“Trecutul lasă urme adânci în noi și uneori suntem nostalgici după vremurile în care oamenii își povesteau viețile în compartimentele de tren”, spune Elise Wilk, una dintre cele zece scriitoare care au creionat ipostaze feminine în cadrul expoziției digitale IdentitAR Feminin. Poveștile, curatoriate de criticul de teatru și film Ada-Maria Ichim, sunt reinterpretate în realitatea augmentată de un colectiv de artiști vizuali coordonați de Ioana Nicoară. Gândite la confluența dintre arte, istoriile prind aripi într-un mic univers special imaginat pentru a spori experiențele senzoriale și pentru a îmbogăți percepția asupra realității. Personajele imaginate de Elise Wilk se arată și vorbesc în acest nou spațiu experimental. În prim plan ajung, rând pe rând, femei care se luptă cu sărăcia unor vremuri de tranziție, femei îmbrăcate de la second-hand, mame care merg cu Dacia 1300, adolescente care visează ciorapii de nailon vânduți cândva de poloneze, într-o cameră secretă de hotel.

Text, interviu: Evantia Barca
Foto titlu: Sergiu Negulici (Alaska)

Piesa ”Alaska”, a Elisei Wilk, este o poveste inedită a reputatei autoare, care explorează trecutul comunist al României folosind un vehicul metaforic. Trei generații de femei vorbesc despre șapte decenii de istorie opresivă, oglindind cadre și simboluri specifice etapelor de viață prin care trece fiecare dintre ele, copilărie, adolescență, maturitate. Dar, până la urmă, ce înseamnă să fii femeie? Ne poate spune Victoria, care are 51 de ani și un iubit de 34, un tip nervos care aruncă după ea cu sticle de gin. Sau, poate aflăm de la Cami, din Arad, care, la 8 ani, ia liftul până la ultimul etaj în hotelul Savoy, spre o cameră unde o poloneză răstoarnă pe pat o sacoșă plină cu pachete de țigări, ciorapi de nailon, costume de baie mult prea mari și zeci de doze de spray FA.

Povestea acestor femei pornește din vremuri în care oamenii mergeau cu trenul spre Mangalia, trăgând cu ochiul la nudiștii din Techirghiol… Vremuri în care mirosul de cafea plutea prin compartimente, se tăiau roșii și ardei pe farfurii din plastic, se cojeau ouă fierte și se punea totul la grămadă pe măsuța de la geam înainte ca cineva să strige: se vede marea! Timpul trece rapid, iar oamenii își caută mai apoi rostul în fața rafturilor cu iaurt din hypermarket, în cutii de xanax, seriale norvegiene sau resorturi yoga de reconectare cu sinele. „Nu e nimic vechi sau nou în aceste povești, pentru că oamenii au rămas la fel. Ne mirăm cât de actual e Cehov, cât de actual e Shakespeare. Sunt piese despre oameni, și piesele despre oameni or să fie mereu actuale. Pentru că oamenii, în esența lor, nu se schimbă”, spune Elise Wilk.

*Exploziv, regia Lisa Wurmser, Theatre de la Veranda, Paris, 2024, Foto: Pascal Gely

Interviu

Evantia Barca: Ce fel de femei populează universul creat de tine, care e contextul lor social? Care le sunt motivațiile, care le este viitorul?

Elise Wilk: În Alaska mi-am dorit să investighez cum influențează evenimentele politice viețile noastre private și relațiile de familie- în acest caz relațiile dintre mame și fiice. Nora a trăit mai mult de jumătate de viață în comunism. În urma unui accident, trebuie să renunțe la cariera de sportivă de performanță, ajunge traducătoare într-o fabrică și se căsătorește cu contabilul Fredi. Din anticomunista convinsă, care strecoară manifeste în cutiile poștale ale vecinilor, ajunge în situația în care e nevoită să acționeze împotriva propriilor convingeri și apoi să trăiască o viață întreagă cu consecințele. Iar acțiunile ei se răsfrâng asupra fiicei sale, iar, mai târziu, asupra nepoatei.

