Cătălin Matei, aka Sillyconductor, este muzician şi designer audio. Preocuparea lui principală a fost mereu muzica clasică şi relaţia ei cu hazardul sau matematicile: proiecte ca Ventichitara (un instrument de improvizaţie construit din ventilatoare USB), 100 Catronomes (un remake auriu al poem‑ului Symphonique creat de Gyorgy Ligeti, realizat cu 100 de pisici Maneki Neko) sau Pianosaurus (un pian mecanic postmodern) explorează teritoriile comune ale tehnologiei, muzicii clasice şi ale umorului.
Împreună cu specialiștii de la Institutul Naţional de Cercetare‑Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE 2000 a creat, în cadrul expoziției FUSION. Artă și știință, instalația Ondiocytherium – Le Tourbillon du Pakistan.
Interviu: Mihaela Ghiță
Foto: Vlad Catana
Ce semnificație are titlul pe care l-ai ales pentru lucrarea ta?
Sillyconductor: Este titlul unei melodii a trupei Le Poppys, pe care am ascultat‑o obsesiv tot timpul, cât m-am ocupat de realizarea acestei lucrări. Le Poppys este o formaţie de copii, din Franţa anilor ’70, piesa cu titlul Le tourbillon du Pakistan este un manifest împotriva războiului, în general, şi în particular, împotriva războiului indo‑pakistanez din 1971.
Turbionul este lupta, este războiul, dar în acelaşi timp, pentru mine, este o formă circulară care modifică structura elementelor din jurul ei, are o forţă distructivă şi în acelaşi timp autodistructivă. Eu am corelat acest principiu al turbionului cu o parte importantă din instrumentul meu, care se bazează şi pe feedback. Este un circuit al sunetului emis într‑o anumită parte şi apoi întors, iar tot ce se întâmplă între cei doi poli creează vibraţie şi un fel de distrugere şi autodistrugere a instrumentului.
Specialitatea ta este, așadar, să inventezi instrumente muzicale.
S: Putem să le spunem instrumente muzicale, dar putem să le spunem şi instalaţii multimedia sau obiecte sonore, deşi nu îmi place niciunul dintre termenii aceștia. Termenul de muzică este atât de larg şi perceput în atât de multe feluri şi cred că cel mai bine este să spun că pasiunea mea sunt sunetele şi ce se întâmplă cu ele şi în jurul lor; mă interesează efectele pe care le au. Mă gâdilă tot ceea ce ar putea fi considerat cât de cât nou în materia asta, ştiu că nimic nu este nou – de fapt –, dar m‑am obişnuit prea mult să caut.
Instalația rezultată din cadrul rezidenței FUSION – Ondiocytherium – Le Tourbillon du Parkistan este, practic, un instrument care se autodistruge.
S: Rezidenţa la Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică – INOE2000 m‑a condus către două concepte care mi s‑au părut foarte interesante. Unul este legat de Vibrometria Laser Doppler, o metodă prin care cercetătorii pot investiga o suprafaţă fără să o atingă. Această metodă constă într‑o vibraţie transmisă de o boxă şi un laser care măsoară vibraţia suprafeţei care este studiată. În urma acestui procedeu rezultă o hartă a ceea ce este ascuns în spatele suprafeţei, fie că suprafaţa e reprezentată de o pictură sau de un strat de tencuială. Mi‑a plăcut teribil cum sunetul emis în conjuncţie cu lumina devine un supersimţ. Cu alte cuvinte, prin intermediul sunetului accesezi o lume invizibilă. Al doilea lucru care m‑a fascinat la INOE a fost tehnica de îmbătrânire accelerată a materialelor. Există tehnici speciale prin care un obiect contemporan poate fi îmbătrânit rapid.
Există nişte cuptoare în care obiectul este introdus şi este supus unui anumit tip de stres, în aşa fel încât să vezi cum va arăta el peste o anumită perioadă de timp.
Mi s‑a părut fascinant faptul că e o metodă prin care efectiv trimiţi obiectul în viitor. De aceea mi‑am dorit să includ acest fenomen în instalaţie. Acestea sunt cele două dimensiuni ştiinţifice ale instrumentului şi ale proiectului meu.
