Cum faci o galerie de artă fără să apelezi la un arhitect, cum ai grijă de artiștii pe care îi expui și cum faci ca oamenii să se gândească singuri la ce văd? Și, mai ales, cum spargi bula „lumii artei“?
Text: Cătălina Frâncu
Foto: Arsmonitor
INTRO
Am fost la vernisajul DoiGorzo, la Arsmonitor, și de atunci am tot urmărit (și de aproape, și de departe) mișcarea de la galerie, văzând cu plăcere că Arsmonitor e din ce în ce mai vie. Am vorbit cu Mia Munteanu și Silviu Pădurariu despre succesul pe care îl au încă de la deschidere și despre cum au ajuns până aici.
Mia e antreprenor în industria creativă, activează în marketing și comunicare de peste 10 ani, iar Silviu a pornit, după o serie de start-up-uri în advertising, pe drumul studiului istoriei artei, un parcurs de zece ani, în care a urmat cursurile facultății de Istoria și Teoria Artei de la UNARTE, licență, masterat și doctorat, timp în care a colaborat în strânsă legătură cu artiștii. Amândoi au derivat din experiențele lor atât curajul, cât și curiozitatea și perseverența necesare deschiderii unei galerii de artă, cu mult înaintea achiziționării spațiului.
* cofondatorii Arsmonitor: Mia Munteanu (dreapta) și Silviu Padurariu (stânga)
„Pentru oricine vrea să facă ceva similar, noi suntem aici, pentru explicații și schimb de experiență” spune Mia, evident entuziasmată de succesul pe care, spun ei, nu îl așteptau atât de repede.
Deși debutul lor poate părea arogant, cu doar șase expoziții la activ și aproape 700 de persoane prezente la vernisajul Doi Gorzo, atât Mia, cât și Silviu avertizează împotriva alunecării înșelătoare înspre așteptarea pantei mereu ascendente. „Trebuie să muncești în continuu — succesul depinde de mulți factori și are multe măsurători,” sunt ei de acord. „Ce se vede la vernisaje e doar vârful unui turn construit în fiecare zi câte puțin și constant.”
Ca să pot ajunge la vernisaj, primesc de la Mia o video-hartă, care mă conduce din partea stângă a corpului central al Casei Scânteii pe ușa de după gang, pe scări în sus spre o sală de scrimă și un spațiu pentru evenimente de folclor, mereu ghidată de săgeata AM, care mă orientează prin labirint. Aici, în fosta Casa Scânteii, actuala Casa Presei Libere, se conservă încă fostele birouri jurnalistice unde se fuma enorm. Mia și Silviu au ales unul dintre spațiile de închiriat ale CORESI, invadate de porumbei și încărcate cu straturi grele de fiecare dintre foștii utilizatori. Au adus totul la roșu și de-acolo au început să se gândească cu claritate la noul spațiu.
*Intrarea în galerie în seara vernisajului DOIGORZO
INTERVIU
Cătălina Frâncu: Cum ați ales spațiul? E un loc atipic, ce v-ați dorit de la el și care au fost greutățile voastre în demers?
Mia Munteanu: Casa Presei are o identitate proprie. Simt că ce facem aici e fundamental diferit de orice alt demers galeristic. În primul rând, și eu, și Silviu, ne amuzăm cu ideea că am fi niște outsideri. Deși, e clar, el a făcut Istoria și Teoria Artei. Am auzit foarte multe trimiteri la Atelierele Malmaison, probabil pentru că suntem în aceeași clădire cu Atelierele Scânteia. Totuși, Arsmonitor funcționează independent, e o inițiativă privată, dincolo de atelierele de artiști, care au alt scop și altă dimensiune.
Silviu Pădurariu: Suntem o galerie atipică, pentru că misiunea mea e mai puțin aceea de a fi galerist. Pentru mine e un pretext de a-mi continua demersul curatorial. Astfel, Arsmonitor propune explorarea unor noi relații cu imaginea, programul galeriei fiind o extensie a intereselor mele din timpul studiilor. Organizațional vorbind, participăm în mod direct, chiar dacă autonom și privat, la hub-ul cultural în formare de la Casa Presei. Vecinii noștri, Atelierele Scânteia, sunt o inițiativă top-down, co-organizată anterior. Noi am ajuns aici căutând pe internet spațiu de galerie. Prima dată am ajuns în martie (2023) și am început șantierul în luna mai. Atunci am aflat că se vor deschide și Atelierele. Ne-am bucurat, pentru că ne-am dat seama că nu vom fi izolați, ci împreună, în aceeași clădire.