La căderea comunismului, Victoria are 18 ani și e plină de speranță: acum totul pare posibil, toate drumurile i se deschid. Doar că viața are alte planuri și devine mamă mult prea devreme. 30 de ani mai târziu, fiica ei, Anita, pare o femeie realizată. De fapt, tot ce-și dorește e să evadeze din viața cu job de la 9 la 5, vrea un duplex într-un cartier rezidențial și pregătiri de nuntă. Doar că nu știe dacă poate. Toate cele trei sunt femei care vor mai mult de la viață. Și vor să fie altfel decât mamele lor. E cumva o discrepanță între ce visează și ce se întâmplă în realitate. Ele nu reușesc să găsească fericirea și asta poate părea, la prima vedere, trist. Dar niciuna nu se oprește din căutat. Până la urmă, asta le face speciale. Faptul că nu renunță. Că nu se opresc niciodată din căutat.

E.B.: Vorbești, cred, și despre un fel de tranziție din vremurile în care oamenii mergeau cu trenul spre Mangalia, trăgând cu ochiul la nudiștii din Techirghiol… poate în antagonie cu oamenii care stau, mai apoi, în fața rafturilor cu iaurt din hypermarket, care urmăresc filme norvegiene sau se reconectează cu sinele în ședințe de yoga… Dacă ar fi să descrii în mod subiectiv această trecere prin timp, care ar fi povestea? Ce e vechi, ce e nou și ce e peren în poveștile tale?

E.W.: În anii ‘80, în care a copilărit Victoria, erau vremuri când, în așteptarea unei mașini, familia mergea cu trenul la mare. Trecutul lasă urme adânci în noi și uneori suntem nostalgici după vremurile în care oamenii își povesteau viețile în compartimentele de tren. Într-o altă viață, cred că era vara lui 2016, mergeam cu trenul de la Chișinău la Kiev. Oameni necunoscuți au scos din sacoșe alimente, le-au așezat pe mesele din vagonul restaurant și am mâncat toți împreună. Și, la un moment dat, trenul a oprit într-o gară, unde era o doamnă care vindea caise. Țin minte și acum gustul acelor caise, aveau exact același gust ca în copilărie. Iar într-o viață și mai îndepărtată, aveam nouă ani și mă întorceam cu trenul, împreună cu colegii mei de clasă, din Elveția, unde fusesem două săptămâni într-un schimb școlar. Fără părinți, doar cu învățătoarea, pentru prima dată într-o țară străină. Fiecare din noi primise atâtea dulciuri că nu știa ce să facă cu ele. Erau mult prea multe. Nu eram obișnuiți să avem atâtea. Și, după ce am trecut de Arad, am văzut pe câmp niște copii care făceau cu mâna oamenilor din tren, și atunci noi am ieșit pe geam și le-am aruncat toate dulciurile pe care le aveam. A fost cel mai frumos sentiment. Și acum călătoresc destul de mult cu trenul, dar oamenii foarte rar mai schimbă o vorbă. Acum doi ani s-a întâmplat însă ceva frumos, mergeam la o premieră în Arad (ce coincidență, tot Arad!), era înainte de Crăciun. Stăteam vis-a-vis de o fată cu care n-am vorbit nimic timp de câteva ore. Înainte să coboare, a pus pe măsuța din fața mea o bomboană de ciocolată și mi-a urat Sărbători Fericite. Mi s-a părut atât de frumos gestul, am păstrat bomboana și mai târziu am agățat-o în brad, acasă. Așadar, ca să-ți răspund la întrebare: nu e nimic vechi sau nou, pentru că oamenii au rămas la fel. Ne mirăm cât de actual e Cehov, cât de actual e Shakespeare. Sunt piese despre oameni, și piesele despre oameni or să fie mereu actuale. Pentru că oamenii, în esența lor, nu se schimbă.

