Text: Ștefan Ghenciulescu
Foto: Georgiana Ghenciulescu, Ștefan Ghenciulescu
Nu, nu am plâns la expoziție. Doar așa puțin, la final, când, după un parcurs de tip „silent disco”, în care fiecare vizitator era practic singur cu muzica din căștile wireless și exponatele, ajungeai într-o cameră mare, rotundă, unde, pe un ecran circular rula în buclă sfârșitul unuia din ultimele concerte, inclusiv cu David Gilmour mulțumind publicului – cel de atunci și cel dintotdeauna. Pe jos stăteau zeci de oameni, de la 15 la 75 de ani, singuri sau îmbrățișați, încremeniți sau în legănare, chiar ca la un concert adevărat. La sfârșit, mulți începeau să aplaude, dându-și apoi seama puțin jenați că aplaudau un eveniment trecut, proiectat într-o sală de muzeu.
Bun, ideea acestui articol nu e de a vă plictisi cu nostalgii de fan înrăit și nici de a vorbi prea mult despre expoziția „Pink Floyd. Their Mortal Remains” din 2017, produsă de Victoria & Albert Museum, ce se plimbă acum prin Europa și care e, într-adevăr, demențială. Însă expoziția la un muzeu legat în primul rând de design, chiar e importantă pentru legătura dintre Pink Floyd și arhitectură. O legătură deja mitică și de care, fără să ne fi consultat deloc, vorbește și Mihai Duțescu în textul său din acela;i dosar din Zeppelin 150, unde povestește și cum pasiunea pentru trupă l-a dus către dorința de a da la arhitectură. În treacăt fie zis, această expoziție reuște cu adevărat să fie un proiect multi-media integrat: vezi o grămadă de obiecte și imagini (de la schițe și un releveu realizate de Waters ca student în anul I la afișe, fotografii, bucăți de filme, instrumente, păpușile uriașe din The Wall, rămășițe ale porcului zburător din „Animals”, planuri tehnice pentru designul de scenă, coperți și multe altele.
*Păpuși foarte mari și foarte mici pentru The Wall
Toate acestea trebuiau însă să meargă împreună cu muzica, cu filmele și interviurile și nici să nu transforme parcursul expozițional într-o repetiție de mișcări de tip”așezări pe bancă, pus căști, urmărit video-ul sau ascultat muzica/ scos căști/sculat de pe bancă/de la capăt” și nici într-o cacofonie sinistră. Astfel încât, în cel mai bun spirit super-tehnologic al trupei, la intrare primeai un gadget cu căști și intri în expoziția responsivă. La o anumită distanță de ecranul sau de materialul audio respectiv, acesta se activa și auzeai sonorul. Foarte mici și slabe erau ariile de interferență, și la un moment dat, chiar interesante prin suprapunerea de sunete.
*Reconstituirea unui decor din The Wall
Înapoi la arhitectură și design.
Trebuie reamintit din capul locului că Roger Waters, Nick Mason și Richard Wright au fost, într-adevăr, studenți la arhitectură (Syd Barret era la Arte și prieten din copilărie cu Waters), dar nu și-au terminat niciodată studiile. La fel de adevărat însă e și că educația vizuală, obsesia structurii și gândirea spațială nu i-au părăsit niciodată.
Ar fi, în primul și în primul rând, muzica. O să mă abțin să comentez într-un domeniu la care nu mă pricep, și vă propun un citat, și, în el, un alt citat: „Pink Floyd în varianta lor timpurie erau dedicați libertății și aventurii; la Floyd al lui Roger Waters și David Gilmour era mai importantă structura. Cum a și zis Syd odată: vechii lui colegi „gândeau ca studenții de la arhitectură”. Membrii din noua formulă au luat progresiile armonice și texturile de sunet pe care le exploraseră împreună cu el și le-au așezat în forme organizate, concrete: poate că a fost un triumf al formei asupra libertății, dar, o, ce triumf!”
Cea mai concretă legătură cu arhitectura a fost fără îndoială în preocuparea constantă și inventitatea uriașă în crearea mediului pentru concerte. Dacă zici concert rock, chiar și astăzi, zici în primul rând Pink Floyd. Relația lor cu publicul a fost una foarte specială: trupa nu făcut niciodată (sau aproape) niciodată compromisuri în muzică pentru a atrage un public mai larg; nu prea s-au promovat ca persoane sau personaje; au fost atât de reținuți, încât, fără îndoială, multă lume nici nu i-ar recunoaște după fotografii individuale; în schimb, la concerte, spectacolul era total și zdrobitor. Și nu e vorba doar de scenografie, în sensul restrâns al cuvântului, ci de construirea integral a unui mediu arhitectural pentru și de fapt, în cadrul concertului. Un spațiu al visului produs datorită muzicii.