La primele vizite pentru alegerea spațiului am fost invitați și pe culoarele actualelor Ateliere, ca să vedem spațiile, dar clădirea era foarte avariată, cu infiltrații și porumbei. Aici, însă, spațiul era ceva mai protejat și mai accesibil, venind de la lift, așa că l-am preferat.
*Intrarea în galerie în timpul șantierului
*Intrarea în galerie în timpul expoziției ABZIEHBIELD. UNAPPLIED ARTS
*Intrarea în galerie în timpul expoziției DOIGORZO
*Intrarea în galerie și deschidere către nucleul expozițional
S.P.: Pentru noi e fundamental să ajungem dincolo de bula „lumii artei“ românești, așa cum s-a fixat până acum, către alte profesii și alte grupuri, până la publicul larg. Acesta e motivul pentru care organizăm adesea întâlniri cu designeri, arhitecți, regizori, lideri de opinie, în cele din urmă, oameni din industria creativă. În acest fel reușim să menținem expoziția vie. Pentru că, o problemă care apare, pe lângă faptul că adesea vernisajele sunt vizitate doar de breaslă, este că expoziția moare imediat după deschidere. Poate că sună mult prea pragmatic, dar arta trebuie făcută publică într-un mod inteligent.
Chemăm în mod recurent iubitori de artă și curioși la întâlniri cu artiștii, lansăm invitații către studiouri de arhitectură, studiouri de creație sau freelanceri, antreprenori din business sau jurnaliști — parte din conexiunile și relațiile noastre pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpul lucrând cu toți aceștia în diferite forme de organizare și proiecte. După câteva întâlniri de acest fel am realizat că preexistă un șablon: de multe ori, vizitatorii au așteptarea să le fie livrată povestea demersului artistic de la început, „ce a vrut să spună autorul“, ca la un tur ghidat de muzeu. Nu facem asta. Mereu îi provocăm să descopere singuri, să întrebe despre artă, să-și însușească experiența cât mai nemediat.
Atunci când ieși în public cu o poveste, ideal e ca produsul să fie definitivat, să fie rotund. Numele artistului, conceptul curatorial, comunicarea în media și alocarea eficientă a resurselor pentru fiecare dintre ele. Dar toate acestea au nevoie de un conținut cultural stabil. De aceea, aș spune că m-a ajutat enorm experiența de la facultatea de Istoria Artei. Am avut șansa de a trece prin licență și master cu Anca Oroveanu, când încă mai preda, și, la doctorat, pe care încă nu l-am încheiat, cu Ruxandra Demetrescu. Ambele au o claritate extraordinară care se imprimă și pe cei cu care lucrează. În mod special, cu ajutorul acestor două experiențe mi-am descoperit calitățile pe care le-aș putea aduce eu în joc în lumea artei locale și m-au instruit să realizez ce să caut și ce să evit în demersul meu de curator.
M.M.: Misiunea noastră e să susținem artiștii în așa fel încât să se bucure de perioada de după vernisaj, care, de obicei, e cea mai grea. Pentru noi, adevărata muncă pentru o expoziție începe a doua zi după deschiderea expoziției. Chiar dacă depunem un efort enorm să pregătim un eveniment de anvergura celor pe care le propunem, consider că e la fel de importantă implicarea totală în micro-evenimentele și inițiativele ce urmează de după seara vernisajului. Artistul trebuie să se bucure de vernisajul lui și, pe parcursul expoziției, să-și stabilească un public nou, oricât de mic, de admiratori și colecționari. Fac tot posibilul să demarez o serie de inițiative complet neașteptate pentru lumea artei, de la întâlniri private și teme de discuție împreună cu antreprenori din diferite industrii, până la seri de studiu dedicate studenților și artiștilor.
