Trei lucrări video, care combină mărturii contestatare cu imagini din anii ’80, au fost realizate de cineastul franco-american Jean Christophe Couet, regizoarea Ioana Păun și casa de producție Numa Film. Ele sunt prezentate inițial la Facultatea de Teatru și Film și la Facultatea de Științe Politice din Cluj Napoca. Poveștile despre femei, adolescenți și securiști care au ales să vorbească deschis sunt aduse în atenția studenților și profesorilor prin ecranele din holuri.

Text, interviu: Evantia Barca

“Mi-a rămas în minte scrisoarea unui tânăr de 22 de ani care a încercat, în repetate rânduri, să fugă din România comunistă. A fost prins, arestat și bătut, și recunoaște, cu umor și autoironie, că a devenit dependent de această activitate. Tentativa de evadare din dictatură este o expresie a tinereții, a revoltei, credința într-o viață lungă ce stă înainte”, spune regizoarea Ioana Păun, care a studiat scrisori trimise în anii ‘80 spre Europa Liberă pentru a le recontextualiza într-un performance cinematic, prezentat zilele acestea pe holurile facultăților din Cluj Napoca. Tinerii din blocul de Est traversau doar cu revoltă surdă anii care au schimbat lumea, o epocă exavagantă și colorată, modelată, la nivel global, de evenimente economice, tehnologice și culturale. Cercetările în genetică prinseseră avânt, iar primii pași către mediul digital anunțau apariția Internetului, în timp ce lansarea CNN în 1980 și a postului MTV un an mai târziu aveau să impună figuri politice sau pop legendare. Jocurile arcade înnebuniseră lumea, Michael Jackson devenea iconic cu albumul Thriller, idei și mode fuzionau într-un roller coaster cultural, cu skateri și punkeri, muzică grunge, modă flamboiantă, glam, estetică vibrantă, culori, pattern-uri, emoționalitate fățișă și exuberanță. Se protesta, înăbușit, și în România, dar era și vremea gesturilor imprudente. Un bărbat împrăștia manifeste de pe un stâlp în Lipscani, pe o clădire de pe Magheru apărea un grafitti, un altul îl urmărea pe Ceaușescu ca să îi ofere un plic. Erau, cu toții, foarte tineri. Vocile lor, decupate din scrisori trimise, cândva, spre libertate, își recompun discursul într-un film despre revoltă și nesupunere, despre încăpățânarea de a cere, chiar și atunci când este periculos să o faci. “Ce m-a atras la tot – text și imagine – e frumusețea oamenilor atunci când fac ceva cu încredere în dreptul lor, fie că doar merg pe stradă, fie că se leagă de gardurile universității. Colajele noastre video sunt momente de afirmare a principiilor și vitalității într-o perioadă în care a face acest lucru era dificil”, spune Ioana Păun.

foto: Ioana Păun

Interviu

E.B.: Scrisori clandestine către Radio Europa Liberă, recitite acum, de artiști dintr-un nou val. Cum sună, despre ce e vorba în cele care te-au impresionat cel mai tare, care sunt personajele, simbolurile, gândurile, emoțiile conținute în fiecare dintre ele? Cum ai înțeles întregul demers de documentare și care ar fi – probabil provenind din această înțelegere – sensul recontextualizării pe care o propuneți?

I.P.: Îmi apare frecvent în minte întrebarea: cine aș fi fost eu dacă aș fi trăit în dictatură? Îmi place să cred că aș fi fugit din țară fără să întorc capul înapoi, și asta de foarte tânără. Ca să mă apropii de răspuns, am vrut să văd cum gândeau alții și am luat o culegere de scrisori către Europa Liberă, pe care nu am deschis-o ani de zile. Acum, cu proiectul 80 Subversiv, care propune acțiuni ireverențioase sau periculoase, am căutat în ea atitudinile și pulsațiile care îi făceau pe oameni să scrie. Vin dintr-o familie care a disprețuit profund dictatura, și senzația mea față de sufocarea și frica pe care regimul Ceaușescu a inoculat-o în oameni a fost, de mică, o certitudine că eu nu aș fi putut funcționa sub nicio formă în acel climat. Scrisorile au o natură care pe mine m-a scuturat, și voi explica de ce. Fie că e vorba de colective de muncitori, de câte un adolescent flegmatic, de un tânăr inconștient, de mame furioase, de intelectuali, de români deja fugiți, de familiile unor români fugiți sau de turiști străini, există un nerv în scrisori pe care eu nu-l mai recunosc în lumea în care trăiesc. Se vorbește profund, spiritual, principial, se discută despre lehamitea în fața ipocriziei. M-a bucurat să descopăr atitudini de curaj, risc, directețe, umor, luciditate, limpezime în gânduri, fler, profunzime. Multe dintre scrisori sunt anonime și poartă semnături precum „Un grup de femei tinere”, „Un posibil prim-ministru”, „Un grup de muncitori din Tripoli”, „Un român întors”, „Un grup de oameni liberi”.

