Made Expo

Body-building. Dansând despre arhitectură: Mårten Spångber – Digital Technology performance

„I don’t want to know what this thing is all about.” – Mårten Spångberg

În cadrul eXplore festival #13, desfasurat la WASP între 6 și 20 octombrie 2018, coregraful Mårten Spångberg a pus în scenă „Digital Technology” – un performance care a inspirat reflectările următoare.

Text: Vladimir Nicula

Coregraful Mårten Spångberg lucrează, căci nu se poate spune că dansează stricto-senso, în numeroase ipostaze şi folosind diverse expresii, realizând un tip aparte de spectacol, pe care de fapt îmi vine greu să îl cataloghez. Recunosc şi că “Digital Technology” a fost singurul show pe care l-am vazut cu el şi, de aceea, sunt poate în foarte mică măsură îndreptăţit să scriu despre asta.

Totuşi, am resimţit o stare cu totul deosebită către care am fost profund atras încă din primele minute ale reprezentaţiei (despre care am fost anunţaţi de la început că va dura fix 75 minute!). Un fel simplu şi familiar de a fi în încăperea în care eram şi noi spectatorii, şi el, performerul.
Revenind, e ciudat să încerci să scrii despre dans. Un pic ca şi cum altcineva ar încerca să cânte despre pictură. Motivul pentru care am decis să vorbesc despre acest spectacol este că, totuşi, Mårten Spångberg reuşeşte, paradoxal, să danseze despre arhitectură. Cum oare?

Pe scurt şi fără explicaţii, pe care Mårten nu le caută de fapt niciodată, show-ul este despre viaţa obiectelor în preajma cărora trăim: haine, pahare, ambalaje, ceva mâncare, 12 trandafiri, o rachetă de tenis, câteva loţiuni de corp, culori, beţe, coloana infinitului a lui Brâncuşi făcută din ceşti de hârtie lipite cu scotch, portocale, un ecran ca o fereastră, un prosop roşu (de care a uitat), un pic de golden-dust şi la sfârşit, îngheţată.

…it’s nothing special, ok?” aşa cum îi place lui Mårten să spună. Între şi printre toate aceste obiecte, el se plimbă, se mişcă, se roteşte, le atinge şi le mişcă, le agită şi le rostogoleşte, într-un ritm lent şi stabil, pe fundalul sedativ al unei muzici de pian.

Mårten Spångberg a colaborat şi cu arhitecţi, e drept în proiecte mai ample (mă refer aici la colaborarea cu Tor Lindstrand) şi tocmai de aceea e cu totul surprinzător că nu a intuit prezenţa arhitecturii şi în spectacolul de la WASP. Mai mult decât atât, în ochii mei, spectacolul a fost în mod profund, un discurs arhitectural. Se desfăşoară în spaţiu, are şi crează spaţii noi, are distanţe şi proporţii, are dinamică şi compoziţie şi enumerarea poate continua.

Reciteam, dupa spectacol, ceva ce am scris mai demult, să tot fie vreo 9 ani de atunci:

Orice discurs interpretativ despre arhitectură ar putea începe cu aceeaşi întrebare elementară: ce este spaţiul? Legitimitatea întrebării vine dintr-o observaţie pe cât de imediată, pe atât de pertinentă. Spaţiul există ca vid care poate fi umplut cu obiecte. Totodată, însă, spaţiul poate fi şi organizat. Aşadar, este firesc să ne întrebăm asupra naturii constitutive a acestei noţiuni care pare să preexiste, dar şi să condiţioneze în mod radical actul arhitectural. “Ce este spaţiul?” nu este însă doar un punct de început. Interogaţia traversează întreg demersul arhitecturii şi, la limită, răspunsul la această întrebare poate fi o finalitate în sine. […] Spaţiul, aşadar, este ceea ce conţine pe oameni şi pe lucrurile din jurul lor. Aşadar, nu este o proprietate sau o reprezentare a lucrurilor sau a relaţiilor dintre ele, ci există în afară (şi înaintea) lor. În spaţiu putem vorbi de noţiuni ca formă, dimensiuni, relaţii între om şi obiect sau între obiecte. De aceea, o reprezentare a absenţei obiectelor din spaţiu, adică a spaţiului gol este foarte posibilă.

Toate acestea se regăsesc pe deplin în performance-ul amintit.

