Grup, breaslă, colectiv. „Femeia-arhitect” în perioada comunistă

Cel puțin trei dintre cuvintele pe care le-am folosit în titlu ridică semne de întrebare dincolo de registrul estetic. Întâi, „breaslă”. Ideea de apartenență la un „grup profesional cu interese comune” (o definiție posibilă a breslei) conține un anacronism cultural, fiindcă direcțiile în care se profesează astăzi în domeniul arhitecturii sunt definite tocmai de interese specifice. Apoi alăturarea de cuvinte „femeie arhitect” sau „femei în arhitectură” ar trebui să mai fie folosită doar ca eventuală notă de subsol în problema ipotetic depășită a îmbrățișării diversității reperelor profesionale. Fără intenția de a diviza sau de a simplifica istoria recentă și privite cu aceste rețineri, cuvintele vor trebui totuși folosite.

Text: Ilinca Pop

Despre „femeia-arhitect” (woman architect) știm că ar trebui să se vorbească în termeni neutri – „arhitect” și atât – nu în încercarea de a ocoli problema sistemică a discriminării de gen, ci pentru că, într-o situație ideală, ea ar fi trebuit deja depășită. Suntem încă la începutul rezolvărilor, mai ales dacă ne raportăm la planul macro al discuției (privind întreaga societate, nu doar profesia), pornim de la realitatea faptului că ne aflăm la o distanță de numai 86 de ani de la momentul în care femeile au avut voie să voteze în România. E drept că, în ce privește domeniul arhitecturii, probleme cum sunt diferența nivelului de remunerare a muncii femeilor și bărbaților par a fi mai puțin acute decât în afara țării, iar ascensiunea profesională în orice specializare a arhitecturii pare a fi mai puțin determinată de gen. Există încă o nevoie reală de afirmare a valorilor pe care le produce „diferența”, deși e drept că privirea categorială (femei vs bărbați) ar trebui poate să se retragă din instrumentar, mai ales în contextul incluziunii de gen.

Dacă problemele noastre par a fi mai puțin acute, e utilă o privire de ansamblu asupra istoriei recente, care are putea explica recurența „femeii arhitect” în peisajul profesional românesc. De la mijlocul anilor ’20, când primele femei sunt acceptate la Școala Superioară de Arhitectură și până astăzi, un secol mai târziu, perioada comunistă a ocupat un timp semnificativ – acesta este și timpul în care s-a conturat un fel de identitate colectivă profesională –, deși rămâne de văzut în ce măsură și sub ce forme mai există ea astăzi.

*O clădire iconică a modernismului românesc postbelic: Gara din Predeal (arhitecți: Irina Rosetti, Ilie Dumitrescu, ingineri: Mircea Mihailescu, Ildikó Bucur Horváth)

Un instantaneu al regiunii

Începând cu abolirea practicii independente, în 1952, absolvenții Şcolii de Arhitectură – funcționând sub denumirea „Institutul de Arhitectură”, din 1948 – lucrează în colectivele Institutelor de Proiectare din țară, de cele mai multe ori într-o situație de anonimat profesional impus. Dintre acești absolvenți, în jurul anilor ’50, aproximativ 30% sunt femei – un procent important dacă ne gândim că, în 1925, Henriette Delavrancea-Gibory se număra printre primele absolvente ale Școlii.

*Henriette Delavrancea în anii 1920

Anul desprinderii Institutului de Arhitectură de Politehnică (1948), ca unitate de învățământ superior independentă, este și anul în care femeile primesc drept de vot în România. În anii regimului comunist, practica celor mai mulți arhitecți și arhitecte rămâne însă puțin cercetată și prea puțin recunoscută, iar arhivele unora dintre institute, recent readuse în atenția publică¹, se află într-o dezordine simptomatică pentru lipsa de exercițiu afectiv față de munca de proiectare a acestor ani.

Premisa (ideologică a) egalității pe care o introduc regimurile totalitare (socialiste) în țările Europei de Est face ca situația femeilor de aici să difere față de ce se întâmplă în restul continentului². Dacă mișcarea feministă occidentală (înregistrată istoric drept „al doilea val feminist”) din jurul anilor ’60 are sau nu ecouri regionale, și dacă da, care sunt nuanțele pe care le introduce acest transfer cultural mijlocit de ideologic de socialism? este o întrebare care depășește limitele scurtei panorame pe care ne-o propunem. Întorcându-ne însă la practica de arhitectură, sfera politicului dictează modul dominant în care funcționează practica profesională după anii instaurării regimurilor totalitare – comanda publică. Dar, chiar dacă această realitate ar părea să îi condamne la insatisfacție profesională pe cei mulți (și mai ales pe femei), Ana Maria Zahariade amintește că există arhitecte care sunt recunoscute pentru munca lor și care reușesc să țeasă cariere importante în acești ani, printre care le menționează pe Sofia Ungureanu, Paraschiva Iubu, Alexandra Florian, Anca Borgovan şi Ioana Grigorescu³.

