La Săsăuș în 2026 au avut loc o serie de întâlniri în care lumea rapidă a orașelor a căror viață se întâmplă în special digital s-a alăturat vieții satului pe care îl idealizăm des toți și toate. De data asta, la Săsăuș Heritage Regeneration Camp s-au pus întrebări despre feluri de locuire, lecțiile pe care le putem învăța din fiecare și înțelegerea unui loc cu răbdare.
Oana Onciu descrie atmosfera dar și rezultatele apropierii de Săsăuș a zece oameni din locuri diferite mentoriați de Alina Rizescu și Ștefana Bădescu.
Text: Oana Onciu
Foto: Daniel Rădulescu
Există o imagine a satului transilvănean pe care am ajuns să o cunoaștem aproape prea bine. Case aliniate impecabil de-a lungul uliței. Porți înalte. Șuri ample. Grădini care se pierd spre deal. O biserică așezată undeva în centru și mai departe, pădurea. Iar lumina unei veri care nu se mișcă, este întodeauna cea care face restul. Este una dintre imaginile prin care Transilvania excelează și pe care Europa a învățat la rândul ei să o răsplătească și să o admire. Albumele de arhitectură, proiectele de restaurare, pensiunile, publicațiile de călătorie și discursurile despre patrimoniu au fixat treptat acest tablou. Și mai ales găsim tabloul acesta, în poveștile occidentalilor care au descoperit aici o Europă rurală pe care credeau că au pierdut-o. Am ajuns într-un fel să fetișizăm această imagine a satului transilvănean și să îl iubim pentru ceea ce pare că a refuzat să devină: modern.
*Șura ca infrastructură rurală
La Săsăuș, un sat la numai o oră depărtare de Sibiu și care mai are doar 90 de locuitori, este același tablou. Privit de pe deal, acesta funcționează aproape fără cusur. Satul se așază liniștit în peisaj, cu biserica, acoperișurile și gospodăriile sale lungi, construite într-o ordine care pare să se explice singură. Odată ajuns însă pe uliță, compoziția începe să capete detalii pe care fotografia de ansamblu nu le poate arăta. O casă este închisă. Alta se deschide doar câteva săptămâni pe an. Școala renovată acum cinsprezece ani, nu mai are copii și este deci abandonată. O șură ocupă încă locul exact pe care l-a ocupat acum 200 de ani, dar activitatea pentru care fusese construită a dispărut. Într-o curte de peste drum se lucrează încă zilnic, magazinul satului este deschis doar spre seară, iar în multe locuri, vegetația a început să decidă singură ce rămâne vizibil.
Nimic din toate acestea nu rupe imaginea, pentru că de la distanță satul continuă să pară întreg. Și tocmai aici lucrurile devin interesante. Pentru că una dintre marile dificultăți ale patrimoniului rural contemporan este că dispariția nu arată întotdeauna ca o ruină. Uneori ea arată foarte bine.
*Patrimoniu construit, între abandon și posibilitate
Din această fisură dintre imagine și realitate a apărut și ideea Săsăuș Heritage Regeneration Camp. Miza era destul de simplă în formulare și mult mai dificilă în practică: să înțelegem ce mai există aici, ce continuă să funcționeze, ce s-a pierdut și ce ar putea fi dus mai departe fără ca satul să fie redus la decor sau tratat ca teren liber pentru proiecțiile celor veniți din afară.
Între 29 iulie și 2 august, Săsăușul a devenit astfel un mic laborator de cercetare în care modernitatea, ținută multă vreme la distanță de această lume rurală, s-a întors sub forma unor instrumente de lucru: design thinking, cartografiere și cercetare participativă. De data aceasta, rolul ei era să servească locul, nu să îl reformuleze. Nouă participanți din domenii relativ diverse precum arhitectură, antropologie, etonografie, dezvoltare comunitară și educație au lucrat împreună, pornind de la două locuri foarte concrete: fosta școală și câteva dintre gospodăriile satului. În jurul lor s-a deschis repede o întrebare mai largă, care a depășit clădirile: cum poate fi reactivată o comunitate într-un loc în care patrimoniul construit este încă ’’suficient’’ de remarcabil, dar infrastructura socială care l-a produs s-a subțiat considerabil?
