Spionaj și poezie, la bloc. O instalație la Blocul Liric.

Text: Mugur Grosu
Foto: Alex Iacob, Mugur Grosu

În copilăria mea din comunism a fost o vreme la modă, printre copiii de la școală și de la bloc, comunicarea cifrată: fiecare grup își elabora un alfabet secret, înlocuind literele cu simboluri sau grupuri de semne cabalistice. Interceptarea unui mesaj de către rivali era întâmpinată cu râsete și sarcasm, pentru că orice strădanie de decodificare era inutilă în lipsa codului. Fiind pasionat de lecturi și de cărțile de spionaj, mi-am pus mintea la treabă. Tata adusese acasă un joc nou, numit Scrabble, o planșă de carton și un săculeț cu 98 de litere și doi jokeri: valoarea fiecărei litere era dată de frecvența sa – cu cât era mai rar utilizată de limba română, cu atât era mai prețioasă. Așa că m-a pocnit ideea să transcriu într-un tabel această frecvență, apoi să notez din mesajele codificate frecvența fiecărui simbol, aflând astfel corespondentul fiecărei litere.Victorie! Gata cu sarcasmul și râsetele. Rivalii se suspectau reciproc de trădare și se căzneau inutil să elaboreze coduri tot mai complexe: le spărgeam în câteva minute. Niciun secret nu mai putea fi considerat suficient de bine păzit.

I-am convins pe ai mei să trecem la următorul nivel. Aflasem, din cărțile de spionaj, despre cerneala simpatică și reușisem, după diverse experimente cu ce găsisem prin casă, să dibuiesc o rețetă simplă: apă cu sare de lămâie. Acum aveam câte două stilouri, scriam întâi mesajul adevărat cu cerneală simpatică, iar când foaia se usca și redevenea albă o acopeream cu alt mesaj, banal, scris cu cerneală albastră. Ca să râdem de cei ce aveau să intercepteze biletul, mesajul vizibil era o poezie din manualul școlar, de pildă Floare albastră. “Nu căta în depărtare fericirea ta, iubite”. Tot ce avea de făcut “adrisantul” era să apropie scrisoarea de-o flacără, iar când hârtia se-ngălbenea, literele ascunse deveneau ca tăciunele și revelau mesajul real. Consemnul era: citește și arde! Apoi am mers și mai departe: toți membrii grupului secret aveau acasă aceeași carte, de poezie, iar mesajele schimbate-ntre noi erau compuse din serii de câte 3 numere: primul indica pagina, al doilea rândul, al treilea litera numărată de la stânga la dreapta.

Peste ani, când am început serios să scriu poezii, ba chiar și să public, m-a amuzat teribil să-i scriu cuiva pe o carte de-a mea, în loc de autograf, o dedicație astfel codificată, spunându-i că cifrul e chiar acolo, în carte. Abia peste multă vreme, când ne-am reîntâlnit, i-am devoalat secretul și cred că asta i-a plăcut mai mult decât toate versurile adunate în ea: o poezie secretă ascunsă în poezia “de rând”.

Un bagaj gol, niște perne cu aer

În 2014, la evenimentul Train Delivery, am fost invitat la o expoziție colectivă din foaierul Salonului Regal al Gării de Nord – rebotezat temporar Salonul Poneiului Roz. Trebuia să răspundem printr-o instalație la întrebarea: “ce ai lua cu tine-n bagaj?” Am dus o valiză goală întredeschisă, în al cărei capac ascunsesem un tub fluorescent blacklight. Alături de el așezasem câteva obiecte pe care scrisesem scurte secvențe lirice cu vopsea invizibilă (de data asta sensibilă nu la foc ci la lumina ultravioletă); publicul găsea și un bilețel, cu o indicație: Pune un obiect în bagaj și vrei primi un mesaj. Obiecte dintre cele mai banale începeau să “vorbească” sub lumina ascunsă-n capac.

