Despre contracție urbană, criză și profesiile orașului. De vorbă cu Philipp Oswalt și Tim Rieniets

Interviuri: Ioana Zacharias Vultur

La închiderea expoziției Shrinking Cities in Romania am avut ocazia să vorbesc cu doi arhitecți care au deschis cercetarea fenomenului de contracție urbană: PHILIPP OSWALT – arhitect, cercetător, publicist, profesor, curator șef al cercetării internaționale „Shrinking Cities”, director al fundației Bauhaus Dessau, profesor de teorie și design la Universitatea Kassel, și TIM RIENIETS — urbanist, cercetător, publicist, autor al Atlasului Internațional al Shrinking Cities, al volumelor „Open City: Designing Coexistence”, „City of Collision – Jerusalem and the Principles of Conflict Urbanism”.

Philipp OSWALT

I.Z.V.: Mai întâi de toate, mulțumim că ați împărtășit cu noi ideile dvs.
Care sunt, din perspectiva dvs., particularitățile cazurilor de orașe în contragere din România prin comparație cu cele din Germania?

P.O.: Consider cazul românesc ca fiind chiar tipic pentru condițiile postsocialiste. În proiectul Shrinking cities am luat în considerare și orașul Ivanovo din Rusia. Germania de Est este un pic mai specială, dat fiindcă a fost preluată de Vest, așadar transformarea a venit și dinspre afară prin aplicarea structurilor și economiei vestice, achiziționarea și vânzarea companiilor est-germane.
Particularitatea cazului românesc este că aveți o emigrare considerabilă, dar aproape deloc imigrare; pare să existe și o izolare în raport cu țările vecine, care, din câte am înțeles, se datorează parțial diferențelor lingvistice și culturale.

I.Z.V.: În România există și un fenomen la scară mică, de sate în contragere, în care pe de altă parte se stabilesc intelectuali din țări străine… Credeți că e un scenariu prospectiv viabil pentru zonele noastre rurale aflate în contragere?

P.O.: Nu am vizitat încă satele românești, dar din perspectiva unui „pensionar german” aș spune că există un număr important de persoane în vârstă care cumpără proprietăți în Turcia, Italia și Spania. Deseori fac asta fiindcă le place un alt mediu, caută un mod de viață alternativ, dar și pentru că banii lor sunt mai valoroși în aceste țări decât în Germania. De asemenea, cred că le place clima mai caldă… Nu ar fi nimic de spus împotriva acestui mod de dezvoltare, poate în anumite locuri este semnificativ, dar nu la scară mare. În România, cred că va fi un fenomen marginal.

I.Z.V.: Avem cazul orașelor germane care se regenerează prin integrarea refugiaților. Simultan, tehnologia face posibil lucrul la distanță, ceea ce în timp ar putea scădea cererea pentru un fond imobiliar. Credeți că vor afecta în timp aceste procese harta arhitecturală și construită a Europei?

P.O.: Sunt precaut în a face supoziții prospective pe termen lung despre dezvoltarea urbană. Există anumite chestiuni evidente, precum faptul că fenomenul orașelor în contragere va crește și că ne vom confrunta cu noi costuri ale acestei contrageri. Problema relației între oraș și sat, între centralizare și descentralizare este atât de complicată încât nimeni nu știe ce se va întâmpla peste 20–30 de ani. Există o discuție îndelungată despre un soi de „sat global”, dar în același timp, experimentăm în ultimii 10–15 ani fenomenul reurbanizării, al reaproprierii spațiilor urbane, a centrelor culturale, al recuperării economice din partea unor mari secțiuni ale populației. Ei bine, aceste tendințe se situează în opoziție clară cu urbanitatea virtuală din viziunile recente. Dacă asta reprezintă un fenomen temporar sau dacă evoluția va fi deturnată, e dificil de spus. Contează și tiparele economice, modul în care oamenii vor reacționa, există mulți parametri… Putem specula diferite scenarii și poate că ar trebui să facem asta.

I.Z.V.: Credeți că noi, ca arhitecți, ar trebui să ne gândim la un „instrumentar*” pentru aceste orașe cu scopul de a le „recâștiga” sau ar trebui să acceptăm că trebuie să și pierdem unele lucruri în acest proces? (*n.r.: expresia lui Tim Rieniets, în cadrul prelegerii sale despre Shrinking cities”, București, 4-5 octombrie 2016.) 

P.O.: Cred că nu e vorba despre clădiri, ci despre oameni. Așadar, întrebarea este: care e calitatea vieții pentru oameni? Deoarece oamenii nu sunt acolo pentru clădiri, ci clădirile pentru oameni. Poate că pur și simplu nu mai e nevoie de unele clădiri. M-aș întreba totuși dacă tot ce nu mai e necesar ar trebui demolat sau dacă am putea totuși zice despre multe dintre ele că nu ne putem pronunța încă, dar poate găsim pe viitor o utilitate. De pildă, ne putem gândi la orașele din Nordul Italiei precum Siena, San Gimignano, Veneția și așa mai departe, orașe care sunt mai mult de jumătate goale, și totuși lumea se bucură de ele. În cazul multor clădiri scoase astăzi din circuit ne putem propune să așteptăm – evident, dacă nu e prea scumpă menținerea lor. Desigur, în cazul orașelor în contragere avem spații goale, mult mediu construit care e necesar doar parțial și a face planificare, dezvoltare urbană, design urban devine o chestiune mai degrabă de utilizare a fondului construit existent: o temă de software mai mult decât de hardware. Ideea e să producem software despre cum pot fi reutilizate clădiri și spații, un soi de „curatoriat urban”. Vorbim despre un proces foarte diferit – o programare sau, așa cum spunea Bernard Tschumi, o „postprogramare”. De fapt, se pare că ne apropiem destul de mult de toți acești termeni lansați în anii ’70.