*Crocodil, regia Tereza Agelová, Teatrul Loutek Ostrava, Cehia, 2024

E.B.: Ce putere de a mai trezi răspunsuri într-un spectator/cititor au imagini dintr-o epocă de tranziție – pentru noi deja veche și exploatată deja foarte mult artistic imediat după ‘89? Sigur, pot răspunde și eu la întrebare, amintirile personale asociate acestor scene sunt încă vii, vin imediat, cu multă putere, probabil că a fost un moment trăit colectiv cam la fel. E la fel, oare, pentru generațiile mai tinere, care n-au văzut niciodată un săpun FA și dacă l-ar vedea, poate că acum ar fi imposibil să înțeleagă de ce era așa de prețios? Cum vezi schimbarea de identitate între generații?

*Dispariții, regia Sebestyén Aba, Yorick Studio Târgu Mureș, 2019, Foto: Cári Tibor

E.W.: Cred că urmele pe care le-a lăsat comunismul în noi încă vor fi vizibile pentru câteva generații. Alaska e a treia piesă dintr-o serie de texte în care tematizez trecutul recent. Am început în 2019, cu Dispariții (povestea unei familii de sași care traversează vreo 7 secole de istorie) și am continuat în 2022 cu Union Place (în care sunt mai multe povești legate între ele care se petrec în diverse părți ale Europei, iar într-una din ele e vorba despre un tânăr care în 1986 trece granița ilegal în Iugoslavia și despre urmările pe care le are această fugă din țară).

*Union Place, regia Alexandru Weinberger Bara, Schauspielhaus Salzburg, 2023, Foto: Adrian Pîclișan

Mi-am dat seama că trecutul recent nu e nici pe departe o temă epuizată și nu cred că a fost exploatată destul. Tema s-a întors de ceva timp și în cinematografie. Și chiar nu îi înțeleg pe oamenii care spun: “Ne-am săturat de filme despre revoluție”. Eu cred că nu vor fi niciodată “prea multe filme despre revoluție”. Cred că avem nevoie să vorbim despre asta pentru că n-am procesat încă ce s-a întâmplat atunci. Și apoi mai sunt anii ‘90, care abia acum încep să fie exploatați cu adevărat în artă.

Evident că publicul care va rezona cel mai mult la Alaska e cel care-și amintește de vara lui ‘90 și de Campionatul Mondial de Fotbal din Italia, care știe cine e Sue Ellen și ce sunt gumele cu surprize CinCin, care a dansat măcar o dată pe melodia Casablanca la un chef de apartament. Dar legat de cei care s-au născut după 2000, eu am avut o surpriză. Și cred că a fost motivul principal pentru care am decis să continui să scriu despre trecutul recent. La Dispariții, atât la spectacolul de la Târgu-Mureș cât și la cel din Sfântu Gheorghe, veneau puști de 15-16 ani, unii chiar de mai multe ori. O dată, am cunoscut un adolescent care l-a văzut de cinci ori. Mi-a spus: “Mi-au povestit ai mei despre comunism și mi se pare interesant”.

*Dispariții, regia Cristian Ban, Teatrul Andrei Mureșanu Sf Gheorghe, 2022, Foto: Volker Vornehm

Într-adevăr, dacă n-ai trăit acele vremuri nu cunoști senzația când ieșeai afară în fața blocului și pierdeai noțiunea timpului pe la campionate de elastic. Și pe urmă cineva striga: Începe deseneeeeee! Și strada se golea, nu mai era nimeni afară. Asta a dispărut. Faptul că te bucurai de 30 de minute de desene animate sau că așteptai o săptămână întreagă noul episod din serialul tău preferat sau stăteai ore în șir în fața radioului să prinzi melodia ta preferată, ca s-o înregistrezi pe casetă – asta n-ai cum să înțelegi când tu nici nu-ți poți imagina cum era viața fără smartphone. Acum binge-uiești seriale pe Netflix, găsești orice clip pe Youtube… Așteptarea a dispărut. În germană există un cuvânt frumos: Vorfreude. Adică bucuria de dinainte să se întâmple ceva. Asta nu prea mai există.