 

 

Printre ele, și-o pernă gonflabilă dintre cele pe care le-am adunat câțiva ani reciclând burdufurile golite de la dozatorul de apă din redacție, și cu care, în 2016, aveam să realizez instalația Pillow Bucharest, la Arcub, în pasajul care leagă străzile Lipscani și Gabroveni, în cadrul proiectului Bucureşti – Oraşul in-vizibil. [Am scris despre asta, pe larg, în Zeppelin #146, aici.] În zilele alea am tot trecut pe sub bulevardul Bălcescu prin Pasajul Latin, care leagă subteran Piața Sf. Gheorghe de strada Lipscani, și care era scufundat în beznă și plin de gunoaie – la doar câțiva ani după renovare fusese distrus și lăsat în paragină din rațiuni care-mi scapă. Le-am propus celor de la Arcub să fac o instalație temporară de poezie, lumină UV și senzori de prezență: să scriu pe ziduri poezii cu vopsea invizibilă, care să lumineze pasajul când senzorii detectează prezență. N-a fost cu putință, cei de la Arcub mi-au mărturisit că, deși administrat, teoretic, de colegi aflați sub aceeași autoritate – Primăria Capitalei (mai exact, de Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic), orice inițiativă s-ar lovi de un zid. N-am intrat în detalii, am renunțat la pasajul Latin și-am păstrat ideea: poezie secretă în spațiu public.

Blocul Liric

Un an mai târziu, arhitectul și artistul Lucian Sandu-Milea m-a sfătuit să arunc un ochi la gangurile de acces în Blocul Liric – în a cărui curte interioară realizase o amplă pictură murală. Simplul fapt că un bloc putea fi supranumit Liric m-a pus imediat în mișcare, părea predestinat unui astfel de proiect. Acolo am găsit, pe-un panou pus chiar prin grija locatarilor, și istoria locului:

În vremuri demult pierdute, în blocul de pe Str. Ion Brezoianu 47-49 se afla casa marelui spătar Costache Ghica, fratele mai mic al domnilor Grigore Ghica IV şi al lui Alexandru Dimitrie Ghica. Acesta era căsătorit cu fiica poetului Nicolae Văcărescu, Maria, una dintre figurile feminine cele mai controversate din istoria română.

În 1842, Gheorghe Bibescu este numit domnitor al Valahiei în detrimentul lui Costache Ghica şi, fermecat de frumuseţea Mariţicăi Ghica, îşi părăseşte soţia şi cei 7 copii, într-un dublu adulter care scandalizează societatea bucureşteană prepaşoptistă. După revoluţia din 1848 cei doi soţi sunt exilaţi la Paris, unde Maria avea să moară răpusă de cancer.

Ulterior, casa de pe uliţa Brezoianu a servit drept sediu pentru instituţii precum Academia Română. Tribunalul, Teatrul Lyric, Societatea Filmul de artă română Leon Popescu şi a găzduit spectacole ale Operei Române. Istoria locului ia o turnură bruscă în timpul celui de-al doilea război mondial, în august 1944, când edificiul istoric este bombardat de către aviaţia germană.
După aproape 15 ani, pe locul ruinelor de lângă piaţa Valter Mărăcineanu se construieşte actuala clădire. Denumită în mod simbolic Blocul liric, construcţia în formă de “U” este alcătuită din 3 scări şi numără aproximativ 200 de locuinţe.

Pictura murală de pe zidul curţii interioare este realizată de artistul Lucian Sandu-Milea, în cadrul proiectului “Pictăm zidul dintre oameni”, redactat şi implementat de Grupul de iniţiativă Civică Cişmigiu în cadrul liniei Generator de proiecte comunitare la firul ierbii “Bucureşti 2021_Oraşul In-Vizibil.

Și totul a început să se lege.

 

 

Poezia secretă

Asociația Artmix, care dorea să dezvolte o serie de micro-intervenții în spații publice, și-a asumat implementarea proiectului meu, Poezie Secretă la Blocul Liric, și m-a pus în legătură cu cei de la Grupul de inițiativă civică Cișmigiu – compus, printre alții, din Rodica Săvulescu, Alexandru Opriță și Matei David, care se află și-n comitetul asociației de locatari a blocului. Am stabilit o-ntâlnire după o ședință de bloc și le-am povestit că am de gând să fac în cele două ganguri de acces un fel de graffiti poetic non-invaziv: voi scrie pe ziduri cu vopsea invizibilă niște secvențe lirice, care vor deveni vizibile doar când în dreptul lor vor trece oameni – niște senzori de mișcare vor activa surse blacklight care vor face vizibile, pe parcurs, textele. În timpul zilei, sau în absența oamenilor, poeziile “adorm”, ascunse în zidurile “imaculate”.

Proiectul pica la fix atât pentru că grupul lor de inițiativă dezvoltase deja acolo niște proiecte culturale, cât și pentru că m-am angajat să văruiesc, cu această ocazie, al doilea gang, de care erau nemulțumiți că fusese vandalizat cu 3 graffiti-uri pe care le doreau șterse.