S.P.: Mai e un aspect important, cu tot respectul pentru „școală“ (UNArte): vernisajul și, în general, un proiect curatorial, e un succes atunci când provoacă ceea ce fixează profesorii, nu atunci când primește aprobarea lor. Acesta este rolul galeriei pentru noi — să fie o gazdă a schimbării.
*Nucleul expozițional în timpul șantierului
*Nucleul expozițional după șantier
*Nucleul expozițional în timpul expoziției ABZIEHBIELD. UNAPPLIED ARTS
C.F.: Ce a fost important pentru voi în felul în care ați creat spațiul? Există un lanț de actori pe care i-ați folosit, de la artist, la galerist, la constructor? Cum v-ați raportat la triada asta?
S.P.: Cei mai importanți „parteneri“ pentru faza de șantier a galeriei au fost artiștii cu care ne-am sfătuit pas cu pas. Am mediat, într-un fel, ceea ce visează ei de la un spațiu nou de galerie cu așteptările mele, ca organizator de expoziții și curator, iar aceasta a generat forma finală: traseul spațiului și dispunerea pereților. Am căutat să ocolesc situația riscantă de a construi un spațiu în care vizitatorii au senzația că văd aceeași expoziție, repetată la nesfârșit. Astfel, de la început, am intenționat să stabilesc o succesiune: intrarea, ca un tunel, te poartă către sala centrală, și, la capăt, ajungi într-o cameră obscură. În acest fel, am reușit, cred, să găsim soluția cea mai bună între formula clasică a white-cube-ului și spațiile actuale de expunere. A fost important să păstrăm și perspectiva sălii principale, amploarea și înălțimea ei, dar să obținem senzația că te afli într-un loc și nu într-un cub sau într-un dosar de hârtie plin cu informații.
M.M.: Am putut face asta pentru că am dat totul jos, până la structură: aici erau martori ale tuturor inițiativelor care au existat înainte. Fiecare și-a cârpit spațiul cum a putut, cu tavan jos, pentru eficiență energetică, după nevoi funcționale și altele de acest fel. Demolarea a durat cel mai mult și a fost cea mai costisitoare. Cu toate astea, a meritat tot efortul.
S.P.: Nu am lucrat cu randări, ci direct cu spațiul. De la lună la lună, descopeream un alt spațiu, o altă formulă de a-l renova. În fine, poate că cel mai mare noroc al nostru a fost constructorul, pe care l-am plimbat în diverse galerii de artă, ca să înțeleagă povestea, iar el a intrat în jocul nostru și ne-a încurajat să riscăm, în diverse momente. Nivelul calității generale a spațiului îi aparține în totalitate.
M.M.: Știam ce pigment va avea șapa, alesesem culoarea draperiilor, pe lângă multe alte detalii discutate dinainte, pe parcursul a luni de zile. Totuși, mereu ne întâlneam, la vizitele pe șantier, cu explozii vizuale de care ne bucuram. La final, când am făcut fotografiile cu spațiul în forma lui finisată, aproape că se confundau cu randările făcute într-un program 3D.
S.P.: De ce nu am ales să implicăm un arhitect? Nu știam exact ce să cerem unui arhitect, am avut nevoie să experimentăm noi cu spațiul înainte să știm exact ce vrem. Am plecat de la o formă de evocare a ideii de hală, ca să nu obținem un spațiu care să suprime sau să constrângă în vreun fel dimensiunea artei.
*Expoziție DOIGORZO
C.F.: Unde vă poziționați față de toată dezbaterea despre the White Cube?
S.P.: Nu știu dacă mai e o dezbatere, în actualitate, sunt doar cuvinte și de multe ori idei fixe. Era o dezbatere prin anii ’60, când se căuta insistent desprinderea de cubul alb al muzeului, sau prin ’80, când kunsthalle a înlocuit muzeul. Ce pot spune e că în mod asumat nu folosesc conceptul de artă contemporană, post-modernă sau modernă. Etichetarea excesivă a artei e mai degrabă o formă de patologie universitară, instituțională sau, desigur, comercială. Câteodată își are rostul, dar cultura în care mă aflu, de exemplu, nu și-a încheiat povestea modernității. Cred că tema principală e să fii în timpul tău, iar arta timpului tău să țină cont de arta tuturor timpurilor. De aici și numele galeriei, de ARS împreună cu MONITOR, care poate fi înțeles ca o monitorizare a ceea ce e descris prin termenul latin ars, sau techne, varianta lui greacă, care foarte târziu au fost înlocuite cu ideea de artă, așa cum o cunoaștem mai ales după Renaștere. Am ocolit în mod intenționat termenul de artă în nume, acoperind astfel mai multe forme de expresie cu referire la povestea largă a antropotehnicii. Desigur, numele poate fi citit și ca o ironie, cu ideea de monitor ars, ca un mesaj de recuperare a legăturii dintre minte, mână și lume.