Dar acum eu vorbesc doar despre lucrurile frumoase, din perspectiva cuiva care a prins foarte puțin din comunism și era copil în anii ‘90, care au fost de fapt niște ani foarte haotici. Pentru adulți a fost mult mai greu. Pe de altă parte, am câștigat lucruri importante. Libertatea. Faptul că poți călători. Visele se împlinesc mai ușor acum. Femeile sunt mai independente. Pot hotărî asupra corpului lor. Au mai mult curaj să plece din relații abuzive. Vocea lor începe să fie ascultată.

*Dispariții, regia Vlad Massaci, Uckermärkische Bühnen Schwedt, Germania, 2023, Foto: Udo Krause

E.B.: O particularitate în cazul textului tău, este indicația ca actrițele care preiau rolurile unor personaje feminine să preia și o serie de roluri a unor personaje masculine. Are o semnificație pe care să o putem lega de tema centrală a acestui proiect, respectiv identitatea feminină?

E.W.: Cred că în majoritatea textelor mele personajele feminine au un rol central. Am scris mai multe texte cu distribuție integral feminină (de exemplu Feminin, scris la invitația Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, a fost scris pentru 12 dintre actrițele teatrului, care aveau atunci între 28 și 65 de ani). Alaska e cel mai nou text al meu, a fost comisionat de Yorick Studio din Târgu-Mureș, un teatru independent de limbă maghiară cu care colaborez constant și unul dintre cele mai vechi și importante teatre independente de la noi. Spectacolul în regia lui Sebestyén Aba va avea premiera la finalul anului 2024 și vor juca în el patru dintre cele mai bune actrițe de la compania maghiară a Teatrului Național. Ele vor interpreta toate cele 13 personaje, inclusiv rolurile masculine. Am vrut să testez dacă poate fi credibil.

Până la urmă, cu toții suntem conștienți că pe scenă e o poveste inventată jucată de actori, e o convenție. De ce nu am accepta atunci și convenția ca o femeie să joace roluri masculine?
Și mi-a plăcut mereu ideea asta, a unui număr mic de actori/actrițe care trec dintr-un rol în celălalt. Ideea a pornit dintr-o necesitate: în general, încă mai există o dinamică extrem de inegală a raporturilor de distribuție din teatru. Bărbații beneficiază de mai multe roluri. Și sunt avantajați de texte care apelează la povești centrate în jurul subiectului masculin și redate din perspectiva acestora. Există puține roluri consistente pentru femei, mai ales după o anumită vârstă.

Ideea inițială a fost ca actrița care joacă personajul Alaska să joace toate celelalte roluri – dar fiind 10 roluri în total, unele destul de consistente, la repetiții ne-am temut să nu fie prea mult, să nu obținem opusul a ce ne-am propus. Dar asta era ideea inițială și evident că se poate încerca în alte montări. Important e să joace numai femei. Apropo, am constatat că anul acesta am citit aproape numai cărți scrise de femei. N-a fost o alegere conștientă, n-am făcut-o intenționat. Pur și simplu abordau subiecte care mă interesau. Poate că sună puțin patetic, dar cred că a venit vremea în care vocile femeilor se fac, în sfârșit, auzite.

*Frig, regia Leta Popescu, Teatrul Figura Studio Gheorgheni, 2018, Foto: Jakab Loránd

E.B.: A rămas să ne vorbești despre tine, despre propria viață și despre parcursul tău în diferite spații culturale, poate oameni și locuri care te-au inspirat, întâmplări personale mai vesele sau mai triste, un parcurs de școlarizare și… un plan de viitor…

