2.100 de metri altitudine. Transport posibil doar cu elicopterul. Buget, evident, mic. Condiţiile extreme au cerut un efort de proiectare ca pentru un obiect de multe zeci de ori mai mare, dar au şi determinat un rezultat cu valoare de model. Refugiul e un echipament de primă necesitate, dar şi un eveniment tehnologic, o intervenţie civilizată, un proces colaborativ şi un ansamblu de gesturi arhitecturale esenţiale.
Text: Ştefan Ghenciulescu
Foto: Ovidiu Micşa, Marius Miclăuş, Dan Purice, echipa proiectului
Proiect: Marius Miclăuș
Exista un proiect pentru acest refugiu, gândit ca o structură convenţională (printre altele, cu fundaţii de beton armat). Dincolo de relaţia destul de agresivă cu un loc natural excepţional, greutatea de 18 tone ar fi făcut transportul practic imposibil. Eliminând varianta arhaică de transport cu spatele pe creste, elicopterul este de fapt singura soluţie rezonabilă pentru construirea refugiului. Iar această soluţie nu doar ridică dramatic costurile şi amprenta de carbon ale fiecărui kilogram transportat, ci şi impune limite foarte clare legate de dimensiunile, greutatea admisibilă şi rezistenţa la transport ale pachetelor.
Din toate aceste motive, arhitectul Marius Miclăuş nu a propus o optimizare a proiectului existent, ci o altă filosofie: o arhitectură generată de către context şi modul de realizare (dar şi de o căutare a unor relaţii esenţiale cu natura şi cu oamenii ce aveau să facă posibil şi să întrebuinţeze refugiul).
Într‑un mod foarte puţin caracteristic pentru construcţiile din România, unde domnesc aproximarea, dar şi exagerările de tot felul, aici centimetrii, gramele şi modul de fabricare şi asamblare (pentru că şi montarea se realiza în condiţii extreme), au determinat arhitectura.
Refugiul, aşa cum a ieşit, are 6.420 kg. Planul e cât se poate de simplu – un pătrat, însă care generează o formă foarte complexă.
Anvelopanta reuşeşte să creeze cu minimum de material maximum de spaţiu, de fapt, exact atâta spaţiu cât este nevoie pentru a adăposti necesarul pentru primul ajutor al Salvamontului (3 locuri) şi 19 turişti.
De exemplu, ai mult loc acolo unde trebuie neapărat să stai în picioare, şi mai puţin unde eşti culcat, iar unele paturi de sus sunt mai scurte decât cele de jos.
Mai degrabă decât o casă, adăpostul devine o haină, o cochilie care se înfăşoară în jurul tău şi te protejează.
Analogia cu o cochilie e potrivită şi pentru că, în locul obişnuitelor suprapuneri de elemente şi straturi ale construcţiilor de astăzi, aici găsim practic unul singur de bază: CLT (sau Cross Laminated Timber), produs din plăci masive din lemn lamelar încleiat pe 2 direcţii, este foarte rezistent mecanic şi la umezeală, relativ uşor şi apt de‑a fi tăiat în forme variate.
Panourile care trebuie să reziste la încărcări teribile din partea vântului şi a zăpezii rezolvă şi structura, şi închiderea, şi mobilierul, nemaifiind nevoie decât de prinderea minimală de stâncă şi de un înveliş global din tablă de aluminiu. Odată ce nu ar mai fi nevoie de ea, întreaga structură se poate dezasambla în câteva ore şi transporta până jos, în vale.
Pentru a nu polua lacul, refugiul este aşezat ceva mai departe faţă de acesta, platforma vechii structuri ajungând acum un spaţiu pentru aterizarea elicopterelor în caz de urgenţă.
Un alt mod de lucru
Propunerea neobişnuită a reclamat şi o schimbare a modului convenţional de lucru şi o responsabilitate, ambele împinse la extrem. Marius Miclăuş a dorit să‑şi asume nu doar proiectarea, ci şi gestionarea întregului proces, de la primele schiţe la fabricare, transport şi montare. A fost un exemplu fericit de asumare a vechiului rol al arhitectului de meşter principal, responsabil nu doar de concepţie, ci şi de întreaga realizare. Un rol care, iată, revine în actualitate în avangarda profesiei: arhitectul este coordonator şi, în acelaşi timp, partener într‑o echipă.