În aceeași direcție, în breasla curatorială, e la fel de comună instrumentalizarea obiectele de artă cu ajutorul discursului ‘curatorial’ ideologizat sau politizat. De aceea nu mă consider un curator în sensul dur al termenului, ci un organizator de expoziții. Punctele noastre de interes sunt, pe de o parte, relația artist – colecționar, și, pe de altă parte, diseminarea publică a culturii vizuale. Iar fenomenul imaginii nu poate fi tradus sau redus la problemele limbajului, așa cum e la modă în „arta contemporană.“
*Expoziție DOIGORZO
C.F.: Poate pentru că ați avut nevoie să interacționați voi atât de direct cu spațiul, cu materialele, dar și cu ideile cu care experimentați în ceea ce privește imaginea, nici nu ați simțit nevoia prezenței arhitectului în sistemul vostru, mi se pare interesant.
S.P.: Elementele cu care operează istoria și teoria artei sunt, adesea, niște convenții și simboluri. Când studiezi lucrurile de mai de-aproape și cu cât cunoști mai bine demersul artistului, realizezi că totul e discutabil. Cea mai riscantă cale, în acest domeniu, e să ai idei fixe despre artă și, implicit, despre spațiul de prezentare a artei. Revenind la procesul de gândire al spațiului galeriei, am căutat să stabilim o serie de circuite posibile care să nu definească un stil arhitectural, o viziune aparte sau un frame anume.
*Expoziție DOIGORZO
C.F.: De multe ori arhitecții celebri sunt aleși pentru a-și imprima personalitatea într-un spațiu, câteodată arhitectul e parte din brand-ul locului. Alegerea de a experimenta voi înainte de toate a avut de-a face cu faptul că arhitecții își imprimă de multe ori propriile obsesii atunci când proiectează, câteodată chiar din inerție?
S.P.: Arhitectul, în general, este un actor fundamental și un autor nechestionabil, dar, în cazul nostru, singurii autori sunt artiștii expuși. Expoziția e cea care trebuie să creeze spațiu, să imprime personalitate, să devină subiect. Și, da, cred că a jucat și acest aspect despre care spui un rol. Am preferat să riscăm și să intrăm într-o călătorie foarte personală. Trebuie precizat că spațiile din actuala Casa Presei Libere au deja un nivel ridicat de stil, personalitate și atmosferă, predefinite de arhitecții inițiali.
*Dumitru Gorzo în expoziția DOIGORZO
C.F.: Acum se interoghează validitatea rolului de unic autor al operei de arhitectură și se experimentează cu mai multe poziții: cel de facilitator, de coordonator, de artist, de analist etc.