E.W.: Am crescut în două culturi și e cel mai frumos cadou pe care îl puteam primi. Un avantaj era că sărbătoream Paștele de două ori. Dar nu înțelegeam de ce Crăciunul e unul singur. La început amestecam româna și germana. Pe urmă am descoperit cititul. Citeam cărți pentru copii pe care mi le trimitea unchiul meu din Germania. Mereu era și ciocolată în pachet, și îmi plăcea să mănânc în timp ce citeam, așa că toate cărțile mele de pe vremea aceea au pete de ciocolată. În limba română era mai greu să găsesc cărți potrivite pentru vârsta mea. Mai ales în timpul verilor la țară, la bunica mea din județul Teleorman. Așa că citeam ce găseam, de la Balzac până la Jurnalul secret al Laurei Palmer. În vacanța dintre clasa I și a doua, am citit Enigma Otiliei. “Dar ai înțeles ceva?”, m-a întrebat mama. Și atunci i-am zis că Otilia și Pascalopol sunt ca un cuplu cu care erau prieteni părinții mei, și în care diferența de vârstă era semnificativă. Mama a concluzionat că am înțeles. Când nu eram la țară, eram la mare, unde prindeam mereu ziua mea de naștere. Și mereu era vreme urâtă. Iar când nu eram în vacanță, zilele mele se împărțeau între curtea Bisericii Negre (care era în același timp și curtea școlii) din centrul Brașovului și un cartier de blocuri din nordul orașului. Anii de școală au fost printre cei mai frumoși- mai ales datorită prieteniilor pe care le-am legat. Sunt singură la părinți, probabil din cauza asta au fost mereu importante prieteniile. La grădiniță n-am mers decât două săptămâni. Pe urmă am evadat pentru că nu-mi plăcea sistemul de acolo- ne obligau să dormim exact când era ultimul lucru pe care am fi dorit să-l facem.

Poate cea mai vie amintire din copilărie e o noapte de septembrie când, întinsă pe spate pe un teren de fotbal din Elveția și cu burta plină de cartofi prăjiți cu ketchup, m-am gândit pentru prima oară la sensul vieții. La scurt timp după asta am început să scriu (proză în germană, poezii în română) și să le spun tuturor că atunci când voi fi mare o să fiu scriitoare.

Teatrul mă plictisea îngrozitor. Țin minte că mereu adormeam. În schimb, îmi plăcea să-l joc. În special rolurile de băieți- am fost Ionel din „Vizita” și Domnul Goe la serbările școlare pe care le organizam singuri, să-i facem o surpriză învățătoarei. Cariera mea de actriță s-a terminat pe la 14 ani, în momentul în care doamna Ada Teutsch, care coordona trupa liceului, mi-a spus că sunt prea copilăroasă ca să joc în Fizicienii, spectacolul pe care voia să-l pregătească cu noi. A ales altă fată și eu, sperând că poate o să se îmbolnăvească și o să preiau eu rolul, am învățat pe de rost toate replicile ei. Și pe urmă, pentru că-mi plăcea atât de mult, am învățat toată piesa pe de rost. După care am scris și eu o piesă, evident inspirată de idolul meu, Dürrenmatt. Și așa a început totul.

*Pisica Verde, regia Enrico Beeler, Schauspielhaus Zürich, 2015, Foto: Toni Suter

Mai scriam și proză. La olimpiadele de limba germană maternă, proba era mereu o compunere liberă. Și pe atunci, elevii care luau locul I pe țară erau trimiși într-o vacanță în străinătate care se numea Excursia Premianților. Așa am ajuns la Euro 96, la meciul România-Spania pe stadionul din Leeds. Și la Paris. Împreună cu altă o fată, olimpică la chimie, am fugit de la Louvre pentru că ni se părea plictisitor. Mai interesante erau magazinele și cei doi băieți din Algeria pe care i-am cunoscut la metrou și cu care avem și acum o poză. Budapesta n-am văzut-o atunci, ne-au închis în autocar drept pedeapsă că am înotat pe ploaie în lacul Balaton.

Acum mă tot gândesc cât de mult m-au ajutat experiențele astea- ai 14, 15 ani, pleci departe de casă într-o țară străină într-un autocar plin cu copii pe care nu-i cunoști. Prima zi e mereu groaznică, dar apoi începi să te împrietenești – tot timpul liceului aveam cutia poștală plină de scrisori. Și mi-am mai dat seama de ceva, atunci când eram pe stadion la meciul cu Spania. Mi se părea extraordinar că tot ce făcusem ca să fiu acolo a fost să inventez o poveste de o pagină jumate. Mi-am dat seama că scrisul îți dă șansa să călătorești.