E drept că în România femeile nu ocupă în general roluri de coordonare în Institutele de Proiectare⁴, dar, dacă privim regiunea Europei de Est, în fosta Iugoslavie, la numai 29 de ani, Svetlana Kana Radević primea Premiul Federal Borba (1967)⁵ – un tip de recunoaștere individuală care le-a lipsit multă vreme unor arhitecte ca Jane Drew şi Denise Scott Brown⁶, care practică în aceeași perioadă în țările vestice (ba mai mult, alături de arhitecți ca Le Corbusier, respectiv Robert Venturi – lucru care nu le înlesnește ascensiunea profesională, ci dimpotrivă). În România, un posibil „pandant” al acestui exemplu (cu toate că diferențele de viziune dintre regimul fostei Iugoslavii și cel românesc sunt cel puțin notabile) ar putea fi considerat cariera Ancăi Petrescu⁷, însă numai în ce privește tipul de încredere și recunoaștere instituțională (a „Autorității”) la care au acces femeile în contextul regimurilor totalitare din Europa de Est.

Excepție face și evoluția carierei lui Henriette Delavrancea-Gibory, care, deși nu se află neapărat într-o poziție privilegiată direct în relație cu „regimul”, își consolidează figura profesională.

La mijlocul anilor ’50, arhitecta a coordonat proiectarea mai multor spitale sau pavilioane medicale din București, printre care Spitalul Clinic Fundeni, între 1949 şi 1959 și Institutul Oncologic Filantropia, între 1950 şi 1960. Totuși, și în situația lui Henriette ne este utilă o privire temperată, fiind bine-cunoscut faptul că interesul arhitectei se îndreaptă, în jurul anilor ’70, către studiul arhitecturii tradiționale, iar discursul ei profesional capătă mai târziu o dimensiune foarte critică la adresa arhitecturilor care se îndepărtează de „spiritul național”.⁸

*Procent femei în cadrul numărului total de absolvenți, 1945–89 (redesenat după Ana Maria Zahariade, „The drawing board au féminin: Women architects in Communist Romania” în Mary Pepchinski și Mariann Simon (editori), Ideological Equals, Women architects in socialist Europe 1945–1989, Londra & New York: Routledge, 2017, p. 80)

*Număr de femei din totalul absolvenților, 1945–89 (redesenat după Ana Maria Zahariade, „The drawing board au féminin: Women architects in Communist Romania” în Mary Pepchinski și Mariann Simon (editori), Ideological Equals, Women architects in socialist Europe 1945–1989, Londra & New York: Routledge, 2017, p. 81)

*Procent femei din total premii și note mari, 1945–89 (redesenat după Ana Maria Zahariade, „The drawing board au féminin: Women architects in Communist Romania” în Mary Pepchinski și Mariann Simon (editori), Ideological Equals, Women architects in socialist Europe 1945–1989, Londra & New York: Routledge, 2017, p. 81)

Cultivarea rezistenței colective

Realitățile „mai blânde” pe care ar părea că le trăiește profesia în România în privința dinamicilor de gen sunt valoroase nu numai în relație cu notorietatea unor autoare sau a unor proiecte „de autor”, care, în ciuda excepțiilor enumerate, apar mai degrabă izolat în perioada regimului comunist. Cel mai important lucru, în această perioadă, este de fapt că diferența devine o resursă pentru îmbogățirea rezistenței colective împotriva constrângerilor multiple ale regimului politic. „Breasla” îi pregătește pe viitorii ei membri încă din primii anii de studenție în sensul acestei stări de „excepție” colectivă⁹. Ana Maria Zahariade vorbește despre o „heterotopie” a Școlii de Arhitectură, „un loc în care egalitatea de gen era predominantă și unde femeile aveau toate condițiile să se dezvolte profesional […] În ciuda restricțiilor ideologice care au prevalat cu intensități variabile de-a lungul perioadei, Școala de Arhitectură a reușit să se constituie într-o lume paralelă a aventurii profesionale și sociale și a libertății (bineînțeles relative). […] Devenise o zonă protejată, iar profesorii au ținut vie heterotopia în toată această perioadă. În mod neoficial, au susținut un cod de conduită care a întărit identitatea lor ca membri ai breslei și a transmis-o studenților; […] creând astfel un climat de libertate (moderată) și o atmosferă elitistă, admirate și invidiate de toți studenții din România”¹⁰.

Atmosfera și valorile Școlii se reflectă, de altfel, și în datele statistice privitoare la recunoașterea pe care o primesc studentele-arhitect în această perioadă, fără să apară decalaje notabile pe care să le punem pe seama diferențelor de gen. Însă faptul că violențele regimului au dus la consolidarea unui spirit egalitarist în cadrul „breslei” nu diminuează nicidecum realitățile dure ale perioadei. O lecție importantă aici este însă cea a lucrului „împreună”, a deschiderii către diferență și a democratizării profesiei. Ea trebuie să amintească și să apere colectiv o serie de valori comune oricând – chiar și în lipsa unei presiuni (venite din afară) care să depășească interesele private – pornind de la Școală și până la ipostazele diverse în care regăsim astăzi „Autoritatea”.

Listă de lecturi

BROWN, Denise Scott Brown. „Room at the Top? Sexism and the Star System in Architecture”, în Ellen Perry Berkeley (ed.) Architecture: A Place for Women, New York: Smithsonian Books, 1989.

KATS, Anna. „Svetlana Kana Radević (1937–2000)”, în Architectural Review, Masculinities + W Awards, martie 2020.

PEPCHINSKI, Mary și Mariann Simon (editori), Ideological Equals, Women architects in socialist Europe 1945–1989, Londra și New York: Routledge, 2017.

ZAHARIADE, Ana Maria. „Arhitectura la feminin. Femei-arhitect în România comunistă”, Revista Arhitectura, Femei în arhitectura românească, nr. 2–3 (2017).

Note

Mai multe articole