Marius recunoaşte deschis că nu şi‑ar fi asumat niciodată o asemenea sarcină, dacă nu ar fi ştiut că se poate baza pe echipa de arhitecţi, pe un inginer excelent – Marius Şoflete e genul de structurist creativ pe care şi l‑ar dori orice arhitect – şi pe ajutorul a mulţi voluntari (despre care vom vorbi mai încolo); la toţi aceştia s‑au adăugat alţi specialişti, printre care un as al pilotajului, Nicolae Chiriţă, al cărui rol în succesul proiectului a fost determinant.
Astfel, el şi‑a asumat o încărcătură mai puţin obişnuită, cerând însă un calcul aerodinamic pentru a fi sigur de comportamentul structurii la transport.
Marius Şoflete, un alt entuziast al proiectului, a estimat că timpul alocat proiectării refugiului a echivalat cu cel necesar pentru trei clădiri de apartamente: idei, optimizare, verificare, şi din nou de la capăt. Un exemplu: inginerii de la compania care a livrat panourile recomandau o grosime de cel puţin 14 cm a acestora pentru a rezista la cele două tone de zăpadă estimate. Faptul că întreaga clădire funcţionează ca o coajă rigidă o face să preia în mod global eforturile. Cochilia are în final plăcile acoperişului de 8 cm şi pereţii de doar 6 cm grosime.
Dincolo de răspunsul la un caz cu totul special, proiectul poate defini un prototip pentru alte operaţiuni. Autorii îşi imaginează adaptarea unor porţiuni din el pentru refugii mai mici, precum şi o posibilă preluare a metodelor şi tehnologiilor pentru arhitectură de urgenţă. Metoda ar putea şi servi drept model pentru construirea în contexte dificile sau pentru trecerea de la construirea tradiţională la un montaj de precizie (întregul adăpost a fost montat în 5 ore). Ar mai fi şi beneficiile date de experienţa de‑a lucra în afara standardelor stricte şi de a‑ţi pune cu totul altfel de întrebări privind nevoile, spaţiul, importanţa gestului arhitectural. Ceea ce ne duce la lecţia proiectului de dincolo de tehnică şi inventică.
La adăpost
Ca orice arhitectură de calitate, refugiul de la Călţun nu este pur şi simplu rezultatul deciziilor eficiente şi raţionale. Când vorbeşte de reper şi mai ales de „far”, Marius Miclăuş nu doreşte ca refugiul să se măsoare cu peisajul covârşitor din jur (nici nu prea ar avea cum).
Însă a vrut ca mica clădire să reprezinte un semn cât mai vizibil pentru călătorul obosit şi înfrigurat, un mesaj al adăpostirii ce te aşteaptă. La interior, austeritatea elegantă a panourilor e îndulcită de căldura lemnului, de scara foarte confortabilă a spaţiului şi de lumină. În mod semnificativ, aceasta nu vine printr‑o fereastră în pereţi, ci de sus, prin turnul ce se deschide către cer.
Legătura cu natura şi combinaţia dintre sentimentul de protecţie şi aspecte aproape sacrale dau un caracter foarte special unui spaţiu altfel foarte, foarte mic.
Mai e un aspect important – unul care nu mai este astăzi vizibil. Aşa cum spuneam mai devreme, refugiul este rezultatul unui proces colaborativ, în care toţi participanţii au investit mai mult decât se întâmplă de obicei. E valabil inclusiv pentru cei 42 (!) de voluntari care au trudit din greu. O parte dintre ei sunt salvamontişti şi tehnicieni, persoane din tot felul de domenii, dar a fost prezent şi un grup consistent de studenţi ce mai fuseseră în tabere şi workshopuri organizate de către Marius Miclăuş. Continuarea şi dezvoltarea unui mod bun şi firesc de‑a construi împreună au fost un element esenţial, contabilizat ca unul din marile succese ale acestui proiect.
Info, credite
DE PROIECTE
Arhitectură: Marius Miclăuș, Ovidiu Bălan, Paula Ivan, Maria Andrecencu, Raluca Nicoleta Ciobanu, Raul Andronache
Structuri metalice: Cornel Farcaș -Path’s Rout
Structuri CLT: Ing. Marius Soflete / Inginerie Creativa
Pilot MI: Nicolae Chiriță
Beneficiar: Serviciul Salvamont Sibiu / CJ Sibiu, dir. Adrian David
Voluntari: arhitecți, ingineri, studenți arhitecți, salvamontiști, oameni de munte