Primul pas a fost amânarea răspunsurilor.
O școală abandonată invită aproape automat la ideea unui centru cultural. O șură sugerează un atelier. O casă goală pare potrivită pentru o rezidență. Sunt reflexe firești și uneori produc proiecte foarte bune. Totuși, asemenea funcțiuni capătă sens abia când există în jurul lor oameni, nevoi, relații și resurse capabile să le susțină în timp. Mulți dintre cei care pornesc pe acest drum al reactivării ajung la aceste întrebări abia târziu, când intervențiile sunt deja făcute, clădirile restaurate, iar marja de a regândi lucrurile s-a îngustat considerabil. De aceea, primele zile ale taberei au fost dedicate în mare parte cercetării de tip antropologic și al modelelor de activare deja existente în satele din jur. S-a mers mult prin sat, s-au purtat conversații, s-au întins mese, s-au deschis porți și pentru câteva zile, locul a fost trăit de toată lumea în ritmul și realitatea cotidiană.
*Fosta școală, un spațiu în așteptarea unei noi povești
Au fost cartate clădiri, inițiative, oameni, competențe și legături, dar și felul în care participanții au perceput emoțional locul. Fiind construită ca un proces de design thinking, tabăra a început cu etapa de empatizare, completată de o cartografiere senzorială a satului: locuri care inspiră apropiere sau curiozitate, spații percepute ca fragile, abandonate ori tensionate, dar și zone care păstrează încă o energie comunitară evidentă. Întrebările erau uneori foarte simple: cine mai locuiește permanent aici, cine revine vara, cine păstrează o casă, cine știe să repare, cine gătește, cine cultivă, cine organizează, cine ar vrea să se implice și cine preferă să rămână în afara unui asemenea proces? Treptat harta satului începea să capete și o dimensiune emoțională, în care spațiile erau citite prin oamenii care le-au creat, relațiile, amintirile și reacțiile pe care le produceau.
Din astfel de conversații a început să apară un altfel de plan al satului. Odată încheiată etapa de empatizare, materialul strâns — observații, interviuri, hărți, percepții, istorii personale — a fost pus cap la cap pentru a defini și sintetiza mai precis problemele locului. Unele dintre ele erau vizibile de la început: clădirile nefolosite, depopulare, pierderea unor funcțiuni comunitare. Altele apăreau abia din relația dintre lucruri: proprietăți greu de activat, inițiative care nu se întâlnesc, competențe locale rămase izolate, oameni care ar vrea să se implice dar nu au încă un cadru în care să o facă.
*Cartografierea locului: de la observație la înțelegere
Treptat, problema își schimbă forma. O casă goală nu mai este doar o clădire disponibilă, iar fosta școală nu mai apare pur și simplu ca un spațiu în așteptarea unei funcțiuni. În jurul lor se adună întrebări despre proprietate, acces, întreținere, capacitate de organizare și despre cine ar putea susține o eventuală activare în timp. Miza devine găsirea unui model suficient de bine ancorat în viața locului încât să nu fie sintetic, să nu fie implantat din exterior: unul care pornește din resurse, nevoi și relații deja existente și care odată pus în mișcare, își poate găsi treptat propriul ritm de funcționare și propria continuitate. Această etapă a fost poate, cea mai importantă tocmai pentru că a obligat grupul să formuleze problemele înainte de a se grăbi către soluții. Din multitudinea de observații au început să se desprindă câteva teme recurente: cum pot fi reactivate spațiile existente, ce forme de economie locală mai pot fi susținute, cum poate fi transmisă cunoașterea rămasă în comunitate și ce tip de intervenție ar putea avea sens la scara reală a unui sat de aproximativ 90 de locuitori.