Așadar, instrumentul tău s-a născut bătrân.
S: Asta a fost intenţia. Este un instrument care tocmai se naşte, el vine din trecut şi deja este trimis undeva în viitor continuându‑şi parcursul din acel punct (e un instrument amnezic…). L‑am conceput în aşa fel încât să se autodistrugă, nu ştiu exact cât o să reziste.
Am avut în minte şi o obsesie mai veche legată de un anumit tip de difuzoare de bandă largă extrem de fragile, făcute din hârtie. Ce m‑a fascinat la aceste difuzoare este că, pe măsură ce ele funcţionează, cu cât asculţi, cu atât le asculţi mai mult, ele îmbătrânesc, dar, paradoxal, sună din ce în ce mai bine. Acelaşi lucru se întâmplă cu instrumentele care au cutia de rezonanţă din lemn, cum sunt viorile: cu cât avansează în timp, cu atât sonoritatea lor devine mai preţioasă. În cazul acestor difuzoare, fix înainte ca pelicula de hârtie să se distrugă iremediabil, ele îşi ating maximul de performanţă. E un fel de cântec de lebădă, dacă tot vorbim despre muzică.
E totul imprevizibil, nu ştii niciodată când va veni sfârşitul, dar ţi‑l asumi şi te bucuri de parcurs.
Cine are un animal de companie, altul decât o ţestoasă de Galapagos, e familiarizat cu soiul ăsta de fatalism. Am văzut în acest fenomen o poezie, pe care am transpus‑o în termenii mei prin acest instrument care, pe măsură ce produce sunete, se autodistruge.
Ondiocytherium – Le Tourbillon du Parkistan este o instalație interactivă, cum funcționează defapt?
S: Este un instrument dual, alcătuit din două corpuri unite prin anumite elemente ce seamănă cu nişte coarde. Ele, în sine, nu produc sunete, ci controlează o serie de mecanisme ascunse pentru vizitatori.
E o întreagă debandadă, aceste coarde reprezintă elementul de interacţiune, la fel ca la majoritatea instrumentelor clasice cu patru coarde, culoarea lor te conduce cu gândul la lumina laser, dar laserul nu intervine în instalaţia mea, el funcţionează doar ca metaforă. Revin acum la piesa Le Tourbillon de Pakistan, cântată de corul celor 17 copii din trupa Les Poppys, este o piesă dinamică, punctată de nişte accente disonante create prin lovirea unui ansamblu de coarde.
Aşa a imaginat compozitorul ideea de distrugere, prin sunetele astea. Am urmărit şi eu acelaşi lucru prin instrumentul creat în urma rezidenţei, metafora distrugerii şi a autodistrugerii. Mereu m‑am gândit cum poţi transpune în sunet o idee sau o acţiune, astfel încât să fie imediat recognoscibilă şi coerentă în acelaşi timp, şi am folosit falsetto‑urile care în tehnicile componistice sugerează umor sau, dimpotrivă, frică.
Sunt curios care va fi percepţia finală, eu nu mă agăţ de niciuna dintre ele.
FUSION. Artă și știință este primul proiect din România dedicat colaborării dintre creatori consacrați în domeniile artelor vizuale și sound design-ului și cercetători științifici. Desfășurat sub forma unor rezidențe artistice în institute de cercetare din platforma Măgurele, acesta a dat posibilitatea artiștilor de a avea acces la informațiile și facilitățile din institutele de cercetare, și a oferit oamenilor de știință prilejul de a interacționa cu un alt gen de creativitate, care aduce un nou unghi de vedere, o altă perspectivă a cercetărilor lor. Proiectul se încheie cu o expoziție, organizată de Fundația9 în parteneriat cu Primăria București prin Centrul Cultural ExpoArte. Aceasta poate fi vizitată până pe 12 martie 2019 la Rezidenta Scena9 (strada I.L. Caragiale nr. 32, București).
*Mihaela Ghiță este redactor Departamentul Științe – Radio România Cultural și coordonatorul proiectului FUSION.
DE PROIECTE
Articol conex:
SAINT MACHINE: I, Human. Coerența luminii laser tradusă în empatie