Recontextualizarea scrisorilor a fost un gest obligatoriu. Scrisorile nu sunt datate. Conțin miez și nesupunere, pe care am zis că le putem găsi oriunde și oricând. Am cercetat arhive video din anii ‘80, pentru calitatea imaginii – o tranziție spre digital și foarte multe home-made videos într-un limbaj vernacular, onest și aproape de spațiile culturale redate de momentul în care au fost trimise scrisorile către Europa Liberă. Ne-am oprit la 3 personaje: adolescenți și tineri adulți, femei revoltate – și aici am folosit una dintre scrisorile Doinei Cornea – și actuali sau foști securiști, căci și ei scriau către Europa Liberă. Iar imaginile din video-colaje sunt cu personaje similare atitudinii din textele ce le însoțesc. Am înțeles un lucru, că atitudinea nu e ceva ce se învață, e ceva ce mai degrabă ajunge să fie dezvățat. Și căutarea noastră, disperată uneori, prin arhive video, de priviri, grimase, expresii ale fețelor care să aibă în ele ceva neîmblânzit, la fel ca scrisorile citite, a fost cel mai provocator lucru din proiect pentru mine. Există arhive digitale uriașe, mesmerizante, cu documentare observaționale, cu filmări făcute din mâna unui turist, din locuri cotidiene, din țări de foarte departe. Ce m-a atras pe mine la tot – text și imagine – e frumusețea oamenilor atunci când fac ceva cu încredere în dreptul lor, fie că doar merg pe stradă, fie că se leagă de gardurile universității.

Ai colaborat pentru acest demers cu cineastul franco-american Jean Cristophe Couet. Care este parcursul care v-a adus, pe fiecare dintre voi, în acest punct și cum ați gestionat această întâlnire? Este în vreun fel legat demersul vostru de recent încheiatele manifestari care au rememorat vocile exilului românesc la 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu?

JC și cu mine ne-am întâlnit foarte scurt la începutul anilor 2010, când el lucra la un material despre femeile din București. Însă, de curând, la New York, am aflat ceva care ne-a adus aproape: în timp ce lucra pe atunci la acel material, a pus mâna pe dosare ale securității, redactate de adolescenți recrutați de regim. Așa a apărut colaborarea noastră. Am lucrat la un scenariu pe această temă, scris de JC, pe care îl voi filma în primăvară la Cluj. Am decis să facem împreună colajele video din proiectul 80 Subversiv, deoarece ne apropie de lumea pe care o căutăm. JC lucrează des cu imagini de arhivă; are un proiect despre scleroza multiplă care folosește imagini de arhivă din New York-ul anilor ’70, și un alt proiect cu arhive soft-porn din perioada disco. Mi-a deschis apetitul pentru arhivă și colaj într-un mod aproape subliminal, poetic. Proiectul nu are o legătură directă cu Monica Lovinescu, însă și ea este una dintre femeile neînfricate ale Europei Libere.

Considerând temele cărora le-ai acordat interes prioritar de-a lungul vremii, siluetele femeilor din comunism au, probabil, un loc important în această nouă viziune. Le-ai putea recompune povestea din micul puzzle de scrisori pe care l-ai avut la îndemână?

Portretul celor care aveau temeritatea să scrie către Europa Liberă era marcat de o forță a demnității și a adevărului, de care erau conștiente atunci când îl rosteau, fie că cereau mâncare în magazinele alimentare, pastile pentru avort, contraceptive sau posibilitatea de a se reuni cu soțul și copiii rămași în țară. Să spui lucrurilor pe nume, în ciuda potențialelor consecințe, provenea din imposibilitatea lor de a tăcea, din dorința de curaj, din vitalitate. Nu știu cum era marea majoritate a femeilor sub dictatură, dar cele care se exprimau la Europa Liberă nu se limitau la a raporta situația „de la firul ierbii”. Ele nu se lamentau; se revoltau în fața unei Elene Ceaușescu despre care bănuiau, poate, cine știe, că ar putea să asculte lectura cuvintelor lor. Revendicau drepturi ale omului. După mine, elementul comun al femeilor care au trimis scrisori ar putea fi determinarea – clară și răspicată – de a-și cere drepturile în ciuda unui sistem care era, evident, complet refractar la dialog.

Tinerii în comunism sunt o a doua temă importantă în acest proiect, mai ales revolta lor, ca o condiție a vârstei sau ca o reacție față de un mediu opresiv. Contextualizezi dizidența lor cu alte modele ale vremii, skinheazi la Londra, mișcări protestatare la Milano, săli de jocuri la Tokyo… Știm, de principiu, că Rolling Stones cânta la Budapesta în comunism, unde îi mai lăsau cu “părul mare”, în timp ce România păstrează amintirile casetelor cu muzică pop sau rock și a revistelor colorate pasate pe sub mână. Dincolo de asta, există, poate, și alte povești, mai puțin spuse, care ar putea descrie viața tinerilor de atunci?

