsorizată puternic din Orientul mijlociu.

 

 

Cultura mare devine astfel un instrument important în mare joc politic. Însă nota de plată nu e nici ea de acolo: din cele aproape 750 de milioane ale bugetului total, ce include construcția, împrumuturile, diverse expoziții și acțiuni, aproape 390 de milioane pentru folosirea brandului timp de 30 de ani (Informația provine din excelentul articol al lui Kanishk Tharoor din The Guardian, The Louvre comes to Abu Dhabi. Despre arhitectură se vorbește mai puțin, iar tonul este extrem de critic).

 

 

Înainte de a fi apucat să funcționeze, muzeul a și început să fie aspru criticat: import instant de cultură fără o societate care să o susțină și care să se revendice de la ea, expresie a orgoliului nemăsurat, a puterii politice ultra-autoritare și a propagandei, mai degrabă decât act cultural veritabil, și așa mai departe. Cultură instant pentru orașe instant, în țări care din multe puncte de vedere sunt în Evul mediu.

 

 

În mod semnificativ, muzeul nu e undeva în orașul existent, ci pe insula artificială Saadiyat. Nu singur, pentru că o va împărți cu vile, mall-uri, locuri de distracții, dar și cu un spațiu de concerte proiectat de Zaha Hadid. În Abu Dhabi mai urmează să se facă (și aici mi-ar trebui un emoticon) un gigantic muzeu Guggenheim, evident tot un produs Gehry.

 

 

Da, e o problemă, această sumă de excese, această risipă asumată. Deranjează și transportul cultural în bloc, muzeul care ajunge scop în sine, mall-ul ca referință de bază inclusiv pentru cultură și care în mod clar o devalorizează, și o mulțime de alte lucruri.

 

 

Părem foarte, foarte departe de ceea ce a însemnat muzeul clasic – un templu al cunoașterii, dedicat prezervării cu grijă a unor lucruri prețioase și a memorie și educării unui societăți de cetățeni.

Cam așa e, și recunosc că nu mă număr printre fanii acestor noi operațiuni. Pe de altă parte, cu un pic de sinceritate trebuie să recunoști că legătura dintre puterea politică, identitate națională sau locală, orgoliu și muzeu a existat încă de la început. Ce să mai zicem de altarul de la Pergam, de sculpturile Parthenonului și de atâtea alte lucruri, ce nu au fost împrumutate contractul, ci luate, pur și simplu. Lucrurile sunt ceva mai complicate, deci.

 

 

Unii oameni zic, și argumentul e de luat în seamă, că, desigur, o fi și acest muzeu un instrument și o expresie a puterii, dar că el își va face și rolul de educare și deschidere, poate mai mult decât și-o doresc emirii.

 

 

Va fi deschis publicului local, ce va vedea comorile Occidentului atât de hulit, dar și pe cele ale propriei culturi islamice, ale Asiei îndepărtate, ale Americilor și așa mai departe.

 

 

Colecția are un caracter extrem de internațional. Va fi, fără îndoială, inclus imediat în circuitele turistice standard și poate că procesul de canibalizare a culturii de către consum poate funcționa și în sens invers.

 

 

Te duci la plajă, la mall, și te mai lasă autocarul și la muzeu…. rămâne de văzut.

 

 

Cultură arhitecturală mediteraneană și un loc public exterior

În sfârșit, ar trebui să vorbim puțin și de arhitectură. Din discuția cu Laurian Ghinițoiu, am aflat că muzeul arată bine și în realitate, și nu doar în poze. Mai important decât atât, spre deosebire de majoritatea arhitecturilor cu mușchi umflați din ultimii zeci de ani, nu e complet parașutat, putând fi la fel de bine pus oriunde altundeva, așa cum se întâmplă cu mai toate proiectele cu mușchi umflați din ultimii zeci de ani.

 

 

Filtrarea luminii din arhitectura islamică clasică, transpusă la Institutul Lumii Arabe prin diafragme metalice este aici realizată printr-un uriaș acoperiș ce plutește deasupra clădirilor muzeului propriu-zis. Laurian zice că, într-adevăr, trecerea de afară sub acoperiș se simte imediat din punct de vedere al confortului termic. Reinterpretarea nu e deci, doar formală, epidermică, ci de substanță. În plus, gestul de fragmentare și de reunire sub un mare acoperiș are rezultate care se îndepărtează în mod radical de obsesia obiectului atât de tipică vedetelor de azi. Te simți bine sub acoperiș, iar lumina e frumoasă. Nouvel produce cu adevărat un spațiu, un loc public exterior,și aceasta într-un context urban în care viața publică se desfășoară practic exclusiv la interior. Ceea ce, să o recunoaștem, nu e rău deloc. Poate că ține doar de sensibilitatea arhitecturală proprie ce nu a fost complet tocită de celebritate și proiecte mamut; sau poate că, mai știi, o ia și starhitectura pe o cale mai civilizată.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

Articol conex:

Like, unlike. Frank Gehry la Paris