Abia din acest punct ideile au început să capete o direcție. Odată ce problemele au început să capete contur, procesul a intrat în etapa de ideație. Cercetarea din zilele precedente a devenit material pentru scenarii: ce s-ar putea întâmpla în aceste spații, cine le-ar putea folosi și ce fel de legături ar putea apărea între ele? Pentru o vreme, ideile au fost lăsate să se dezvolte cu destulă libertate. Fosta școală a început să fie imaginată ca loc al comunității: spațiu pentru festivități locale, bază pentru tabere, camping temporar, spațiu expozițional sau programe educaționale dedicate astronomiei și biodiversității. Curtea și poziția ei în sat îi permiteau să devină, în anumite momente ale anului, un loc de întâlnire mai larg decât clădirea propriu-zisă.
Șurile ofereau un alt tip de posibilitate. Volumele lor generoase și caracterul relativ flexibil le făceau potrivite pentru coworking, ateliere, lucru temporar sau pentru oameni care își pot desfășura activitatea de la distanță. De aici a apărut și ideea nomadismului digital, însă într-o formulă legată mai strâns de loc: oameni care vin să lucreze pentru câteva săptămâni sau luni și care își asumă, pe cât posibil, ritmul satului și viața de zi cu zi a casei și a comunității. Unele gospodării puteau găzdui rezidențe sau astfel de șederi temporare. Experiența nu ar fi construită în jurul izolării turistice, ci al posibilității de a trăi pentru o perioadă, cât mai aproape de felul în care funcționează locul: să cumperi de la magazinul satului, să mănânci într-o gospodărie, să participi la un atelier, să mergi apoi pe jos până la râu, să cunoști vecinii și să înțelegi teritoriul din interior. În aceeași conversație au intrat gastronomia, memoria locală, fotografiile de arhivă, traseele prin sat, biodiversitatea și peisajul din jur. Fiecare putea deveni, în anumite combinații, parte dintr-un program mai amplu. Mai interesant decât fiecare idee luată separat era felul în care acestea începeau să se lege între ele. O tabără găzduită la școală putea continua cu un atelier într-o șură. Participanții puteau lua masa într-o gospodărie sau la punctul gastronomic din apropiere. O fotografie veche putea deveni începutul unui traseu prin sat. O rezidență putea include cercetare, lucru individual și întâlniri cu oameni din comunitate. O tabără de biodiversitate putea folosi pădurile, pajiștile și traseele din împrejurimi, iar una de astronomie putea transforma lipsa poluării luminoase într-o resursă.
Treptat, satul s-a lăsat să fie imaginat ca o rețea de locuri și experiențe care se sprijină reciproc.
Iar acolo unde Săsăușul nu are o anumită resursă, aceasta putea fi găsită în teritoriul imediat din jur. Vizitele făcute în satele vecine au devenit importante tocmai din acest motiv. În apropiere există deja gospodării restaurate, inițiative gastronomice, spații de cazare, proiecte culturale, meșteșuguri și infrastructuri. Ele sunt cele care pot completa ceea ce satul nu are sau nu are nevoie să ofere singur.
Din această logică s-a conturat ideea unui hub rural distribuit.
*Prezentare în șură
*Un zid vechi ca spațiu de proiecție
Un sistem răspândit în sat și în teritoriul apropiat, construit din locuri și resurse care există deja. Școala, gospodăriile, șurile, grădinile, oamenii, peisajul și inițiativele din satele vecine puteau deveni noduri ale aceleiași rețele, fiecare cu propriul rol și cu propriul ritm. Modelul distribuției răspundea și uneia dintre întrebările apărute în etapa precedentă: cum poate fi construită o activare suficient de bine ancorată în loc încât să-și poată găsi, în timp, propria continuitate? În acest punct, ideile au început să treacă și printr-un filtru mai exigent. Care pornesc dintr-o nevoie reală? Care folosesc resurse existente? Cine le-ar putea duce mai departe? Ce valoare economică sau socială rămâne în sat? Câtă infrastructură nouă presupun? Și mai ales, care dintre ele au șansa de a continua după ce energia inițială a proiectului se retrage? Etapa de ideație a produs astfel mai multe scenarii posibile pentru Săsăuș și pentru relația lui cu teritoriul din jur. Unele se suprapuneau, altele puteau fi combinate, iar câteva începeau deja să pară suficient de plauzibile pentru pasul următor: prototiparea.