S.P.: Îmi doresc ca lumile acestea, lumea artei și lumea arhitecturii, lumea industriei creative, lumea design-ului etc., să se întrepătrundă și să colaboreze, pentru că niciuna dintre ele nu poate exista separat. Eu, care mă ocup de discursul proiectului, încerc să provoc fixismele. Nu întotdeauna primesc reacții pozitive. De multe ori sunt întrebat „ce-a vrut să spună artistul“ și răspunsul la această întrebare e foarte nesatisfăcător: artistul vizual nu caută să spună ceva, ci doar să arate, să facă ceva vizibil. Din antichitate până în Renaștere, de exemplu, nu se făcea atât de mult caz între cel care proiecta un edificiu, cel care îl picta și cel care îl decora cu statui, depinzând cu toții de geometrie și arta disegno-ului. Pe acest fond, ceea ce aveau în comun era problema inovației — Vitruviu a lăsat o definiție superbă pentru inovație: „soluții noi pentru probleme vechi“. Desigur, odată cu paragonele, pictorii și sculptorii au vrut să fie pe aceeași poziție de creatori/autori distincți și superiori, ca poeții și arhitecții. Dar segregarea auctorială la care am ajuns azi, când „lumea artei“ nu e interesată de „lumea arhitecturii“, e o problemă recentă, inflamată după modernitate. În prezent, aș spune că e mai degrabă opera instituțiilor care vor să manipuleze și creația, și piața, disensiunea nevenind din sânul creatorilor. Un alt actor foarte nou cu pretenții de autor e curatorul, care vine împotriva instituției artei, stabilită de relația dintre patron și artist, și caută să semneze o relație nouă, între aparatele puterii și societate. Să nu uităm că, în istorie, patronul însuși e cel mai mare ‘curator’ — dacă ne amintim de impactul deciziilor lui de Medici. Acum, în „arta contemporană,“ cel mai mare autor e curatorul, iar curator poate fi aproape oricine are acces la poziții de putere, cu sau fără studii. Desigur, arhivele naționale, marile muzee și bienalele au nevoie de curator prin excelență — dar acest rol derivă din profesii vechi, precum cea de cercetător sau de muzeograf. Dar cercetătorul și muzeograful nu sunt autori; sunt poate, cel mult, editori.
C.F.: Voi ce sunteți?
S.P.: Cu toată ironia, noi suntem ne-curatori. Nu sunt de acord ca cineva să se ia atât de în serios încât să intermedieze semnificația unei lucrări de artă cu un privitor. Publicul artei s-a obișnuit să i se livreze traduceri de-a gata, dar oamenii sunt cei mai importanți creatori de semnificație. Noi încurajăm publicul să-și răspundă singur la întrebarea: ce vor imaginile?
*Ioana Gorzo în expoziția DOIGORZO
C.F.: Care sunt reacțiile oamenilor?
M.M.: La început timide, dar noi îi încurajăm să se manifeste, dincolo de zona de confort și să pună întrebări. Întrebări aparent stupide, de tipul de ce o lucrare e artă și alte lucruri similare, din altă parte, nu ar fi? Asta a fost o super întrebare la una din întâlnirile noastre, care a generat discuții lungi și interesante. Sunt și reacții de respingere, unii oameni își doresc mult prea tare să fie ghidați. Muzeul cred că e cel care oferă cunoștințe predefinite, scopul galeriei e să rupă filmul.
S.P.: Apropo de asta, dacă am avea, de exemplu, 10 muzee de artă contemporană, galeriile și-ar putea vedea mai mult de avangardă și de piață. Dar cutuma locului e că galeria suplinește rolul muzeului, mai bine spus rolul inexistenței muzeului. Amintesc de galeriile H’art și Posibilă, primele apărute la noi, care probabil au adunat cunoștințe și artiști cât să rivalizeze orice muzeu. Desigur, în prezent stăm mai bine, apărând în sfârșit un muzeul privat, Muzeul de Artă Recentă / MARe, care e construit în jurul unei colecții private, dar nu e loc de mai multe, alături de cele naționale, MNAR și MNAC, care au limitările lor?
M.M.: Sunt multe puncte ale noastre care se evidențiază pentru oameni dintre cei mai diferiți: de la conținutul artistic și selecția de artiști, la tipul de marketing și joaca noastră de-a evenimentul… Avem feedback, în special de la alți artiști, care ne spun că ce facem noi rupe un pic ritmul, ceea ce ne bucură. Prima întrebare pe care ne-o punem când începem colaborarea cu un artist este „ce putem să facem noi pentru tine” și în niciun caz ce poate face el pentru noi. Lucrăm cu artiști foarte interesanți, ne-am construit relația cu o mare parte dintre ei timp de ani de zile. Sunt lucruri care nu se văd, dar sunt fundamentale pentru bunul mers al proiectului. Chiar dacă știm pe cine vom expune în următorul an și avem un concept coerent și un plan pe termen lung, vrem să fim cât se poate de informali, ca relația cu ei să se construiască organic. Pentru noi e important să ne păstrăm independența financiară, pentru a avea libertate în decizii, dar suntem și foarte expuși, pentru că acestea sunt alegeri pe care le facem foarte subiectiv, independent de agende. Antreprenoriatul presupune inovație și totodată să lași ceva comunității.
DE PROIECTE