 

 

Știu că o parte dintre amicii grafferi vor fi nemulțumiți, dar miza acestui proiect a fost legată de fragilitate, subtilitate, efemer, discreție, opțional, temporar, în raport cu violența, ostentația, zgomotul, abuzul și tirania bunului plac care fac regula spațiilor publice de la noi. Chiar cred că poți face artă urbană și altfel (un cuvânt îndelung abuzat, la rându-i, de contemporani), fară fanfară și fără să-ți marchezi “ilicit” teritoriul “dând” pe pereții altuia. Le-am și propus locatarilor ca, după ce se vor plictisi (inevitabil) de instalație să păstreze senzorii și luminile în poziție, să văruiască iar totul și să organizeze un concurs de graffiti invizibil. În ceea ce înainte era doar un loc de trecere-n fugă, un nomansland între oraș și acasă, acum ești invitat să încetinești, să-ți tragi sufletul.

 

 

Nu-mi imaginam că greul abia urma: ai spune că Bucureștiul e raiul instalatorilor, găsești ce nici nu-ți poate trece prin cap. Mai puțin ce ai foarte clar în minte să cauți. Majoritatea materialelor au fost procurate până la urmă din Alba și de la dugheana unui turc simpatic, pe care-l cunoscusem cu instalația pentru Salonul Poneiului Roz. Dar nici asta n-a mers ca pe roate. Celor din Alba le-a luat o zi de la confirrmarea comenzii să mă sune că nu mai aveau decât 7 din piesele confirmate inițial, apoi mi-au trimis doar 6. Turcul m-a scos din necaz procurându-mi diferenta până la 12, în schimb la altă comandă pe care-o confirmase a descoperit că-i lipseau 3 piese din stoc. Le-am găsit la altul, unde-am ajuns să ridic altă piesă care pe site apărea pe stoc, dar pe care, evident, n-o aveau, nici nu știau ce mai căuta pe site. Caraghioase vremuri, mi-am zis, o fi vreo poezie secretă și-aici.

 

 

A urmat o săptămână de nopți petrecute în gang, cu văruitul, instalatul și vopsitul, timp în care-am și sporovăit cu o mulțime de locatari simpatici de toate națiile (inclusiv asiatici și italieni) și mi-am reamintit cât lirism explicit poate-avea un astfel de loc – de la cântecul burlanelor de ghenă prin care se rostogoleau gunoaiele aruncate de sus în timp ce un vecin exersa la pian note ce refuzau să atingă pământul, până la șirul de glasuri, muzici și emisiuni TV ce răzbăteau prin ferestre pentru-a se uni cu pașii furișați, foșnetele, ciripiturile și orăcăielile din învecinatul parc Cișmigiu. Au fost niște nopți “albe” grozave.

 

 

Convenisem să facem o inaugurare discretă înainte de Noaptea Muzeelor, pe 19 mai, în curtea interioară a Blocului Liric: eu cu un performance de poezie și muzică, alături de contrabasistul Gabriel Grigore, cu care colaborez de vreo 5 ani în proiectul de poemuzică Upanishadows, iar cei de la Grupul de inițiativă civică Cișmigiu cu un schimb de cărți între locatari și acțiuni pentru cei mici. Primul accident a fost dispariția rolei de cablu electric de care dispunea blocul, dar locatarii s-au mobilizat, au adunat câteva prelungitoare și-n primă fază am tras curent de la apartamentul cuiva de la etajul 2, apoi s-a găsit un acces mai scurt, dintr-un garaj. Ploaia ne-a cam dat peste cap restul planurilor, dar ne-am repliat în primul gang, unde, în ciuda sonorizării bizare, totul a avut mai mult farmec, a ieșit mai autentic “de bloc”.

 

 

La final, o fetiță ne-a oferit tuturor cocktailuri făcute de ea din sucuri de fructe. A ieșit și soarele. Și-a făcut roata pe cer și s-a-ntors de unde-a plecat. Și-atunci iar s-a trezit poezia.

 

Info, credite

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc:

 

Loc: Str. Actor Ion Brezoianu 47-49, București
Instalație de poezie și lumină: Mugur Grosu
Performance de poezie și muzică: Mugur Grosu și Gabriel Grigore
Instalații electrice: Dan Lacatas
Organizator: Asociația Artmix, în cadrul proiectului Tumult.space
Parteneri: Muzeul Naţional al Literaturii Române și Grupul de Inițiativă Civică Cișmigiu
Co-finanțator: Administraţia Fondului Cultural Naţional.

 

Articole conexe:

Poezie Secretă la Blocul Liric. Micro-intervenții urbane și un apel pentru arhiva TUMULT.space

Edito: Salvarea crabilor din farfuria mea