La începuturile carierei lor, la concertele cu buget inexistent din cluburi underground, acest mediu se realiza prin efecte luminoase produse din amestecarea de uleiuri, chimicale, cerneluri și apă pe un diaproiector. Odată cu succesul, proiectele au devenit din ce în ce mai complexe, a apărut la un moment dat celebrul ecran circular iar scara lucrurilor a explodat.
Unul dintre colaboratorii esențiali a fost Mark Fisher. Student la atelierul lui Peter Cook (Archigram) de la Architectural Association (unde altundeva?) și apoi profesor la aceeași școală, Fisher s-a specializat în arhitectură pneumatică (high-tech-ul acelei vremi) și în structuri temporare. Ce vă zice alăturarea Pneumatic și Floyd? În 1976, Fisher și partenerul său, inginerul Jonathan Parker au fost invitați de către Andres Sanders să colaboreze la turneul ”Animals/In theFlesh”. Porcul zburător de pe coperta albumului e opera celor trei, folosit, alături de o familie americană cu un aspect foarte porcin, extensive și în concerte. A, ca idee, coperta de la Animals e chiar un artwork de Waters și Mason.
Fisher și membrii arhitecți ai trupei vorbeau aceeași limbă și colaborau perfect pentru a crea pe scenă o lume a visului. Astfel, The Wall nu a fost un album pus apoi în scenă, reluat într-un film etc. Chiar dacă albumul a apărut primul, el era doar elemenul principal într-un proiect global, ce includea un fel de musical pe scenă și filmul. Nu cred că poate uita cineva imaginile cu show-ul, zidul asamblat și apoi distrus pe scenă sau păpușile uriașe create după animațiile ale de Gerald Scarfe: Profesorul, Mama, Nevasta; un musical, poate, dar unul dement, uriaș, pompos, și o temă care a împins abilitățile tehnice și inovația la maxim.
Mai aproape de zilele noaste, Mark Fisher a lucrat și pentru turneul ”The Division Bell”, concepând inclusiv o scenă emisferică, niciodată până atunci realizată cu o structură demontabilă, și care a avut urmași faimoși, de exemplu ghiara gigantică pentru turneul U2 „360°”.
*Schițe pentru statuile uriașe pentru coperta albumului The Division Bell (proiect: Keith Breeden, artwork: Storm Thorgerson)
În fine, nu prea poți să uiți grafica în toată această poveste. Acel icon fundamental care este prisma pe fond negru, vaca de pe coperta de la Atom Heart Mother, dar și coperțile pentru albumele de tinerețe, de la A Saucerful of Secrets la Ummagumma sau ale celor târzii – Momentary Lapse of Reason, Delicate Sound of Thunder și Division Bell – toate aparțin celor de la Hipgnosis, biroul de design grafic condus de către genialul Storm Thorgerson.
”Storm și-a dat seama că în rolul său de designer rebel și chiar renegat putea fi un om fără limite. Iar Pink Floyd făcea muzică fără limite (..) Storm asculta muzica trupei, citea versurile și își acorda sie însuși rolul de traducător. Își vedea jobul drept transformarea unui eveniment audio într-un eveniment video” scrie în catalog Aubrey Powell, partenerul lui Thorgerson în Hipgnosis (”Storm Thorgerson, Photo designer”, Op. Cit.). Și o făceau amândoi cu aceeași grijă obsesivă pentru autenticitate și detaliu. Astfel, bărbatul care arde pe coperta de la Wish You Were Here chiar arde, nu e un colaj.
În expoziție era și o serie de fotografii care arăta și momentul imediat de după cadrul dorit, în care flăcările ajung să cuprindă mai mult decât trebuia cascadorul protejat de un costum din azbest ascuns sub haine și personalul tehnic aleargă cu extinctoare. A scăpat cu bine, în final.
”Arhitecții” de la Pink Floyd nu au apucat să facă arhitectură, în mod concret. Însă au generat arhitectură, inovații și tehnologie, și au definit un spațiul unei arhitecturi a visului. Importanța lor pentru cultura vizuală și spațială e, cred (și puteți râde de exagerările de fan), mai mare decât a multor arhitecți și designeri titrați. Cine a fost curatorul expoziției de la V&A? Nu un critic muzical, nu un muzeolog. Ci o persoană care și-a sumat și rolul de director creativ: același Aubrey Powell din paragraful precedent, designer legat timp de zeci de ani de formație.
DE PROIECTE
