Revista zeppelin | număr #55

Baroc, hedonist, ludic, inspirat din zona copilariei, de la jucariile cele mai simple si din senzatiile cele maiinocente, Dragos Buhagiar nu se teme deloc sa fie nostalgic. El nu mai construieste demult pereti: este un inventator de obiecte generatoare de spatii, obiecte care interactioneaza cu actorul, care intra in joc, care definesc, provoaca sau pot construi momente dramatice.

Mariana C.: Ne-am intalnit acum cativa ani la un festival de film de arhitectura, la Institutul Francez. Ati fost atunci presedintele unui juriu care a dat premiul cel mare filmului (facut de doi colegi, un cineast si un arhitect) despre arhitectura si putere. De atunci au trecut mai bine de 10 ani. Intre timp s-au intamplat multe lucruri, a iesit „la rampa” o alta generatie de arhitecti.

Un ticait de ceas, pasii unor dansatori care se rotesc la nesfarsit, clipirea unei batrine care vede pe cineva venind, o fintina din care stropii ies in lumina, descompusi in rogvaiv, o muzica pe care sigur trebuie s-o fi stiut de undeva…. in rest intuneric. In citeva cuvinte v-am descris o experienta senzoriala, v-am sugerat multe lucruri, cu siguranta, v-am evocat mai multe amintiri poate.