Așa că am căutat o facultate unde scrisul era important. Am dat și la Litere și la Jurnalism. Am intrat la ambele. Ar fi fost prea mult să le fac în paralel, așa că a trebuit să aleg. Tata mi-a spus că cu Literele poți fi și jurnalist, dar doar cu jurnalismul nu poți fi profesor. Am spus că eu n-o să fiu niciodată profesoară. Țin minte că plângeam pe scările Facultății de Litere din Cluj, era prima decizie importantă pe care trebuia s-o iau. Am ales jurnalismul.

Facultatea a fost ca o vacanță de patru ani. La finalul căreia m-am trezit brusc, într-o bucătărie din cartierul Mărăști în care mirosea a o combinație de cartofi prăjiți, CK One și fum de țigară, mi-am dat seama că nu știu încotro, că nu-mi făcusem niciun plan de viitor, și m-am speriat îngrozitor. Câteva luni mai târziu, eram angajată la un ziar local din Brașov, la departamentul politic, și mi se părea complet plictisitor și ne-creativ.

Și pe urmă, în campania electorală, am scris un articol care se numea: “Ce cred copiii despre alegeri”. Am mințit că am mers la o grădiniță și că i-am întrebat pe copii cu cine ar vota dacă ar putea și am inventat niște lucruri haioase. Șeful de departament a spus că nu se potrivește la noi pe pagină, dar că i-l dă lui Alexandru Ghiza (Alghi), care conducea un supliment săptămânal cu reportaje și investigații. Mi-a spus că nu-l interesează dacă articolul e real sau inventat și m-a întrebat dacă nu vreau să mă transfer acolo.
Și de data asta, scrisul m-a ajutat să ajung într-un loc frumos. Perioada în care am lucrat acolo a fost cea mai frumoasă din cariera de jurnalist. Făceam ce-mi plăcea. Țin minte că aveam un șofer, Petrică, și îi spuneam: hai să mergem pe teren. Ne urcam în Dacia lui crem și plecam să găsim subiecte prin sate. Sunam la ușile oamenilor și ne primeau în case. Am cunoscut atunci tot felul de oameni și probabil asta m-a inspirat când am scris prima piesă de teatru “adevărată”. De fapt, jurnalismul mă ajută și acum- și are mult mai multe lucruri în comun cu dramaturgia decât am crede la prima vedere.

Am trimis piesa S-a întâmplat într-o joi la concursul dramAcum, care își propunea să descopere tineri sub 26 de ani care scriu teatru. Piesa a câștigat concursul, iar doi ani mai târziu intram pentru prima dată într-o sală de teatru să văd un spectacol după un text scris de mine. Anul viitor sunt 15 ani de atunci și nu-mi vine să cred. La premiera aceea am cunoscut-o pe Alina Nelega, care m-a întrebat dacă nu vreau să mă înscriu la masteratul de scriere dramatică condus de ea, la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș. Și așa Târgu Mureș mi-a devenit un fel de a doua casă. Mai târziu mi-am dat doctoratul și din 2021 am început să predau la același masterat. “Până la urmă tot ai ajuns profesoară”, mi-a spus mama.

La prima vedere pare foarte frumos: mi-am îndeplinit visul din copilărie, inventez povești și mă plimb prin lume să văd cum le transformă alți oameni în realitate. Dar nu e mereu așa. Uneori mi-e frică de scris. Alteori mă întreb ce rost are totul.

*Împreună cu echipa viitorului spectacol Alaska, Târgu-Mureș, mai 2024

Când am terminat de scris Alaska, în aprilie anul acesta, eram aproape de burnout. Scrisesem în paralel și la un musical, De treci codrii, deadline-ul era în aceeași zi. Doar că după ce am trimis ambele piese regizorilor, nu am simțit bucurie și nici ușurare. În următoarea zi am plecat la Palermo la premiera unei alte piese și am plâns de epuizare în avion. M-am speriat. Dar după câteva zile, în vacanță, mi-a trecut. Mă simt foarte bine când nu trebuie să scriu. Când scriu, începe calvarul. Așadar, nu e mereu ușor. Dar cred că nici n-ar trebui să fie.