Cred, așadar, că e vorba despre un cu totul alt mod de practică profesională. Putem vorbi despre „instrumente” și despre faptul că în orașele în contragere avem nevoie și de noi structuri, dar asta e mai degrabă o îndatorire minoră.

I.Z.V.: Cum vedeți așadar influența acestor procese în educația de arhitectură? Cum ne putem adapta mai bine la noile provocări?

P.O.: Aș spune că în lumea profesională, mai ales în proiectarea urbană, în ultimii 10 ani a existat o mai bună conștientizare a rolului diferiților actori în dezvoltarea urbană; mai puțină concentrare pe „construit” și dimensiunea fizică a arhitecturii și structurilor urbane, ci mai degrabă spre factorii soft și spre oamenii implicați. Această mutație din discursul profesional începe să fie reflectată și în educație. Este necesară încă o pedagogie de tip clasic, dar ar trebui să pregătim oamenii în aceste noi abilități și să evaluăm către ce profil profesional ne îndreptăm.

I.Z.V.: După timpurile arhitectului vitruvian și ale arhitectului-inginer al Epocii Industriale, cum vedeți arhitectul de mâine?

P.O.: Aș vedea abilitățile la un nivel mai general, un soi de cultură a cunoașterii. Pregătirea ca arhitect presupune sau imprimă calități specifice care sunt relevante pentru o mulțime de alte profesii. Arhitectul ar trebui să poată integra cunoștințe foarte diverse, nu doar să analizeze, dar și să propună un mod de acțiune. Trebuie să se confrunte cu chestiuni spațiale, să vizualizeze idei, să fie capabil să le comunice prin imagini, machete și cuvinte, deoarece trebuie să aibă de-a face cu investitori, clienți, public, politicieni și așa mai departe. Problema este că avem cunoștințe foarte precise despre detalii, dar avem nevoie și de oameni care să judece. Avem mai multe cunoștințe tehnice, dar o mai mare dificultate în a ne confrunta cu aceste cunoștințe. Avem o amplificare a complexității cunoștințelor spațiale.

În încheiere, l-am rugat să facă un crochiu simplu – cam ca în desenele lui Léon Krier despre AntiCity… – despre cum ar trebui să acționeze arhitectul în orașele în contracție. Este desenul din deschiderea acestui articol.

 

Tim Rieniets
Nevoi noi pentru clădiri vechi: practica arhitecturală și provocarea orașelor în contracție

I.Z.V.: În primul rând vă mulțumim pentru împărtășirea unei viziuni deopotrivă teoretice și practice asupra viitorului orașelor în contracție. Am perceput prelegerea dvs. ca pe un fel de previziune a unei a Patra Revoluții Industriale ce va afecta profund și profesia de arhitect. Care considerați că sunt provocările orașelor în contragere pentru arhitectul contemporan?

T.R.: În primul rând, dacă vrem să generăm schimbări pozitive în orașele în contragere, cred că instrumentarul nostru clasic („classical toolbox”) ne este doar parțial util. Asta nu înseamnă că nu ar trebui să mai construim, dar condițiile orașelor în contragere sunt de așa natură încât ceea ce făceam nu prea mai funcționează. Suntem antrenați să îndeplinim cererile existente – cererea de locuire, de locuri de muncă, de educație etc. În orașele în contragere se întâmplă, de fapt, opusul: există un fond construit, dar am pierdut cererea. A lucra în orașe în contragere înseamnă că trebuie să ne considerăm drept niște ingineri sociali, economici și culturali care inventează noi cereri în loc să inventeze noi clădiri. Este evident o complet nouă mentalitate! Modul în care ne confruntăm cu calitatea construitului și al spațiului public este complet diferit. Luăm ceea ce este acolo și încercăm să scoatem ce e mai bun din asta și încercăm să-l punem în condiții diferite, pentru a putea reutiliza clădiri și materiale, și potențialul existent într-o manieră de care orașele în contragere să poată beneficia.

I.Z.V.: Cuvântul-cheie ar fi acum reciclare…

T.R.: Reciclarea este o tehnică importantă în sensul larg al cuvântului. Bineînțeles, și în sensul fizic al termenului, prin faptul că trebuie să reutilizăm materiale și spații vechi. Pentru a inventa structuri care vor avea o altă destinație. E una dintre metode, însă nu poate înlocui lucrul cu noi nevoi și funcțiuni.