Mi-a rămas în minte scrisoarea unui tânăr de 22 de ani care a încercat, în repetate rânduri, să fugă din țară. A fost prins, arestat și bătut, și recunoaște, cu umor și autoironie, că a devenit dependent de această activitate. Tentativa de evadare din dictatură este o expresie a tinereții, a unei vieți lungi ce stă înainte, lipsită de orice responsabilitate care să-l țină ancorat în loc, o expresie a rezistenței, încăpățânării, a dorinței de a trăi și a libertății de a-și oferi o viață fără compromisuri. Acest suflu contestatar, plătit adesea la prețuri considerabile, mă fascinează în cazul tinerilor revoltați din anii dictaturii. Sau poate că tocmai acest suflu este accesibil oricui în pragul majoratului: când știi că poți lua o decizie îți poți lua zborul. O vei face? Este vorba despre întâlnirea cu șansa, când tinerii au avantajul lipsei de blazare, pe care o poți fructifica sau poți alege să o ignori. Aceasta este perspectiva care mi-a plăcut în episodul despre tinerii adulți. Am ales o scrisoare care povestește despre câteva acțiuni contestatare: un bărbat care împrăștia manifeste în Lipscani de pe un stâlp, un graffiti pe o clădire de pe Magheru, un altul care îl urmărea pe Ceaușescu ca să îi ofere un plic. Autorii acestor acțiuni erau tineri.

Prezinți toate acestea pe holurile facultăților din Cluj. Este comunismul un simbol exotic pentru tinerii de azi? Până la urmă, ei trăiesc acest timp prin amintirile părinților lor, care, de acum, erau mici la finalul perioadei, în 1989.

Interesul meu nu s-a concentrat atât pe curiozitatea studenților față de comunism, cât pe prezentarea unor luări de poziție ferme și puternice ale unor oameni uitați, care reprezintă exemple de spirit contestatar, articulat, legitim și plin de pasiune. Anii ‘80 s-au distins printr-o atractivitate aparte, iar cultura skate, muzica grunge, moda flamboiantă, glam-ul, estetica vibrantă, culorile, pattern-urile, emoționalitatea fățișă și exuberanța se regăsesc și reapar, infiltrându-se în comunitățile de tineri. Dincolo de aceste marcaje culturale, observ o atitudine de nesupunere și o capacitate de a se face auziți, trăsături pe care le întâlnesc frecvent la generația Z. Colajele noastre video sunt momente de afirmare a principiilor și vitalității într-o perioadă în care a face acest lucru era dificil. Acum, situația este într-un fel similar: noi, cei din lumea culturală, avem rar obiceiul de a vorbi despre lucrurile în care credem, ideile pe care le avem la nivel intim, dincolo de orice agendă, presiune exterioară sau vanitate.

Se vorbește de revolte care-și pierd vigoarea, o dată ce au fost încadrate și analizate sau îndrumate spre mediul digital. Mai e loc de alte tipuri de a spune nu?

Proiectul a fost lansat de Ziua Culturii Naționale, și m-am bucurat să văd că Ministerul Culturii, împreună cu universitățile care difuzează videoclipurile pe coridoarele lor, oferă oportunitatea ca voci extraordinar de puternice și relevante, mai ales acum, să transmită mesaje transgresive, provocatoare și iconoclaste. Mi-ar plăcea ca mediul academic din Cluj să continue să se deschidă și să se relaxeze, orientându-se spre o reformare profundă, spre avangardism.

*

Cineastul franco-american JC Couet a explorat anterior dictatura din România în „Generația de Sacrificiu”, prezentând extrase din dosarele adolescenților recrutați de Securitate. Lucrarea a fost expusă la evenimente internaționale, inclusiv la Paris Photo și The Half King New York. Colaborarea sa cu Numa Film și Ioana Păun, cunoscută pentru munca sa în teatru și performance, va continua la Cluj cu un scurt-metraj despre un celebru coafor comunist de lux de la Sala Palatului.

Proiectele regizoarei Ioana Păun (n. 1984) au fost susținute de instituții europene și internaționale, de la Theatre Royal Stratford East, la Teatro Luna Chicago, Kunstraum Lakeside Austria, Live Art Development Agency UK, Schauspielhaus Viena sau Onassio Centre din Atena. Spectacolele ei de teatru prezentate pe mapamond urmăresc cu predilecție teme sociale, vizând subiecte complexe, de la condiția muncitorilor dintr-o fabrică la viața lucrătoarelor filipineze. Ioana Păun și-a centrat munca pe înțelegerea comportamentului uman, în special în situații feroce și condiții extreme, economice, politice sau de sănătate. Anul 2021 a marcat debutul său în mediul academic, cu o cercetare intuitivă privind Persona Performance pe Instagram, un proiect derulat în colaborare cu Universitatea Stanford, Colegiul Pace și Bard din SUA și susținut printr-un program Fulbright Visiting Scholar Award. În prezent, e interesată de cinema, scurtmetrajul ei de debut, Emilia Hosu are HIV, s-a bucurat de o bună primire în festivaluri.

Mai multe articole