Recent am întrebat pe cineva: “Care sunt lucrurile pe care le faci cel mai bine, în afară de job?”
Și pe urmă mi-am răspuns și mie la întrebarea asta. Cred că ce știu eu să fac cel mai bine e să mă bucur de lucruri mici, în fiecare zi. De exemplu, azi m-am bucurat de un bol plin de popcorn cu cașcaval, la cinema. Cred că e un dar foarte mare și sper să nu-l pierd vreodată.

Legat de planul de viitor- îmi doresc mult să scriu un roman. Dar pentru a scrie proză cred că e nevoie de mai mult timp și răgaz, iar eu deocamdată nu-l am. Dar acel roman e undeva în mine și așteaptă să fie scris. De fapt multe dintre piesele mele eu le văd ca pe un hibrid între poezie, proză și teatru. Sunt un fel de dramatizări ale unor romane imaginare. Pe care mi-a fost lene să le scriu, așa că le-am “condensat” puțin.

Știu că se va întâmpla la un moment dat, asta cu romanul. Poate că am nevoie de un impuls, de un semn. Eu cred în semne. Și în coincidențe. Săptămâna trecută, am găsit într-un second hand din Madrid un tricou cu David Hasselhoff. Eu nu am fost niciodată fanul lui, dar a fost Victoria, personajul meu din Alaska, și atunci mi l-am cumpărat.

BIO Elise Wilk

*Foto de Alexandra Bordeianu

Scriitoarea Elise Wilk a absolvit Facultatea de Jurnalistică (Universitatea Babeş Bolyai Cluj Napoca). Are un masterat în literatură şi comunicare (Univ. Transilvania Braşov) şi unul în scriere dramatică (Universitatea de Arte Tg. Mureş). Este doctor în teatru și artele spectacolului (Universitatea de Arte din Târgu Mureș, 2020), cu o teză despre teatrul pentru publicul tânăr în România, iar din 2021 predă scrierea dramatică la aceeași universitate. Traduce în limba română dramaturgie germană contemporană și este membră a comitetului german din cadrul Eurodram.

Piesele ei se joacă în numeroase teatre din România și din străinătate, au fost traduse până acum în 15 limbi și au câștigat o serie de premii, printre care Premiul Ambasadei Irlandei pentru cel mai bun text montat în stagiunea 2012-2013 (Pisica verde), Concursul Naţional de Dramaturgie organizat de Teatrul Național Timișoara (2015, Avioane de hârtie), Concursul de dramaturgie-monodramă, organizat de Teatrul George Bacovia din Bacău (2017, Crocodil), premiul Carlo Annoni din Italia (2021, Crocodil), premiul Aurora din Polonia pentru dramaturgie europeană (Dispariții, 2022). O parte din textele ei au fost adaptate pentru radio. În 2017 și 2018, spectacolul cu piesa Exploziv, o producție a Teatrului Național Radiofonic, a fost marele câștigător la competiții de pe trei continente, obținând Marele Premiu Asia-Pacific Broadcasting Union 2017, Premiul Grand Prix Marulic 2018 și Medalia de Aur la New York Festivals 2018. Revista Forbes Romania a numit-o printre tinerii trendsetteri ai anului 2014, iar Decât o Revistă printre cei 100 de oameni pentru România de mâine (2018). A participat în programe internaționale ca Forumul Tinerilor Autori Europeni din cadrul Bienalei de Teatru de la Wiesbaden, Germania (2014), Hot Ink la Teatrul Lark din New York (2015), Fabulamundi. Playwriting Europe (2013-prezent), GalataPerform Istanbul (2021), What Europe Dreams About (Belgrad, 2024).

Program:

Interviu