 

În primul rând, există o prezenţă, a artistului, în încăperea unde stăm cu toţii. Prezenţa devine şi mai vizibilă atunci când el începe să se mişte, să descopere abilitatea de a se deplasa, prin paşi largi, către unul sau altul din colţurile spaţiului. Mişcarea lui descrie deja o figură geometrică, cea mai simplă, o linie dreaptă. Ajunge apoi în dreptul primei grupări de obiecte, aşezate cu grijă dinainte într-un loc prestabilit. Să zicem că este gramada de portocale. Se aşează lent în genunchi şi le ia una câte una din piramida în care erau puse şi începe să le dispună metodic într-un cerc, al cărui centru este chiar el, artistul. Mişcarea circulară a braţului şi a trunchiului aplecat generează de astă dată o cupolă. Toate se desfăşoară lent şi aşa apuci să „vezi” şi formele care se definesc atât de simplu. Primordial chiar. Exerciţiul continuă cu nişte pahare de apă, apoi cu culori care încetul cu încetul îi vor acoperi tot corpul. Care este nud, la începutul spectacolului, dar devine parţial „îmbrăcat” pe măsură ce sunt acoperite şi utilizate aproape toate obiectele din încăpere. Este şi un gest de apropriere acesta. Obiectele lasă urme, clivează treptat şi ne adaugă straturi propriului nostru trup. Ne înfăşoară într-o primă haină. Din nou, foarte arhitectural, de fapt. La fel cum, asemeni unor sfere concentrice, straturile succesive de spaţii, obiecte, persoane, evenimente şi informaţii se sprijină, se delimitează şi se definesc reciproc, diluând, pe măsură ce ne depărtăm de centru, prezenţa sinelui, cu toate semnificaţiile pe care aceasta le implică.

 

Unele mişcări au ceva ritualic, dar, din fericire, substratul ezoteric, daca există, este frumos balansat prin inserarea unor mici gesturi naive şi chiar un pic domestice, prin trimiterea la un cotidian bine cunoscut. De asemenea, exprimate cu oarecare umor. De pildă momentul „meciului de tenis”, în care Mårten schiţează gestul clişeu în care scutura cu racheta un rest de zgură invizibilă de pe adidaşi. Lol.

Apoi, spre final, după ce păşeşte peste o altă formă îngrijit aranjată în spaţiu – un zig-zag de bucăţi de lemn uzat, un fel de limită spaţială, un gard curb – se apleacă şi ia de jos o mână de praf auriu, pe care o aruncă „peste gard”. Apare iar o alta formă geometrică, de data aceasta un arc. Probabil singurul citat arhitectural pe care Mårten şi-l asumă cu adevărat. Trimitere la Paolo Portoghesi, despre care am vorbit un pic la finalul spectacolului.

 

“Digital Technology” are şi ceva teatral, pentru că fiecare ipostază în care performerul interacţionează cu diverse obiecte e tratată separat, într-un alt loc al sălii şi de aceea, aduce a scenă dramaturgică. Un astfel de episod este „the vanilla moment”, o metaforă a consecinţelor lipsei de comunicare. Mårten anunţă repetitiv, robotic, la un microfon o eroare tehnică, apoi spune în franceză că nu pricepe niciun cuvânt care i se adreseaza. Apoi calcă, timid, într-o baltă de lotiune galbena, vanilia, de care se murdăreşte. Murdăria o târăşte după el pe parchetul sălii (Mårten e un pic şchiop de piciorul drept), pentru că, nu-i aşa, lipsa de comunicare lasă urme care ne mânjesc, jenant, pentru o vreme.

Finalul spectacolului vine, inocent şi din nou extrem de domestic, cu o recompensă pentru toţi spectatorii. Ascunsă privirii într-un maldar de haine, pe toată durata show-ului, sub ochii noştri, a fost o pungă frigorifică, din care Mårten scoate 3 cutii de îngheţată. În acelaşi ritm, cu care deja ne-am obişnuit ca un al doilea puls, ia o lingură şi începe să umple cornete pe care apoi le împarte celor din sală, aşa cum e: gol de la brâu în jos, murdar, acoperit doar de un tricou şi de multe culori stridente. Ca un frate, într-o zi de weekend, dupa ce a trebăluit prin garaj, iar după aceea, jegos dar bine intenţionat, se apropie zâmbind şi oferind cu generozitate un desert din frigider.

Am avut atunci, pentru o clipă senzaţia că nu mai suntem într-un spaţiu public, ci mai degrabă într-un fel de locuinţă, sau clonă a acesteia. Şi asta pentru că în spaţiul locuinţei, obiectele care îl populează au fiecare o valoare personală şi simbolică, dincolo de cea imediat utilitară. În acest spaţiu, individul se simte în siguranţă, în linişte şi resimte, totodată, confortul pe care îl presupune un mediu, în primul rând, familiar. În interiorul locuinţei, individul se regăseşte într-un teritoriu al afectelor.

 

Cu propriul trup si cu ajutorul obiectelor pe care le întrebuinţează Mårten Spångberg construieste. Ce? Atmosferă, familiaritate, semne şi simboluri, dar şi spaţii si forme. Este FOARTE arhitectural şi de aceea e extrem de oportun şi important să apară şi într-o revistă de arhitectură.

 

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:
1