*O comunitate temporară pentru un proces de lungă durată
Cu această etapă, munca taberei ajunge într-un fel la limita firească a celor cinci zile. Au fost citite locul și relațiile sale, au fost formulate problemele reale și au fost imaginate câteva dintre viitorurile posibile ale Săsăușului. De aici înainte, design thinking-ul părăsește încet mesele de lucru și intră în partea lui cea mai concretă. Dar prototiparea rămâne întotdeauna în mâna celor care fac lucrurile să se întâmple. UrbanizeHub, organizatorii taberei, oamenii din comunitate și partenerii care se vor adăuga în timp vor trebui să transforme ideile în experiențe reale, suficient de mici la început încât să poată fi încercate, observate și schimbate. Poate că prima tabără de astronomie va avea douăzeci de oameni și va folosi pentru o noapte curtea școlii. Poate că prima șură va funcționa ca spațiu de lucru doar câteva săptămâni într-o vară. Poate că o primă rezidență va aduce în sat trei oameni care vor locui într-o gospodărie, vor lucra de aici și vor lua masa alături de cei care trăiesc deja în Săsăuș. Un traseu poate începe cu cinci case și două povești. O arhivă locală, cu o cutie de fotografii adusă de cineva de acasă.
Aceasta este de fapt, și etapa de testare. Într-un sat, ea nu se încheie într-o după-amiază de workshop. Poate dura un sezon, câțiva ani sau o generație. Apoi se va putea vedea real ce se întâmplă. Cine vine. Și mai ales cine revine. Ce funcționează. Ce devine prea greu de întreținut. Dar mai important, ce idee capătă viață fără să fie împinsă permanent din spate și care dintre ele rămâne doar o idee bună pe hârtie. În regenerarea prin și pentru patrimoniu, timpul este parte din proiect. Cercetarea și practica din domeniu tratează reutilizarea adaptivă și regenerativă tocmai ca pe un proces de lungă durată, în care funcțiunea, economia, administrarea, comunitatea și întreținerea trebuie să ajungă să se susțină reciproc.
La Săsăuș, următorii ani vor fi despre această trecere de la posibilul tablou la unul real. Unele dintre ideile taberei vor fi încercate. Altele vor fi abandonate. Vor apărea probabil unele la care în cele cinci zile, nimeni nu s-a gândit. Iar între ele se pot forma legături care astăzi există doar în potențialitate, pe hărțile și în scenariile desenate în timpul taberei. Un asemenea proces cere răbdare și ar fi straniu să pretinzi că viitorul lor poate fi rezolvat într-o vară. Dacă vrem ca lucrurile pe care le facem aici să dureze, trebuie probabil să le construim cu o răbdare apropiată de cea cu care a fost construit satul însuși. Pentru că infrastructura care merită construită aici va avea nevoie de ani buni ca să prindă rădăcini. Și cu puțin noroc, ar putea trăi din nou sute.
-
+6
Mentore: Alina Rizescu (București), Ștefana Bădescu (Timișoara)
Participanți/te: Edgar Chismorie (UAUIM, București), Ștefania Lupan (ENSACF, Clermont-Ferrand), Ana-Maria Vasiliu (UTCN, Cluj-Napoca), Patricia Hader (UTCN, Cluj-Napoca), Tamás Erik Halász (KTH, Stockholm), Clarissa Achimeț (UTCN, Cluj-Napoca), Carmen Șovăilă (Muzeul de Etnografie, Brașov), Ligia Chițu (KIT, Karlsruhe), Alexandra Mitrică (Teach for Romania, București), Nicoleta Popa (UTCN, Cluj-Napoca)
DE PROIECTE
Revistă / publicaţie culturală finanţată cu sprijinul Ministerului Culturii
Articol în cadrul ediției „Toamna 2026 – Vara 2027” / Zeppelin/ Online