I.Z.V.: Credeți că tehnica reciclării poate fi aplicată în toate spațiile culturale? Ne-ați dat exemplul refugiaților care au ajuns în Germania… Cum vedeți Germania peste 100 de ani?

T.R.: Este o întrebare dificilă… În ceea ce privește profesia noastră, cred că ar trebui să aibă o deschidere mai mare, în sensul în care vedem acum că dezvoltarea orașelor este polarizată. În Germania, există câteva orașe în proces de renaștere urbană – precum Hamburg, München, Köln care cresc destul de rapid – pe de altă parte avem (deseori mai mici) orașe care se contrag. Așadar, există o polarizare a orașelor în creștere și a celor în contragere, iar profesia noastră trebuie să se adapteze. Mai avem deci nevoie de formația clasică de arhitect, dar în orașele în contragere avem nevoie de oameni care pot reutiliza fondul construit existent. Avem nevoie să dezvoltăm aceste tehnici de reutilizare.

I.Z.V.: Vedeți procesul de contragere a orașelor în lume, de la Detroit la Petrila, ca urmând tipare diferite? Cât de important e contextul cultural? Avem nevoie de fiecare dată de un alt „instrumentar”?

T.R.: Absolut! În orașele industriale, de pildă, cum este și cel din care provin, mentalitatea și actorii sunt diferiți. Simplificând poate excesiv, lucrătorii din zona Ruhr au fost antrenați de secole și secole să nu fie creativi și să nu își asume responsabilități, deoarece funcționarii, partidele și uniunile aveau grijă de ei. Așadar, nu e ușor să mobilizezi oameni de acolo pentru activități de tipul „do-it-yourself”, nu au înțelegerea de a fi actori creativi. Dacă mergi la Berlin, însă, unde ai o comunitate mare de oameni tineri, bine educați, te poți baza pe ei pentru a se confrunta cu situația. Trebuie să ne schimbăm „kit-ul de lucru” de la oraș la oraș.

I.Z.V.: …și cercetarea e vitală.

T.R.: Cercetarea e vitală în orice situație, bineînțeles. Noi facem cercetare la un nivel practic, pentru a da celor care iau decizii, planificatorilor și celor altor părți implicate kit-ul corect.

I.Z.V.: Vedeți un scenariu posibil pentru orașele industrializate care se contrag în România?

T.R.: Cred că cel puțin unele dintre aceste orașe au potențialul de a deveni orașe care atrag puternic turismul, chiar producția culturală și creativă. Cred asta fiindcă știu că a funcționat și în zona Ruhr. Nu am rezolvat toate problemele, dar am reușit să transformăm această moștenire industrială în ceva pozitiv, care a devenit în mod real acum un atu al regiunii. Sunt convins că cel puțin anumite orașe din România pot avea beneficii în același mod. Altele, nu știu, deoarece cererea de muzee și programe creative este și ea limitată și, odată ce piața este acoperită, nu mai funcționează. Ar avea sens o strategie care să ajute oamenii responsabili să înțeleagă în care orașele ce tip de proiecte funcționează.

I.Z.V.: …poate în anumite cazuri ar fi util un kit al gesturilor mici de arhitectură și al activităților de implicare socială. Un soi de kit pentru orașe în contragere.

T.R.: Poate. Pentru a putea folosi această metaforă a „kit-ului”, oamenii trebuie să fie instruiți cum să îl utilizeze. Acesta ar fi primul pas: arhitecții, urbaniștii, municipalitatea, politicienii și acționarii trebuie să fie antrenați să înțeleagă instrumentele și cum să le folosească. Durează ani și ani – un întreg proces cultural – pentru ca oamenii să înțeleagă că trebuie să interacționăm altfel cu mediul nostru urban decât în decadele trecute.

I.Z.V.: …și trebuie adresată la diferite niveluri de înțelegere, să fie ușor de comunicat.

T.R.: Da. Sunt convins că dincolo de cercetare și dincolo de inventarea unui „instrumentar / kit” este o provocare de comunicare foarte intensă. Trebuie să existe oameni care să comunice aceste idei iar și iar… Arhitecții și intelectualii pur și simplu trebuie să facă asta. Este datoria lor să înceapă să comunice aceste idei către oameni. Ai nevoie și de un fel de putere imaginară. Este un dar pe care doar puțini oameni îl au.

I.Z.V.: …Trebuie să poți anticipa, așa cum a făcut Lewis Mumford.

T.R.: Da. Acești oameni care au această putere imaginară trebuie cu adevărat să-i convingă pe ceilalți oameni. Nu e ușor. Trebuie să le arăți imagini, să le spui povești, să le arăți exemple de bună practică pentru a înțelege că lucrurile sunt cu adevărat posibile.

I.Z.V.: De aceea, în încheiere, v-aș ruga să faceți un crochiu – cunoașteți desenele lui Léon Krier cu the Anti City … – în care să reprezentați „orașul în contragere” și „soluția” pentru un astfel de oraș. Desenul este limbajul nostru universal și este un mod de comunicare de precizie.

T.R.: Asta e cu adevărat o misiune grea…

Program:
Birou/Arhitect:
Echipa:
Autor(i) text:
Țară:
Oraș/Alt loc: